ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2550/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la calcularea ratelor de rambursare a creditului și a soldului datorat de reclamant, la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului de credit, precum și obligarea pârâtei să restituie reclamantului sumele achitate în plus, față de valoarea ratelor calculate în acest mod.

S-a mai solicitat constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind stabilirea nivelului dobânzii, precum și modalitatea de calcul al acesteia, cuprinse în art. 3.3 al contractului, obligarea pârâtei la precizarea și actualizarea contractului de credit prin semnarea unui act adițional la acesta, cuprinzând următoarele clauze minimale: 1) precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora: marja fixă a băncii de la momentul contractării + indicele LIBOR CHF 3M; 2) modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea dobânzii urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință LIBOR.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea pe viitor a nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului după următoarea formulă: marja fixă a băncii de la momentul contractării (x%) + valoarea indicelui de referință Libor CHF 3M. S-a solicitat și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor prelevate ilegal prin creșterea abuzivă a nivelului dobânzii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 966-968, art. 977, art. 1578 C. civ., art. 5 lit. c), art. 27 lit. b), art. 36 și art. 44 din Legea nr. 296/2004, art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6, art. 13 alin. (1), (14) și art. 15 din Legea nr. 193/2000 republicată; art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Norma BNR nr. 17/2003.

Prin sentința civilă nr. 499 din 26 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată și, în consecință, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 3.3, teza a II-a, din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 "[...] Banca poate modifică rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare [...]" în ceea ce privește mecanismul de variație a dobânzii, lăsat exclusiv la latitudinea pârâtei.

S-a dispus ca în urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, va avea următorul conținut "[...] Rata dobânzii curente se calculează după cum urmează: Libor CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte), formulă care se aplică pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamant și pârâtă în baza contractului de credit nr. x/2 martie 2007; ratele de credit datorate de reclamant se recalculează corespunzător".

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A., în RON, utilizând cursul de schimb arătat la pct. 3.1, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada cuprinsă între 2 martie 2007 și data rămânerii definitive a hotărârii pendinte, care exced dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: LIBOR CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte).

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4, cu subpunctele 4.1.- 4.11. din contract, în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variațiile cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x din 2 martie 2007: 1 CHF = 2,1058 RON.

În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nulă absolut, s-a dispus ca restituirea de către reclamant a împrumutului, în conformitate cu art. 4, cu subpunctele 4.1. - 4.11. din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, să se facă astfel: banca pârâtă are obligația de a accepta plata voluntară din partea reclamantului sau, după caz, de a debita oricare cont al consumatorului reclamant utilizând următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare inițial, recalculată la cursul de 2,1058/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A. sumele de bani percepute în plus din conturile reclamantului față de cele pe care reclamantul trebuia să le plătească conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare inițial, recalculată potrivit art. 2.1. X 2,1058/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței, pe parcursul perioadei dintre data încheierii contractului de credit și data rămânerii definitive a hotărârii.

Au fost respinse ca neîntemeiate restul pretențiilor reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 716/2021 din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost înlăturată dispoziția potrivit căreia: "în urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/2 martie 2007 are următorul conținut: "[...] Rata dobânzii curente se calculează după cum urmează: LIBOR CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte), formulă care se aplică pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamant și pârâtă în baza contractului de credit nr. x/2 martie 2007; ratele de credit datorate de reclamant se recalculează corespunzător".

De asemenea, a fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A. toate sumele de bani percepute în plus față de dobânda curentă inițială de 5,9 % pe an.

Totodată, a fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4, cu subpunctele 4.1-4.11 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, precum și cererea subsecventă privind restituirea sumelor achitate în plus în baza acestei clauze.

