ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 01.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.1 b, art. 2.4, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, art. 4.1 și art. 5.5 din contractul de credit nr. x/07.10.2008 și, în consecință, să constate nulitatea lor absolută, precum și a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora, să le elimine pe cele privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii; au mai solicitat aplicarea unei dobânzi fixe de 5,5 % pe toată perioada contractuală până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar ulterior intrării în vigoare a ordonanței, aplicarea unei dobânzi variabile formată din marja fixă a băncii + Libor la 6 luni, unde marja fixă a băncii este cea percepută la data la care s-a stabilit dobânda fixă inițială de 5,5 %, stabilirea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian-leu la cursul de schimb de 2,5331 RON/franc elvețian valabil la 07.10.2008, data semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a acestuia; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de către reclamanți în mod nedatorat cu titlu de dobândă, comisioane și diferențe de schimb valutar, percepute în temeiul clauzelor contractuale abuzive, de la data încasării lor și până la data încetării perceperii lor, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății acestora și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2342/22.11.2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea clauzelor din contractul de credit nr. x/07.10.2008 inserate la art. 1.1 lit. b)

*

), art. 2.4 și 3.12 care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 care vizează comisionul de plată anticipată, art. 3.14 care se referă la comisionul de administrare, art. 5.5 numai cu privire la teza care impune consumatorului să asigure bunurile imobile aduse în garanție la o societate de asigurare agreată de bancă, art. 3.3 pentru teza care stabilește că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opțiunii și art. 3.7 pentru teza care se referă la rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii, în cazul optării pentru dobânda aniversară fixă și pentru teza care stabilește că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare". A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1.543,36 franci elvețieni, cu titlu de comision de procesare și suma încasată cu titlu de comision de administrare, la care se datorează și dobânda legală calculată de la data reținerii fiecărei sume și până la data restituirii integrale. A respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.7, art. 4.1, precum și cererile având ca obiect stabilirea cuantumului dobânzii, înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la cursul valabil la 07.10.2008 și restituirea sumelor aferente împreună cu dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 432/07.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a completat dispozitivul sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a aceleiași instanțe, în sensul că a respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 și art. 3.4 din contractul de credit nr. x/07.10.2008 și al actelor de modificare a ratei dobânzii.

Împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, iar împotriva sentinței nr. 432/07.03.2017 a aceleiași instanțe, de completare a celei dintâi, au declarat apel reclamanții.

Prin încheierea din 20.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a conexat apelul declarat în cauza 63/1285/2017 la apelurile înregistrate în dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 726/14.12.2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor stabilite în contractul de credit nr. x/07.10.2008, la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.7, art. 4.6 (suportarea riscului valutar de către împrumutat), a stabilizat cursul de schimb valutar franc elvețian-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv de 2,5331 RON/franc elvețian și a dispus restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența dintre ratele calculate la cursul B.N.R. leu-franc elvețian de la data acordării creditului în temeiul contractului nr. x/07.10.2008 și ratele efectiv achitate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A admis apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 432/07.03.2017 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 3.2 și 3.4 din contractul de credit nr. x/07.10.2008, a dispus restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența dintre dobânda calculată și cea percepută, prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 3.2 din contract, în funcție de dobânda de referință a băncii, și dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pentru perioada ulterioară acestui moment, diferența dintre dobânda calculată și percepută prin aplicarea aceluiași mecanism stabilit prin clauza 3.2, în funcție de dobânda de referință a băncii, și dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% + LIBOR la 6 luni.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 2058/21.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 598/04.11.2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate de către reclamanți și pârâtă împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj și apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 436/07.03.2017 a aceleiași instanțe, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 1.1 lit. b)*), art. 2.4 și art. 3.12 din contractul de credit nr. x/07.10.2008, care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 referitor la comisionul de plată anticipată, art. 3.14 privind comisionul de administrare și cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu acest titlu și de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale aferente; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4 și art. 3.7, în ceea ce privește mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit; a păstrat restul dispozițiilor sentinței, iar pentru stabilirea consecințelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda din contractul care face obiectul cauzei, a dispus ca toate părțile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului contractat de către reclamanți, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii.

