ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 572/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 21.09.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit bancar nr. x/12.03.2008 la art. 5 lit. a), privind comisionul de risc în cuantum de 0,22%, aplicat la soldul creditului, art. 3 lit. d), referitor la revizuirea ratei dobânzii, art. 4 lit. b), cu privire la rata dobânzii penalizatoare, art. 4 lit. a), cu privire la comisionul de penalizare în cuantum de 2% din valoarea creditului acordat și, pe cale de consecință, să constate nulitatea absolută a acestor clauze contractuale, iar pârâta să fie obligată la eliminarea lor din contract și la restituirea sumelor încasate în baza acestora; totodată, au mai solicitat stabilirea (înghețarea) cursului de schimb franc-elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului, respectiv la cursul de 2,3216 RON/franc elvețian, și pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamanți, reprezentând diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil de la data semnării contractului.

Prin sentința civilă nr. 3422/11.05.2018, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 2178/19.12.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), privind comisionul de risc și de la art. 4 lit. a), referitoare la comisionul de penalizare din contractul de credit bancar nr. x/12.03.2008 - Condiții speciale și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a acestora și a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor încasate până la data cesiunii de creanță din 25.07.2014, respectiv dobânda contractuală încasată peste limita de 3,99% p.a. prevăzută de art. 3 lit. a) din contract, în echivalent în RON, conform cursului de schimb leu-franc elvețian de la data plății, suma de 125 franci-elvețieni și cea de 12.636,15 franci elvețieni, cu titlu de comision de risc/administrare, în echivalent în RON, la cursul de schimb valutar franc elvețian-leu, sume la care se adaugă și dobânda legală; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, iar reclamanții au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 638/18.11.2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul principal și apelul incident.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 1666/20.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, în ceea ce privește comisioanele de risc și de penalizare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 60/05.02.2024, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis în parte apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/12.03.2008 la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), referitoare la comisionul de risc și la art. 4 lit. a), privind comisionul de penalizare; a menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate și i-a obligat pe intimați să achite apelantei suma de 3.363,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea ei și reținerea cauzei spre soluționare.

În motivare, au susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material aplicabile în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE, precum și jurisprudența C.J.U.E.

Astfel, au prezentat succint soluția pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, evidențiind că în rejudecare instanța de apel urma să analizeze caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de risc și de penalizare și, totodată, să stabilească dacă comisionul de penalizare constituie o clauză penală și dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

În continuare, recurenții au argumentat, cu titlu general, că cele două clauze referitoare la comisionul de risc valutar și cel de penalizare nu au fost negociate în mod direct cu ei și că acceptarea ofertei de creditare fără rezerve nu poate fi considerată o negociere.

Recurenții au adus în discuție legislația în materia protecției consumatorului, jurisprudența instanței comunitare, în special cauza C-143/12 Matei și art. 1.587 C. civ., susținând că esența contractului de credit bancar constă în acordarea unei sume de bani de către bancă și restituirea acesteia împreună cu dobânda aferentă; astfel, toate celelalte costuri, inclusiv comisioanele, au un caracter accesoriu.

Referitor la clauzele contractuale inserate la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), privind comisionul de risc de 0,22% aplicat soldului creditului și inclus în rata lunară, recurenții au susținut că instanța de apel a reținut greșit că în cadrul contractului sunt menționate toate elementele care permit concluzia că nu au caracter abuziv, pe motiv că pe lângă indicarea efectivă a cuantumului comisionului s-a prevăzut și metoda de calcul și exigibilitatea acestuia.

Or, potrivit recurenților, respectiva clauză - comisionul de risc - este una abuzivă, întrucât este inclusă într-un contract preformulat, căruia îi lipsește caracterul negociat, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În opinia recurenților, acest comision maschează de fapt o parte semnificativă din dobânda totală percepută, mărind artificial costul efectiv al creditului; în acest context, se creează un avantaj concurențial nejustificat pentru banca în cauză, deoarece dezavantajează alte bănci în piață prin prezentarea unor dobânzi aparent reduse, dar care ascund în realitate un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un act de dol, o formă de inducere în eroare a clienților și o încălcare a uzanțelor cinstite în mediul comercial, fiind o dovadă clară a relei-credințe a băncii ce afectează interesele economice ale consumatorilor și mediul concurențial în ansamblu.