S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

A fost obligat intimatul-reclamant A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 3.250,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Ca efect al casării, în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care vor fi efectuate acte de executare împotriva băncii în baza deciziei atacate, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să constate că acestea sunt desființate de drept și să se dispună restituirea eventualelor sume executate în temeiul deciziei recurate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a analizat clauza referitoare la dobândă, apreciind că nu face parte din obiectul principal al contractului și, mai mult decât atât, clauza nu ar fi fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Potrivit recurentei, instanța de apel a constatat în mod nelegal caracterul abuziv al clauzei 3.3 teza a II-a, făcând aplicarea greșită a dispozițiilor de la lit. a) teza I din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, instanța de apel, constatând că este incidentă ipoteza de la alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, a reținut că banca trebuia să prevadă situațiile în care este autorizată să modifice dobânda, precum și criteriile aferente.

Mai arată recurenta că primul act normativ, care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcție de indici de referință verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, or analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie făcută prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractelor de credit.

În aprecierea recurentei modificarea dobânzii nu a intervenit prin voința unilaterală a băncii, ci în baza consimțământului dat de consumator asupra clauzelor contractuale ce au prevăzut un contract de împrumut cu dobândă variabilă, instanța de apel încălcând astfel principiul forței obligatorii a contractului reglementat la art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește perceperea dobânzii variabile ulterior implementării tacite a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, s-a arătat că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci s-a dorit o mai mare transparență în exprimarea acestora, pârâta respectând acest principiu, având în vedere că nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea reprezentând-o formula de calcul.

De asemenea, s-a învederat că singura obligație a profesionistului constă în informarea consumatorului despre obligația acestuia de a se prezenta la sediul băncii pentru semnarea actului adițional de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe care a îndeplinit-o prin transmiterea la domiciliul reclamantului a unei scrisori recomandate.

O altă critică invocată de recurentă vizează faptul că instanță de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile legale necesare în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

S-a învederat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția lipsei negocierii cât timp recurenta-pârâtă nu a refuzat niciodată o contraofertă propusă de reclamant, acesta din urmă exprimându-și acordul total cu privire la contractul de credit analizat până la momentul demarării acțiunii pendinte.

Recurenta susține că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât aplicarea clauzei privind dobânda s-a făcut într-un mod adecvat și rezonabil, indiferent de redactarea clauzei și de aparentul pericol de lipsă de previzibilitate a sintagmei "evoluția pieței financiare".

Astfel, recurenta a subliniat că, până la momentul implementării tacite a actului adițional, dobânda a variat cu doar 1,6 puncte procentuale, de la 5,9% la 7,5%, iar în prezent dobânda aplicată este chiar mai redusă decât cea de la momentul contractării, astfel cum rezultă din evoluția dobânzii detaliate în cadrul întâmpinării depuse la fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că restituirea sumelor achitate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive nu reprezintă o sancțiune prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.

S-a mai susținut că, deși instanța de apel a considerat că a respectat Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-269/19, în realitate aceasta a fost încălcată prin dispoziția de restituire a ceea ce s-a plătit peste dobânda inițială pentru trecut. Recurenta a subliniat că instanța de apel a modificat de fapt tipul de dobândă din variabilă în fixă, cu încălcarea Hotărârii CJUE și a dispozițiilor art. 969 C. civ.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să constate că, și în ipoteza în care s-ar menține constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 teza a II-a, iar instanța de control judiciar ar aprecia că se impune restituirea unor sume, acestea trebuie să vizeze perioada până la implementarea actului adițional, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat insuficienta motivare privind îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

La 9 mai 2022, intimatul A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată în ședința publică din 6 decembrie 2022.