La 27.12.2021 apelanții-reclamanți au înregistrat la dosar o cerere de lămurire și/sau completare a deciziei civile nr. 598/04.11.2021.

Prin decizia din 01.02.2022, aceeași instanță a dispus completarea deciziei civile nr. 598/04.11.2021, în sensul că aceasta din urmă poate fi atacată cu recurs odată cu decizia finală care va fi pronunțată după prezentarea rezultatelor negocierii și a respins în rest cererea de lămurire/completare a hotărârii.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 214/05.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în stabilirea consecințelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4 și art. 3.7 privitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit nr. x/07.10.2008, a dispus în sensul că, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, dobânda variabilă se va calcula după formula LIBOR CHF 6M + marjă 2,38%, fixă pe toată durata de creditare, până la data de 31.12.2021 și după formula SARON 3 luni + ajustarea de marjă de 0,0741% + marjă fixă de 2,38%, începând cu data de 01.01.2022. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de bani achitate în plus cu titlu de dobândă, prin raportare la formula LIBOR CHF 6M + marjă 2,38%, începând cu 07.10.2009 și până la data de 31.12.2021 și prin raportare la formula SARON 3 luni + ajustarea de marjă de 0,0741% + marjă fixă de 2,38%, începând cu 01.01.2022 și până la data plății; a obligat intimații-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 2.962,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și recurs.

Împotriva deciziei nr. 598/04.11.2021 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta, iar împotriva deciziei civile nr. 214/05.04.2022 a aceleiași instanțe a declarat recurs pârâta.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor împotriva sentințelor civile nr. 2342/22.11.2016 și nr. 432/07.03.2017 ale Tribunalului Specializat Cluj, cu consecința admiterii în totalitate a pretențiilor formulate, în sensul constatării caracterului abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă și la suportarea riscului valutar, cu restituirea sumelor aferente și respingerii apelului intimatei C. S.A. declarat împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj.

În motivare, în ceea ce privește clauzele 1.1 lit. b), 2.4, 3.12 și 3.14 din contract, privind comisioanele de procesare și de administrare, reclamanții au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile instanței supreme din decizia de casare, întrucât, în rejudecare, raportat la art. 501 C. proc. civ., aceasta ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a cerințelor privind caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și de administrare în acord cu statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). Or, instanța de prim control judiciar s-a limitat la a relua considerentele din decizia de casare, fără a realiza propria analiză și a reevalua situația de fapt, în condițiile în care numai dezlegările problemelor de drept realizate de instanța de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest sens, au indicat considerentele deciziei recurate și au subliniat că o astfel de împrejurare lipsește hotărârea atacată de motivare și reprezintă o încălcare a normelor de drept material, sub aspectul nerespectării criteriilor evidențiate de jurisprudența C.J.U.E. în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al unei clauze, criterii obligatorii în raport cu dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE.

De asemenea, contrar instanței de apel, recurenții-reclamanți au susținut că prin considerentele deciziei din recurs nu s-a reținut caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind cele două comisioane, ci obligația instanței de apel de a evalua caracterul abuziv al clauzelor sus-menționate prin raportare la decizia C.J.U.E. pronunțată în cauza C-621/17.

Au mai relevat că, în condițiile lipsei de transparență a clauzelor contractuale, recurenta-pârâtă nu putea avea o așteptare legitimă ca aceste comisioane să fie acceptate de către consumator cu prilejul negocierii lor.

Mai mult, autorii căii de atac au arătat că reținerea efectului obligatoriu al deciziei C.J.U.E. sus-menționate nu împiedica instanța de apel ca, în rejudecare, să se raporteze și la alte hotărâri ale instanței europene, respectiv cele date în cauzele C-224/19 și C-84/19, din care rezulta faptul că incumbă instanței efectuarea unei verificări pentru a stabili dacă pentru suma percepută cu titlu de comision a existat o contraprestație din partea profesionistului.