Totodată, au mai argumentat că includerea comisionului de risc în calculul dobânzii anuale efective (DAE) nu este suficientă pentru a-l considera parte integrantă a obiectului principal al contractului de credit. Aceștia susțin că acest comision are un caracter accesoriu, deoarece părțile au încheiat contractul pentru a obține un credit și nu pentru a achiziționa servicii specifice de monitorizare a riscului băncii și de a plăti pentru aceste servicii.

Evidențiind că în condițiile speciale ale contractului la art. 5 lit. a), comisionul de risc este stabilit la valoare de 0,22% aplicată la soldul creditului pe întreaga durată a contractului, că la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului și că prin clauza inserată la art. 3.1 se prevede perceperea dobânzii curente, recurenții apreciază că acest contract induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu la băncii, fără ca banca să facă distincția clară între acestea. Astfel, consumatorii sunt obligați să plătească atât dobânda curentă, cât și comisionul de risc, ambele fiind asociate cu același serviciu de punere la dispoziție a creditului.

În acest context, au susținut că art. 5 lit. a) și art. 3.5 din contract sunt lacunare, netransparente, neindicând criteriile de apreciere și situațiile considerate de risc; prin inserarea acestei clauze se produce un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenților, care sunt obligați să plătească lunar un comision de risc, al cărui cuantum este excesiv și favorizează banca, contravenind astfel cerințelor bunei-credințe.

Au mai susținut că, deși comisionul de risc este justificat de bancă pentru acoperirea costurilor de evaluare și gestionare a riscului, însă aceste servicii nu sunt detaliate în contract; în plus, justificarea ar fi mai potrivită pentru un comision de acordare sau de analiză, deja prevăzut în contract.

În opinia recurenților, denumirea comisionului de risc și lipsa unei explicații clare creează confuzie și sugerează un cost suplimentar față de garanția deja oferită de consumatori, afectând echilibrul contractual și buna-credință. Faptul că în contractul de credit sunt menționate sumele pentru comisioane, modul de calcul și modalitatea de plată nu înseamnă că aceste comisioane sunt clar definite. Lipsa detaliilor privind serviciile bancare acoperite de aceste comisioane face ca prevederile contractuale să nu fie redactate clar și ușor de înțeles. Astfel, nici consumatorii, nici instanța de judecată nu pot ști exact ce servicii sunt acoperite de costurile impuse.

Referitor la clauza de la art. 4 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit, privind comisionul de penalizare, recurenții au susținut că aceasta este lacunară și netransparentă; nu sunt indicate serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, spre deosebire de clauza de la lit. b) a aceluiași articol care prevede dobânda penalizatoare pentru neplata ratelor la scadență. Instanța a apreciat greșit că această clauză materializează o clauză penală tipică, deoarece nu se poate determina scopul perceperii comisionului de penalizare de 2% flat și minim 25 de franci-elvețieni, nefiind indicat serviciul prestat de bancă în cazul neachitării ratei de credit la scadență de către împrumutat.

Recurenții au mai susținut că modul de calcul al dobânzii impuse de bancă și majorarea acesteia în maniera solicitată de bancă nu sunt acceptabile din perspectiva echității și proporționalității sarcinilor prevăzute pentru consumator. Practica de a majora dobânda pentru orice sume datorate, inclusiv pentru dobânzile acumulate, contravine principiului de anatocism, care interzice capitalizarea dobânzilor pe dobânzi.

În ceea ce privește clauza inserată la art. 4 lit. a), referitoare la posibilitatea băncii de a percepe dobândă penalizatoare pentru neplata ratelor de credit la scadență, recurenții au susținut că aceasta reprezintă o veritabilă clauză penală interzisă în contractele de împrumut cu dobândă, context în care au invocat decizia nr. XI/24.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, art. 53 alin. (1), art. 55 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 52/2016 și art. 1 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.04.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând anularea recursului, din perspectiva art. 489 C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.10.2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE și jurisprudența C.J.U.E., întrucât clauzele referitoare la comisioanele de risc și de penalizare îndeplinesc condițiile nenegocierii, dezechilibrului semnificativ și relei-credințe pentru a putea fi considerate abuzive.