Prin notele scrise depuse la 2 decembrie 2022, intimatul a solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind motivarea insuficientă referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte verificând hotărârea recurată constată că instanța de apel a analizat clauza privind caracterul variabil al dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiare" prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva îndeplinirii condițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și criteriului transparenței prevăzut la art. 4 alin. (6) din același act normativ și a constatat că nu a fost dovedită negocierea clauzei și nu a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât nu au fost menționate criteriile și limitele prin care banca modifică dobânda aplicabilă creditului, creându-se astfel un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Prin urmare, motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-au respins criticile formulate de pârâtă privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei motivări insuficiente, contrar celor susținute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Criticile recurentei privind aplicarea greșită de instanța de apel a dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a analizat clauza referitoare la caracterul variabil al dobânzii, apreciind că nu face parte din obiectul principal al contractului și, mai mult decât atât, clauza nu ar fi fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte reține că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Din normele legale evocate rezultă că o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în cazul în care face parte din obiectul principal al contractului și este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut pendinte nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Însă, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod just a reținut că situația de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speță, în ceea ce privește clauza inserată la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, întrucât aceasta nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Așadar, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Or, analizând clauza inserată la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit potrivit căreia "[...] Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare [...]"se constată că mecanismul de variație a dobânzii este lăsat exclusiv la latitudinea pârâtei.

Criteriile în funcție de care variază această componentă variabilă a dobânzii nu sunt clare, precise, determinate sau determinabile ci, dimpotrivă, exprimarea este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii variabile.

În mod just instanța de apel a reținut că aprecierea modului de evoluție a pieței financiare depinde de factori interni ai băncii, este un reper care poate fi invocat doar ca un simplu pretext pentru creșterea dobânzii și nu este verificabil mecanismul de modificare a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Din această perspectivă, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt nefondate, deoarece clauza prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contract referitoare la dobânda variabilă poate face obiectul controlului caracterului abuziv, întrucât nu respectă criteriul de transparență.

De asemenea, contrar celor susținute de recurentă, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei privind caracterul variabil al dobânzii, instanța de apel în mod corect a reținut că nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerinței de bună-credință, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește criticile privind caracterul nenegociat al clauzei contestate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod just, a procedat la analiza acesteia și, din probele administrate, a căror examinare este exclusă în recurs, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în calea extraordinară de atac se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, a reținut că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor convenției de credit.

Totodată, se reține că prin criticile invocate recurenta reia situația de fapt și solicită reaprecierea probelor administrate privind negocierea clauzelor contractului de credit, aspecte care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care se analizează nelegalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce privește cerința privind dezechilibrul contractual, se reține că modificarea dobânzii care se aplică sumei împrumutate de către reclamant urmare evoluției pieței financiare este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de modificare a dobânzii un criteriu obiectiv pe care consumatorul să îl cunoască și să nu îl poată controla, contrar criticilor recurentei.

Situația creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată este de natură să afecteze echilibrul contractual, deoarece banca și-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv și conform propriilor interese acest cost al creditului, pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă, superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaște mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că această condiție nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabilește dobânda, precum și a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator și îl plasează într-o situație de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Practic, reclamantul nu are posibilitatea de a cunoaște și a verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situație care conduce la concluzia că interesele legitime ale acestuia au fost nesocotite, contrar cerinței privind buna-credință.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabilește dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei modificarea dobânzii nu a intervenit prin voința unilaterală a băncii, ci în baza consimțământului dat de consumator asupra clauzelor contractuale ce au prevăzut un contract de împrumut cu dobândă variabilă, instanța de apel încălcând astfel principiul forței obligatorii a contractului reglementat la art. 969 C. civ. de la 1864.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecințelor acestora, ceea ce, în speță nu era cazul, consumatorul neavând reprezentarea elementelor prin care se modifică dobânda.

Criticile recurentei privind aplicarea în mod greșit a dispozițiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 referitoare la sintagma "motiv întemeiat", întrucât nu era în vigoare la data încheierii contractului, nu sunt fondate.

Mai arată recurenta că primul act normativ care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcție de indici de referință verificabili a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, or analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie făcută prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractelor de credit.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, Înalta Curte reține că Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinde o listă exemplificativă privind clauze cu caracter abuziv, însă instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv al acesteia prin raportare la aceste cerințe.