În continuare, referitor la comisionul de procesare, au susținut că instanța de apel nu a analizat elementele concrete indicate de instanța de recurs pentru a stabili dacă respectiva clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și a aplicat eronat considerentele deciziei C.J.U.E din cauza C-621/17.

De asemenea, au precizat că, în speță, recurenta-pârâtă nu a indicat în concret serviciile furnizate în contraprestația comisionului de procesare și că acest comision nu își găsea justificare în cuprinsul contractului, din moment ce viza perioada anterioară acordării creditului, iar recurenții-reclamanți nu au avut niciun control asupra activităților desfășurate de recurenta-pârâtă.

În opinia recurenților-reclamanți, nu se putea reține caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de procesare nici din perspectiva hotărârii C.J.U.E. din C-621/17, întrucât, chiar dacă serviciile aferente comisionului perceput nu trebuiau detaliate în contract, ei trebuiau să le cunoască, iar recurenta-pârâtă să le dovedească.

Făcând referire la cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, recurenții-reclamanți au relevat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă serviciile recurentei-pârâte furnizate în schimbul comisionului de procesare, iar cuantumul lui, în contextul în care debitorul avea obligația de a-și achita dobânda contractuală, este de natură a crea, în defavoarea consumatorului, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante.

Au mai susținut că pentru comisioanele încasate, ei nu au beneficiat de niciun serviciu, că activitățile aferente lor fac parte din activitatea curentă a recurentei-pârâte și că acest comision de procesare le-a fost impus de bancă, fără a fi consultați, de plata lui fiind condiționată accesarea creditului.

Cât privește cerința bunei-credințe, recurenții-reclamanți, evocând jurisprudența C.J.U.E., au arătat că, în speță, nu se poate reține că a avut loc o negociere a clauzei contestate sau că ei ar fi acceptat-o, de vreme ce lor le-a fost prezentată o ofertă nenegociabilă, iar costurile unor servicii neidentificabile le-au fost impuse.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că aceasta nu a fost negociată, nu este exprimată clar și inteligibil și că din analiza art. 3.14 din contract nu rezultă în mod concret activitățile pe care partea adversă le-a prestat în schimbul perceperii acestuia.

Potrivit autorilor căii de atac, împrejurarea că dispozițiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 permit perceperea unui comision de administrare nu este de natură să justifice inserarea în contract a unor clauze abuzive, întrucât dispozițiile legale amintite, deși permit perceperea acestui tip de comision, nu sunt de natură să suplinească lipsa negocierii și a transparenței clauzelor.

Totodată, au subliniat că din perspectiva noțiunii de limbaj clar și inteligibil, potrivit hotărârii C.J.U.E. din cauza C-621/17, recurenții-reclamanți trebuiau informați, astfel încât să poată să cunoască serviciile furnizate în contraprestație, iar recurenta-pârâtâ trebuia să facă dovada prestării lor efective.

Conchizând, au arătat că rolul instanței de apel, în rejudecare, nu a fost acela de a relua considerentele deciziei de casare, ci de a-și motiva propria hotărâre, ținând seama de toate considerentele cauzei C-621/17 (Gyula Kiss), dar și de argumentele reclamanților.

Și referitor la caracterul abuziv al art. 3.13 privind comisionul de rambursare anticipată, recurenții-reclamanți au afirmat că instanța de apel nu a efectuat o analiză a apărărilor lor, ci doar s-a rezumat să reia considerentele instanței supreme din hotărârea de casare, sens în care au apreciat că decizia atacată este nemotivată.

Aceeași concluzie a fost prezentată și cu privire la incidența principiului nominalismului monetar, recurenții-reclamanți subliniind că instanța de apel nu a indicat nici motivele pentru care susținerile lor au fost înlăturate.

De asemenea, au precizat că în mod nejustificat s-a reținut incidența art. 1578 C. civ. din 1864, în condițiile în care acest principiu vizează numai restituirea împrumutului, nu și efectuarea oricăror plăți în moneda creditului, cum este cazul în speță.