În acest sens, recurenții au afirmat că cele două comisioane sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații din partea băncii, invocând totodată că, în cuprinsul contractului, nu este arătată destinația sumelor percepute cu acest titlu și nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a examinat cauza în acord cu limitele din decizia de casare nr. 1666/20.09.2023 pronunțată în primul ciclu procesual și jurisprudența C.J.U.E., respectiv decizia dată în cauza C-621/17, sens în care a prezentat argumentat motivele pentru care a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privința comisioanelor de risc și de penalitate.

Astfel, instanța de apel a evidențiat elementele specifice ce trebuie examinate pentru a se aprecia dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil. De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Pornind de la aceste repere, instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv cauza C-621/17, a statuat în mod just că recurenții au fost informați asupra întinderii sumelor datorate cu acest titlu - de risc și penalitate - încă de la momentul acordării creditului, reținând că cele două clauze aflate în discuție indică cuantumul, metoda de calcul și data exigibilității sumelor datorate.

De altfel, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisioanele de risc și de penalitate și a reținut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestațiilor; în acest sens, a evidențiat că poate fi dedus scopul perceperii acestor comisioane în mod rezonabil de către un consumator mediu, respectiv - în ceea ce privește comisionul de risc - protejarea profesionistului împotriva riscului neplății creditului, iar în privința comisionului de penalitate - sancționarea și descurajarea nerespectării obligației de plată la scadență.

Întrucât recurenții-reclamanți au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisioanelor de risc și de penalitate, aceștia nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparență, care să conducă spre o altă soluție.

Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate (comisioanele de risc și de penalitate), faptul că respectivele comisioane au fost acceptate în cunoștință de cauză de către consumatori, care au fost informați și care au avut reprezentarea asupra cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut în mod corect că aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Lipsa negocierii clauzelor aflate în discuție nu este suficientă prin ea însăși pentru declararea caracterului abuziv al acestora, nici existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici lipsa condiției de bună-credință nu au aptitudinea de a conduce la concluzia caracterului abuziv al unor clauze contractuale, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ultima critică invocată vizează comisionul de penalizare, în argumentarea căreia recurenții susțin că acesta ar reprezenta o veritabilă clauză penală interzisă în contractele de împrumut cu dobândă, invocând în sprijin decizia nr. XI/24.10.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, precum și dispozițiile din O.U.G. nr. 52/2016 și O.G. nr. 13/2011.

Instanța supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme criticile din recurs nu imprimă soluției pronunțate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate, normele și jurisprudența invocate nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății; astfel, decizia instanței supreme menționată a vizat raporturi civile, și nu comerciale, iar O.G. nr. 13/2011 și O.U.G. nr. 52/2016 au fost adoptate ulterior încheierii contractului de credit, neputând retroactiva în temeiul principiului consacrat de art. 6 alin. (1) C. civ.

Trecând peste aceste aspecte, Înalta Curte notează că instanța de apel a analizat natura juridică a clauzei privind comisionul de penalizare și a constatat că părțile au derogat în mod expres de la prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, care interzic perceperea unei dobânzi asupra altor sume decât cele împrumutate, situație permisă de alin. (2) al aceluiași articol; în acest sens, a mai constatat că inserarea acestui comision în contract constituie o evaluare anticipată a prejudiciului pe care banca l-ar putea suferi ca urmarea a întârzierii la plată a obligației principale.

În plus, stipularea unor comisioane de penalizare nu este, prin ea însăși, contrară dispozițiilor legale, atâta vreme cât acestea sunt formulate clar, inteligibil și au fost acceptate în cunoștință de cauză de către consumator.

De aceea, critica nu poate fi primită.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, întrucât recurenții au pierdut procesul, aceștia urmează să fie obligați, la cererea intimatei la plata sumei de 1.775,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 60/2024 din 05.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Obligă recurenții la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.775,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2025.