ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 541/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 iunie 2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., fostă D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106.777 din 16 iunie 2008, prevăzute la art. 4.3., privind posibilitatea discreționară a pârâtei de a modifica nivelul dobânzii și la art. 5.1. lit. c), referitoare la plata comisionului de administrare lunar de 0,15%, care a fost achitat de reclamanți începând cu scadența a 13-a. În subsidiar, aceștia au solicitat obligarea pârâtei la refacerea graficului privind comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranșe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar. În urma constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 11.411,46 CHF, reprezentând comision de administrare, achitat pentru perioada 27 iulie 2009 - 25 martie 2014, actualizate cu dobânda din contract, precum și sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă. În subsidiar, reclamanții au solicitat restituirea sumei achitate în plus, cu titlu de comision, în aceleași condiții și cu aceeași dobândă, în cazul stabilirii că suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF. Totodată, reclamanții au mai solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 5.1. lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată, și la art. 5.2. privind posibilitatea acordată discreționar pârâtei de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcție de politica sa de creditare", modificarea clauzelor inserate la art. 6.2. ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor abuzive de la art. 4.3. și 5.2. din contract, și la art. 6.6. ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. d) din contractul de credit și constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.6. referitor la posibilitatea acordată discreționar pârâtei de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente", la art. 8.14. și 8.15. privind renunțarea la beneficiul termenului de către reclamanți și posibilitatea acordată discreționar pârâtei de a constata "cazul de culpă" și a trece la executarea silită, precum și la art. 8.3. din condițiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreționar pârâtei de a declara creditul scadent și de a avea posibilitatea aplicării prevederilor art. 4.1. din Condiții, precum și dreptul discreționar al acesteia de a declara scadent creditul dacă "constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului". În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 190/1999 și Legii nr. 296/2004. Prin sentința civilă nr. 963 din 5 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, fiind înregistrată pe rolul secției a VI-a Civile a acestei instanțe, la 6 martie 2015, sub nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 2420 din 11 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, a fost respinsă cererea introductivă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și au fost obligați reclamanții la plata sumei de 4.381,27 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărârii reclamanții A. și B. au declarat apel, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin decizia nr. 843 din 20 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul reclamanților, a fost anulată în parte hotărârea atacată și trimisă cauza pentru continuarea judecății, fiind menținută soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții achitate anterior datei de 5 decembrie 2011.

În rejudecare, reclamanții au depus la 7 octombrie 2016 cerere precizatoare, prin care au arătat că înțeleg să se judece cu pârâtele D. S.A., E. și C. S.A. În conformitate cu dispozițiile deciziei civile nr. 843 din 20 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a instanțelor române și a C.J.U.E., în materie, reclamanții au arătat că petitul cererii de chemare în judecată va fi: - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.3 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106.777 din 16 iunie 2008, privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a modifica nivelul dobânzii; - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. c) din contract privind "comisionului de administrare lunar", în cuantum de 0,15%, ce a fost achitat de reclamanți începând cu scadența a 13-a; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor la refacerea graficului cu privire la comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranșe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar; - în urma constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 17.266,55 CHF, reprezentând comision de administrare achitat pentru perioada 27 iulie 2009 - 25 septembrie 2016 și la plata comisionului efectiv încasat de fiecare dintre acestea, până în prezent, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 843 din 20 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, respectiv suma de 5.572,41 CHF de către pârâta E. pentru perioada 27 septembrie 2009 - 31 martie 2009 și 11.694,14 CHF de către pârâta C. S.A. aferent perioadei 31 martie 2009-25 septembrie 2016, cu mențiunea că pârâta D. S.A. nu a încasat comision până la cedarea contractului, în echivalentul în RON la data plății. De asemenea, sumele respective fiind purtătoare ale aceleiași dobânzi pe care pârâtele au încasat-o pentru creditul acordat în această perioadă, se solicită restituirea sumelor actualizate cu această dobândă, precum și sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă, urmând să fie stabilit cuantumul exact printr-o expertiză contabilă. În subsidiar, reclamanții solicită restituirea sumei achitate în plus cu titlu de comision, în aceleași condiții și cu aceeași dobândă, în cazul în care suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF; - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1 lit. d) din contract privind plata comisionului de rambursare anticipată; - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.2 din contract privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcție de politica sa de creditare"; - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.6 din contract referitor la posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente"; - constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.14. și 8.15 din contract privind renunțarea la beneficiul termenului și posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a constata "cazul de culpă" și a trece la executarea silită, în condițiile arătate în acele articole; - constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.3. din condițiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreționar pârâtelor de a declara creditul scadent și de a avea posibilitatea să aplice sau nu prevederile art. 4.1. din Condiții, precum și dreptul discreționar al acestora de a declara scadent creditul dacă "constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului". De asemenea, reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor să achite sumele în continuare cu titlu de comision până la restituirea efectivă și ca toate sumele la care vor fi obligate pârâtele prin hotărârea care va fi pronunțată să fie convertite în echivalent RON, la data plății. Prin sentința civilă nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. c) și d) și art. 5.2 din contract. Pârâtele au fost obligate la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare și dobânda aferentă, respectiv E., la suma de 5.956,14 CHF, debit, și 343,62 CHF, dobândă, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, C. S.A., la 11.860,12 CHF, debit, și 2.561,33 CHF, dobândă, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății. De asemenea, pârâtele au fost obligate și la plata dobânzii până la achitarea integrală a debitului. În rest, a fost respinsă cererea de chemare în judecată. Totodată, pârâtele au fost obligate la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată, 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat, și 1.000 RON, onorariu expert.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele D. S.A., E. și C. S.A., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. c) și d) și art. 5.2 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106.777 din 16.06.2008. Împotriva aceleiași hotărâri reclamanții A. și B. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 1398 A din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul pârâtelor și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respins caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c), reprezentând comision de administrare. Totodată, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recurs, iar prin decizia nr. 1162 din 25 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost admisă calea extraordinară de atac formulată și, pe cale de consecință, casată în parte decizia recurată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în privința clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit. În rest, au fost menținute celelalte dispoziții. În esență, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că instanța de apel, în analiza clauzei privind comisionul de administrare, a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a luat în considerare jurisprudența C.J.U.E. Așadar, instanța de apel trebuia să analizeze clauza privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E., și nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010 ale cărei dispoziții nu sunt aplicabile contractului încheiat între părți. Faptul că legislația ulterioară prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision nu înseamnă că acesta nu trebuie să respecte exigențele Legii nr. 193/2000 și ale jurisprudenței C.J.U.E.

Prin decizia civilă nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul pârâtelor împotriva sentinței civile nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost schimbată, în parte, aceasta, în sensul că au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar, din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106.777 din 16 iulie 2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu și la plata dobânzii aferente, ca neîntemeiate. Au fost respinse cererile reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, reclamanții au fost obligați la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 5.218,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei decizii, la 25 aprilie 2021, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată încalcă dispozițiile deciziei de casare nr. 1162 din 25 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018. În acest sens, au precizat că instanța de apel a admis apelul pârâtelor și a respins, pe fond, cererea acestora de constatare a nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, reprezentând comision de administrare, reținându-se că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 193/2000, în condițiile în care, Înalta Curte, prin decizia de casare, a constatat că, dimpotrivă, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile acestei legi. Înalta Curte a reținut în decizia de casare că lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie dificilă, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecția legalității privind consumatorii. De asemenea, recurenții au menționat că în rejudecare instanța de apel nu a analizat jurisprudența C.J.U.E. Potrivit recurenților, deși Înalta Curte a constatat că această clauză privind comisionul de administrare nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, iar prin graficul de rambursare nu s-a clarificat situația, întrucât nu se arată asupra cărei baze de calcul se aplică acest comision de 0,15%, instanța de apel a stabilit contrariul, susținând că orice persoană "cu cunoștințe medii" putea înțelege serviciile pentru care a fost perceput respectivul comision. Astfel, motivarea reținută în rejudecarea apelului pârâtelor este contrară considerentelor din decizia de casare, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea acesteia. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit recurenților-reclamanți instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a încălcat prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 75 și art. 78 din Legea nr. 296/2004, motivând că nu este abuzivă clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de credit. Recurenții-reclamanți mai precizează că dimensiunea economică a comisionului de administrare și lipsa oricărei prestații din partea băncii pentru perceperea acestui comision au determinat promovarea acțiunii, iar faptul că dispozițiile clauzei contestate au putut fi cunoscute de aceștia la momentul încheierii contractului nu înlătură lipsa negocierii, în condițiile în care nu au avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei a cărei nulitate s-a cerut a se constata. Prin urmare, aceștia susțin că nu a fost negociată clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de credit. De asemenea, mai învederează că, referitor la cea de a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, potrivit art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, nu se poate reține că interesele legitime ale acestora au fost luate în considerare, având în vedere poziția de inferioritate față de profesionist, în condițiile în care pretinsele activități care urmau a fi desfășurate de bancă nu au fost descrise în cuprinsul clauzei care prevede comisionul de administrare. În concluzie, recurenții susțin că această clauză este abuzivă, deoarece nu s-a făcut dovada negocierii conținutului acesteia cu consumatorii, nu s-a indicat suma asupra căreia se aplică procentul de 0,15 % și nu s-au indicat în concret activitățile ce urmau a fi desfășurate în schimbul plății comisionului de administrare. Astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale prevăzute la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000. Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a încălcat prevederile art. 75 și art. 78 din Legea nr. 296/2004, clauza privind comisionul de administrare nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. În continuare, s-a mai arătat că un procent consistent din dobândă îl reprezintă comisionul de administrare, mărind artificial costul efectiv al creditului. În acest fel, printr-un contract de adeziune, banca acționează cu rea-credință, speculând nevoia celui care cere acordarea creditului și inducându-l în eroare prin prezentarea unei dobânzi mai mici decât cea practicată de alte bănci. Potrivit recurenților, faptul că acest comision este denumit "de administrare" și că ar fi fost menținut de O.U.G. nr. 50/2010 nu are nicio relevanță, atât timp cât acesta nu acoperă costurile reale ale creditorului și este introdus în contract cu unicul scop de a eluda anumite prevederi legale și de a crește artificial dobânda. La 8 iunie 2021 intimatele-pârâte E., C. S.A. și D. S.A., au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sancțiune expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, au solicitat și obligarea recurenților-reclamanți la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. La 26 iunie 2021 recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată, înlăturarea apărărilor formulate de intimatele-pârâte prin întâmpinare pe fondul recursului și admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu și-au exercitat acest drept. Prin încheierea din 1 februarie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimatele-pârâte pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți și a stabilit termen de judecată la 8 martie 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Criticile recurenților privind nerespectarea de către instanța de apel a normei de procedură prevăzută la art. 501 C. proc. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, sunt fondate. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 din același cod, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Recurenta invocă nerespectarea normei de procedură prevăzută la art. 501 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a soluționat calea de atac cu nesocotirea limitelor casării stabilite prin decizia civilă nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Prin această decizie de casare, pronunțată în soluționarea apelului pârâtelor, s-a reținut că analiza transparenței clauzei privind comisionul de administrare este dificilă întrucât nu este menționată baza de calcul pentru comisionul de administrare în procent de 0,15% lunar și că nu sunt explicitate considerentele pentru care a fost perceput comisionul, iar instanța de judecată nu poate să deducă aceste aspecte prin presupuneri în materia protecției consumatorilor. În consecință, Înalta Curte a statuat că aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului, urmând ca în rejudecare instanța de apel să analizeze caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E. și nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010, ale cărei prevederi nu sunt aplicabile contractului încheiat între părți. În concluzie, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E., referitoare la clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare. În rejudecare, instanța de apel, deși reține