Pe cale de consecință, au apreciat că prevederile contractuale referitoare la obligația de plată a dobânzii, comisioanelor și taxelor în moneda creditului, accesorii care nu sunt împrumutate consumatorului, nu puteau fi exceptate de la analiza caracterului abuziv.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivându-și la rândul său recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 598/04.11.2021 și în tot a deciziei civile nr. 214/05.04.2022 ale Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cu consecința admiterii apelului său împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj și respingerii în totalitate a pretențiilor reclamanților, ca nefondate. De asemenea, a solicitat, ca efect al casării, să se dea eficiență dispozițiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care vor fi efectuate acte de executare împotriva sa în baza deciziilor atacate.

În primul rând, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin neaplicarea excluderii de la analiză, considerând în mod eronat faptul că, la o cercetere de ansamblu a clauzelor referitoare la dobândă, acestea nu ar avea caracter clar și inteligibil.

De asemenea, a precizat că, în mod eronat s-a reținut lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor sus-indicate prin raportare la absența unor repere care ar fi permis recurenților-reclamanți să opteze în cunoștință de cauză pentru una dintre cele 3 variante care, oficial, le erau puse la dispoziție, în condițiile în care neexercitarea dreptului de opțiune s-a datorat reclamanților, iar pârâta nu avea obligația de a prezenta în avans ofertele pe care urma să le înainteze după primul an de creditare.

A mai susținut că instanța de apel, la constatarea naturii abuzive a clauzelor de la art. 3.2 și art. 3.3, a aplicat greșit teza I a lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din moment ce art. 3.3 din contract nu face parte din clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului fără un motiv întemeiat.

Totodată, a relevat că analiza presupusului caracter abuziv al clauzelor contestate trebuia să se realizeze prin raportare la actele normative aflate în vigoare în momentul încheierii contractului de credit, din perspectiva principiilor aplicării legii civile în timp.

De asemenea, a susținut că la data încheierii contractului de credit nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract, în funcție de un anumit indice de referință sau un indicator, cu menționarea unei formule de calcul și că, potrivit lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă trebuia doar să prezinte motivele care ar fi determinat modificarea dobânzii, cerință respectată, de altfel, prin inserarea din cuprinsul art. 3.2.

Conchizând, recurenta-pârâtă a arătat că sintagma "criteriul de evoluție al dobânzii variabile" sintetizează o modalitate de calcul complexă, accesibilă oricărui consumator mediu informat, că a pus la dispoziția reclamanților mai multe tipuri de contracte, că aceștia au fost informați asupra costurilor contractului și nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut cunoștință la data semnării contractului.

Prin urmare, a apreciat că prevederile de la art. 3.3 privind dobânda au fost stipulate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care dispozițiile lit. a) teza I și a II-a a Anexei la Legea nr. 193/2000, ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969 C. civ. din 1864 au fost aplicate greșit.

În al doilea rând, pârâta a criticat decizia recurată din perspectiva neanalizării de către instanța de apel a susținerilor sale referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește dobânda variabilă percepută ulterior implementării tacite a acestui act normativ.

Sub acest aspect, a arătat că la dosar a fost depusă dovada expedierii notificării și a actului adițional propus spre semnare, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, astfel că reperul de modificare a dobânzii - evoluția pieței financiare - a fost eliminat din contract încă din anul 2010, când banca a exprimat dobânda în funcție de un indice unic de referință și a aplicat o marjă fixă determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

A mai subliniat că O.U.G. nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părți și că, în raport cu art. 95 din Ordonanță, autoarea căii de atac nu avea obligația de a le comunica recurenților-reclamanți un act adițional propriu-zis, ci doar de a-i informa că trebuie să se prezinte la sediul instituției bancare pentru a semna un act adițional de conformare a contractului în derulare cu prevederile ordonanței.

A mai susținut că reclamanții ar fi trebuit să denunțe actul adițional în termenul reglementat de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât, începând cu iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele verificabil Libor 6 luni, prin stabilirea unei dobânzi fixe și desființarea caracterului revizuibil al acesteia.

În al treilea rând, pârâta a invocat aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât în cauză nu erau îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de acest text de lege pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzelor contestate, ca și motivarea insuficientă a soluției instanței de apel sub acest aspect.