Totodată, referitor la lipsa unor prevederi legale la data încheierii contractului care să interzică dobânda variabilă, Înalta Curte reține că această clauză a fost constatată nulă pentru caracterul ei abuziv justificat de lipsa transparenței mecanismului de modificare a dobânzii și nu de caracterul variabil al dobânzii. Modalitatea prin care s-a stabilit posibilitatea de modificare a dobânzii a creat un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și nu caracterul variabil al dobânzii.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei privind aplicarea greșită a prevederilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, referitor la acceptarea tacită de către consumator a modificărilor prin act adițional și perceperea dobânzii variabile ulterior.

Înalta Curte reține că recurenta solicită reaprecierea probelor administrate la instanțele de fond privind procedura prevăzută de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2020 de acceptare tacită a actului adițional și o reinterpretare a situației de fapt, aspecte care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în care sunt analizate aspectele de nelegalitate a hotărârii atacate.

Totodată, nu se poate aprecia că raționamentul instanței de apel ar fi viciat de încălcarea textului legal evocat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligația de diligență pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiționale), cu o obligație de rezultat (recepționarea notificării), întrucât a depune toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, este efectivă, consumatorul semnând sau acceptând tacit actul adițional. Or, în cauză nu se regăsește această ipoteză.

O altă critică a recurentei, care este de asemenea nefondată, vizează încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000. Recurenta susține că sancțiunea aplicabilă clauzelor declarate abuzive este inopozabilitatea și nu nulitatea.

Potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Astfel, inopozabilitatea unui act nu se confundă cu nulitatea acestuia, deoarece efectele inopozabilității presupun un act valabil încheiat, pe când nulitatea unui act vizează încălcarea cerințelor legale pentru încheierea sa valabilă.

Or, atâta timp cât dispozițiile privind protecția consumatorilor fac parte din ordinea publică, încălcarea obligațiilor prevăzute de această lege se sancționează cu nulitatea absolută, ca atare, interpretarea recurentei, potrivit căreia această sancțiune ar fi inopozabilitatea nu are niciun temei legal.

Este de menționat și faptul că jurisprudența CJUE recunoaște judecătorului național puterea de a declara din oficiu nule clauzele unui contract constatate ca fiind abuzive și s-a statuat că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele (Hotărârea Curții în cauza C-241/98, Salvat Editores S.A. vs. Jose M. Sanchez Alcon Prades).

De asemenea, în jurisprudența națională s-a statuat că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede că aceste clauzele nu vor produce efecte juridice.

Înalta Curte reține că în virtutea principiului restitutio in integrum și a plății nedatorate, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit, contrar susținerilor recurentei.

Ca atare, reclamantul este îndreptățit la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurentă a dobânzii contractuale, întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

Nu poate fi primită nici critica privind modificarea în mod greșit de către instanța de apel a tipului de credit cu dobândă variabilă în credit cu dobândă fixă, cu încălcarea Hotărârii CJUE 269/19 și a dispozițiilor art. 969 C. civ.

Înalta Curte reține că această clauză a fost constatată nulă pentru caracterul ei abuziv, justificat de lipsa transparenței mecanismului de modificare a dobânzii și nu de caracterul variabil al dobânzii. Modalitatea prin care s-a stabilit posibilitatea de modificare a dobânzii a creat un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și nu caracterul variabil al dobânzii. Prin urmare, doar criteriile în funcție de care variază dobânda au fost înlăturate nu și caracterul său variabil.

Solicitarea recurentei formulată în subsidiar privind restituirea sumelor încasate peste dobânda rezultată din aplicarea formulei de la pct. 2.1 din contracte până la implementarea actului adițional, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, în ipoteza în care s-ar menține constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a, nu este fondată întrucât actul adițional nu și-a produs efecte, așa cum s-a motivat mai sus.

Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 716 din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Întrucât a fost respins recursul pârâtei nu se mai impune analiza solicitării acesteia formulată în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatului A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 716 din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.