aspectele dezlegate de către instanța de recurs privind lipsa bazei de calcul la care să se raporteze procentul de 0,15% lunar, în cercetarea transparenței clauzei privind comisionul de administrare reia analiza modalității de calcul al acestuia și constată că din precizările depuse de reclamanți și din interpretarea clauzei prevăzute la art. 6.1 alin. (1) din contractul de credit și a graficului de rambursare, rezultă că acest procent lunar se aplică la soldul creditului. În concluzie, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare și că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește această clauză. Procedând astfel, prin decizia recurată instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit limitele casării stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât în analiza transparenței clauzei privind comisionul de administrare a dedus conținutul acesteia din susținerile recurenților în cauză și din interpretarea clauzelor contractuale și a graficului de rambursare, aspect dezlegat în mod definitiv de instanța de recurs, care a reținut că baza de calcul a comisionului de administrare și considerentele pentru care a fost perceput acesta trebuie să rezulte foarte clar din clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, fiind interzis a se stabili în temeiul deducției părților sau judecătorului. De altfel, instanța de apel a dedus conținutul clauzei privind comisionul de administrare din modul de executare a clauzelor contractuale, stabilind că procentul de 0,15% se aplică la soldul creditului, fără însă a analiza modul de formulare a clauzei la data încheierii contractului, aspect relevant în constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate. În acest sens este și Cauza CJUE nr. C-186/2016 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., potrivit căreia aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată prin raportare la momentul încheierii contractului respectiv și nu ulterior acestui moment. În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind limitele casării potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, se constată că instanța de apel nu a reținut chestiunile de drept dezlegate prin jurisprudența CJUE reținute de Înalta Curte în decizia de casare astfel că, și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat. Criticile recurenților privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, subsumate motivului de casare, sunt fondate. În ceea ce privește clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, prin care s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o dezlegare greșită din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței relevante a C.J.U.E. În ceea ce privește clauza contractuală privind comisionul de administrare credit, instanța de apel a reținut că nu este abuzivă din perspectiva prevederilor Legii nr. 193/2000, întrucât, din susținerile reclamanților și din interpretarea celorlalte clauze contractuale, inclusiv din planul de rambursare, rezultă că este redactată în mod clar și inteligibil și nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește clauza contractuală contestată. Înalta Curte reține că, potrivit alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" iar, în condițiile în care comisionul de administrare constituie o parte a costului total al creditului potrivit alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de prevederile legale evocate vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, așa cum prevede de altfel și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții. În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Or, în cauză, din considerentele deciziei atacate rezultă că analiza realizată de instanța de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu s-a limitat la modul de formulare al acesteia la data încheierii contractului și al situației existente la acea dată, ci, dimpotrivă, argumentele instanței vizează modul de executare a acesteia, ulterior încheierii contractului. În acest sens, instanța de apel deduce conținutul clauzei privind comisionul de administrare prin interpretarea susținerilor părților în litigiu, a clauzelor contractuale și a graficului de rambursare, reținând serviciile pentru care a fost perceput acesta și modalitatea de calcul a procentului lunar în cuantum de 0,15%, prin aplicare la soldul creditului. Existența dezechilibrului semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților trebuie raportată la situația pe care consumatorul o cunoștea sau putea să o prevadă la momentul încheierii contractului și nu la un alt moment. În decizia preliminară evocată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare. Prin urmare, instanța de apel pentru a stabili caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare trebuia să constate dacă este definit acest tip de comision și dacă din redactarea art. 5.1 lit. c) din contractul de credit rezultă fără niciun dubiu cuantumul comisionului contestat și metoda de calcul a acestuia. Totodată, instanța de apel în continuarea raționamentului, trebuia să analizeze dacă clauza contestată a produs în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin raportare la momentul încheierii contractului de credit. În consecință, în rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecății privind comisionul de de administrare credit, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare credit. De asemenea, instanța de apel urmează a ține seama și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze. Înalta Curte reține ca fondate criticile recurenților privind interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, circumscrise motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.