În susținere, a arătat că decizia recurată a fost dată cu ignorarea probatoriului, a prezentat argumentele din apel referitoare la negocierea contractului, subliniind că nu a refuzat o contraofertă din partea recurenților-reclamanți, iar aceștia și-au exprimat acordul cu privire la contractul de credit până la momentul inițierii procesului.

Referitor la cerința dezechilibrului semnificativ, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel, deși a reținut că "modalitatea de formulare a clauzei este de natură a crea un dezechilibru contractual", nu a analizat "posibilul" dezechilibru și nici nu a indicat considerentele pentru care a constatat existența lui în cauză, limitându-se a menționa că "elementele care pot conduce la modificarea dobânzii sunt subiective, depinzând exclusiv de aprecierea băncii, neputând fi prevăzute în mod obiectiv de către consumatori".

În al patrulea rând, pârâta a criticat legalitatea soluției instanței de apel cu privire la stabilirea consecințelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda contractuală.

Astfel, a arătat că în cauză au fost încălcate prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât instanța de apel a obligat părțile să negocieze și dobânda percepută în temeiul actului adițional implementat tacit, potrivit O.U.G. nr. 50/2010.

Mai mult, potrivit autoarei căii de atac, instanța de apel, contrar deciziei C.J.U.E. pronunțate în cauza C-269/19 și cu îngrădirea libertății de negociere, a stabilit limitele negocierii dobânzii la valorile indicilor pe care recurenții-reclamanți le-au indicate prin acțiune, fiind obligată așadar să accepte pretențiile reclamanților, neputând să negocieze la modul real.

În al cincilea rând, în ceea ce privește restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, recurenta-pârâtă a afirmat că o asemenea sancțiune nu este prevăzută de Legea nr. 193/2000 sau Directiva 93/13/CEE, întrucât singura sancțiune ce poate interveni este cea de încetare a efectelor clauzelor pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 18.08.2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul reclarat de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea recursului acestora ca nefondat.

La 22.08.2022, recurenții-reclamanți au depus la dosar întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. e) și cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa semnăturii și lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; toate părțile și-au prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu ambele recursuri și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestora pe fond. S-a reținut că d-na consilier juridic D. a semnat în numele și pentru d-na consilier juridic E., în baza deciziei nr. F3-cod11.13.1.01-38/16.11.2020 a directorului executiv al Direcției juridice care, potrivit deciziilor nr. 33/16.05.2017 și nr. 81/27.07.2022, este împuternicit să angajeze C. S.A. în relațiile cu instanțele de judecată și, totodată, poate delega competențele sale către consilierii juridici, semnătura acestora fiind opozabilă băncii . De asemenea, s-a reținut că dezvoltarea criticilor invocate de recurenta-pârâtă împotriva deciziilor pronunțate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului și deciziile atacate în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil și doar pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a statuărilor instanței supreme realizate prin decizia de casare în primul ciclu procesual.

Analiza amplelor considerente ale deciziei nr. 2058/21.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă relevă reținerea împrejurării că reclamanții au calitatea de consumatori, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; că cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare a fost incompletă, în condițiile în care nu s-a avut în vedere efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), care a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil; în ceea ce privește comisionul de procesare, s-a constatat că valoarea acestuia este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată; că valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, împrumutații fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice ce decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește, iar motivele impunerii acestuia sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, astfel că această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă; că obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare; în mod similar, având în vedere analiza documentației de credit efectuată de către bancă, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii. În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract, privind rambursarea împrumutului și înghețarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului, s-a reținut faptul că nu a fost respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauzele C-186/16 și C-81/19, instanța trebuind să observe că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care nu s-a derogat, suplinind absența unui acord al părților în această privință; s-a reținut, prin urmare, excluderea din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13 a clauzei contractuale care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). În ceea ce privește clauzele contractuale privind dobânda, s-a reținut că la data semnării contractului de credit (7 octombrie 2008), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o dispoziție care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o astfel de clauză să nu dobândească caracter abuziv; s-a subliniat că, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conținutul clauzei, remediul aplicabil constând în adoptarea, ținând seama de ansamblul dreptului intern, a tuturor măsurilor necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar putea provoca, fără a se substitui însă voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă; menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă, astfel încât consecința acceptabilă este fie derularea în continuare a contractului, cu acordul consumatorului, dacă acest lucru este posibil, fie rezilierea contractului. De asemenea, s-a reținut că analiza comisionului de rambursare anticipată nu mai prezintă interes, acesta fiind eliminat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, în timp ce analiza clauzei inserate în art. 5.5 din contract, referitoare la impunerea obligației ca polița de asigurare să fie încheiată prin intermediul băncii, nu este permisă în calea de atac a recursului în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De remarcat este faptul că această decizie de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancționând hotărârea primei instanțe de apel care, respingând apelul băncii pârâte împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj și admițând apelul reclamanților declarat împotriva aceleiași sentințe, precum și împotriva sentinței civile nr. 432/07.03.2017 a aceleiași instanțe, de completare a celei dintâi, a admis în totalitate pretențiile reclamanților, astfel cum acestea fuseseră formulate, cu consecința constatării caracterului abuziv al tuturor clauzelor contractuale referitoare la comisionele de procesare, administrare și restituire anticipată a creditului, încheierea poliței de asigurare, suportarea riscului valutar și dobânda percepută începând cu al doilea an de creditare, dispunându-se stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, la cursul B.N.R. de la momentul semnării contractului și stabilindu-se cuantumul dobânzii aplicabile începând cu al doilea an de creditare, precum și restituirea diferențelor aferente.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel, admițând apelurile părților împotriva ambelor sentințe, a înțeles să tranșeze litigiul prin pronunțarea a două decizii distincte. Astfel, prin prima decizie, instanța devolutivă, schimbând în parte hotărârile atacate, cu menținerea modului de soluționare a cererilor vizând clauzele privind suportarea riscului valutar și obligația de încheiere a asigurării, a respins cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare, restituire anticipată și plata sumelor aferente, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit, iar pentru stabilirea consecințelor decurgând din luarea acestei măsuri, a dispus ca toate părțile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului contractat de către reclamanți, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii, menționându-se că aceasta este supusă căii de atac a recursului odată cu hotărârea finală. Ulterior, prin cea de-a doua decizie, instanța de apel a stabilit modalitatea concretă în care se va calcula dobânda de către banca pârâtă, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, obligând-o totodată pe aceasta să restituie reclamanților sumele de bani achitate în plus cu respectivul titlu.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte precizează că, față de particularitățile deciziilor atacate, circumstanțele cauzei și interferența motivelor de recurs invocate, va analiza global căile extraordinare de atac declarate, grupând criticile părților.

Astfel, sintetizând, se reține că, în esență, criticile reclamanților se circumscriu nerespectării de către instanța de apel, în rejudecare, a dezlegărilor obligatorii statuate de instanța supremă cu ocazia casării, în primul ciclu procesual, referitoare la modul de soluționare a cererilor vizând caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare și restituire anticipată pe de o parte, precum și a celor vizând suportarea riscului și înghețarea cursului valutar, pe de altă parte. În același timp, criticile pârâtei vizează, deopotrivă, nerespectarea aceleiași decizii de casare sub aspectul modului de soluționare a cererilor vizând caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și al consecințelor care ar decurge din această împrejurare, pe de o parte, și neanalizarea de către instanța de trimitere a apărărilor sale referitoare la alinierea contractului încheiat inițial, cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe de altă parte.

Cu prioritate, instanța supremă va analiza criticile circumscrise de ambele părți recurente motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 501 C. proc. civ., față de consecințele incidenței în cauză a acestui motiv de nelegalitate care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar face inutilă cercetarea celorlalte critici.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", iar în conformitate cu prevederile art. 501 din același act normativ, "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege". Acest ultim text legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs. Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituționalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de rațiune, și actualului cadru legislativ, Curtea Constituțională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activității cu caracter jurisdicțional desfășurate de instanța de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligații pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceștia a erorilor săvârșite prin pronunțarea hotărârii desființate, soluția contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

După cum s-a arătat, în prezenta cauză ambele părți recurente susțin nerespectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., însă din perspective diferite. Astfel, dacă recurenții-reclamanți susțin încălcarea textului sub aspectul modului de soluționare a cererilor vizând caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare și restituire anticipată, ca și a celor vizând suportarea riscului și înghețarea cursului valutar, pârâta contestă maniera de rejudecare a cererilor vizând caracterul abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă și consecințele care decurg din această împrejurare.

Consecventă statuărilor cu valoare de principiu enunțate anterior și făcând transpunerea acestora în verificarea legalității deciziei recurate în prezentul ciclu procesual, Înalta Curte, analizând într-o interpretare logică și sistematică atât considerentele decisive, cât și pe cele decizorii ale deciziei de casare nr. 2053/21 octombrie 2020, prin raportare la decizia ce a constituit obiectul casării (prin care s-a statuat asupra stabilizării cursului valutar, caracterului neclar și neinteligibil al clauzelor privind comisioanele, precum și al celor referitoare la dobândă, cu consecința stabilirii pe cale judiciară a ratei dobânzii aplicabile începând cu al doilea an de creditare și restituirii sumelor aferente), constată că la nivelul instanței de recurs, în primul ciclu procesual, au primit dezlegări obligatorii următoarele probleme de drept: caracterul indispensabil al interpretării realizate de CJUE prin decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții) în stabilirea unei corecte aplicări a criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv raportul dintre caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale vizând comisioanele de procesare și administrare și caracterul abuziv al acestora; lipsa de interes în analiza comisionului de rambursare anticipată; imposibilitatea cenzurării modului de examinare a clauzei vizând obligativitatea încheierii poliței de asigurare, intrat în puterea lucrului judecat; față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și jurisprudenței CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, întrucât preia o dispoziție supletivă din dreptul intern - principiul nominalismului monetar - de la care părțile nu au derogat; lipsa incidenței teoriei impreviziunii în cauză; o clauză referitoare la dobândă este abuzivă din perspectiva alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractului de credit, dacă dă dreptul comerciantului să o modifice în mod unilateral, cu excepția incidenței unor motive întemeiate; caracterul relevant în speță al Hotărârii CJUE din 21.03.2013 pronunțate în cauza C-92/11(RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - WsestfaleneV); subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să-i atribuie această prerogativă, nu poate modifica conținutul contractului prin completarea clauzelor sau prin menținerea unui procent de dobândă stipulat inițial în contract, ci trebuie să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecința fiind fie derularea contractului cu acordul său, dacă acesta mai poate continua, fie rezilierea lui.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, deși este reală împrejurarea că instanța de recurs nu a reținut expressis verbis caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare, interpretarea concordantă a tuturor considerentelor deciziei de casare, inclusiv prin folosirea metodelor gramaticală și literală, prin raportare la obiectul recursului, este de natură să traseze această direcție în rejudecare, după cum în mod justificat a reținut și instanța de apel în al doilea ciclu procesual. În sprijinul acestei abordări, pot fi menționate argumente de text potrivit cărora instanța de recurs, reproșând în prealabil analiza incompletă a criticilor din apel, continuă prin a menționa de o manieră expresă aspectele esențiale ce trebuie reținute pentru corecta soluționare a pretențiilor deduse judecății (criteriile menționate în cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), impunând dezlegări prin folosirea unor sintagme imperative, cu evidentă valoare decizională.

În schimb, în privința comisionului de restituire anticipată, a obligativității încheierii poliței de asigurare și a rambursării împrumutului și stabilizării cursului valutar, precum și a consecințelor constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statuările instanței de recurs sunt în mod evident explicite și în afara oricăror ambivalențe, după cum rezultă din analiza acelorași considerente disputate de părțile litigante.

Or, cu ocazia rejudecării, prin decizia nr. 598/04.11.2021, instanța de apel, în baza unei analize factuale efective și proprii, realizată prin prisma dezlegărilor obligatorii impuse de instanța de casare cărora le-a dat eficiență deplină, a admis apelul recurentei-pârâte, schimbând sentința civilă nr. 2342/22.11.2016 a primei instanțe, cu consecința respingerii cererii reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor vizând comisioanele de procesare, administrare și restituire anticipată, precum și de plată a sumelor de bani achitate cu acest titlu, cu dobânda aferentă și menținerii soluției de respingere a cererii de înghețare a cursului de schimb valutar, de restituire a sumelor încasate cu acest titlu și a dobânzii aferente, reținând caracterul clar și inteligibil al celor dintâi și excluderea de plano din sfera de analiză permisă de Legea nr. 193/2000 a celor din urmă, cu precizarea că aspectele vizând modalitatea de soluționare a pretențiilor referitoare la obligativitatea încheierii poliței de asigurare intraseră în puterea lucrului judecat încă din primul ciclu procesual.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de trimitere a respectat cu acuratețe, sub aspectele învederate, prevederile art. 501, raportate la cele ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., pronunțându-se în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate în fața sa, astfel încât criticile din recurs ale recurenților - reclamanți, circumscrise nerespectării deciziei de casare și nemotivării soluției pronunțate în rejudecarea apelului băncii nu se confirmă, urmând a fi înlăturată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Se impune precizarea că, față de fundamentul deciziei pronunțate de instanța devolutivă, argumentele din apel invocate de reclamanți care vizau îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor pentru reținerea incidenței caracterului abuziv al clauzelor în discuție au fost în mod corect înlăturate de la analiză, ca irelevante, excedând limitele rejudecării, împrejurare de natură să le situeze și în recurs în afara sferei de preocupare a instanței, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) C. proc. civ. și să contureze, față de cele ce preced, o soluție de respingere a căii extraordinare de atac promovate de către recurenții - reclamanți.

În schimb, criticile formulate de recurenta-pârâtă și circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. apar ca fiind fondate, instanța de apel pronunțând cu ocazia rejudecării o decizie cu nesocotirea a parte dintre dezlegările obligatorii statuate de instanța de casare, cu alte cuvinte, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Susținându-și poziția procesuală, pârâta reproșează instanței devolutive de trimitere, după cum s-a arătat, maniera de rejudecare a apelurilor reclamanților sub aspectul modului de soluționare a cererilor vizând caracterul abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă și a consecințelor care decurg din această împrejurare. Astfel, Înalta Curte reiterează că în al doilea ciclu procesual, curtea de apel a constatat, printr-o primă decizie, nr. 598/04.11.2021, caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit, iar pentru stabilirea consecințelor decurgând din luarea acestei măsuri, a dispus ca toate părțile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii, menționându-se că aceasta este supusă căii de atac a recursului odată cu hotărârea finală. Ulterior, prin cea de-a doua decizie, nr. 214/05.04.2022, instanța de apel a stabilit modalitatea concretă în care se va calcula dobânda de către banca pârâtă, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, obligând-o totodată pe aceasta să restituie reclamanților sumele de bani achitate în plus cu respectivul titlu.

Raportând această manieră de soluționare a cauzei la statuările cu caracter obligatoriu ale deciziei din recurs, Înalta Curte constată că instanța devolutivă de trimitere, cu încălcarea normelor de procedură referitoare la judecata în apel, prevăzute de art. 480 C. proc. civ., nu a respectat recomandările circumscrise coordonatelor rejudecării în fond după casare trasate, sub aspectul imposibilității instanței de judecată ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, să se substituie voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să-i atribuie această prerogativă, cu consecința modificării conținutului contractului prin completarea clauzelor sau prin menținerea unui procent de dobândă stipulat inițial în contract, în condițiile în care, în acord cu întreaga legislație - cadru în materie și cu jurisprudența constantă atât a instanței supreme, cât și a CJUE, instanței naționale îi revine numai obligația să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecința fiind fie derularea contractului cu acordul acestuia din urmă, dacă continuarea mai