ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1540/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Brașov la 5 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Bălcescu Brașov:

- să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de Credit ipotecar nr. x din data de 23.03.2007, în cuprinsul art. 6.1, 6.2, 6.3, 8.1. 8.3, 8.5, 8.6, 9.2, 9.4, 10.2, 10.3, 15.1;

- să fie obligată pârâta să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale și legale;

- să fie obligată pârâta să actualizeze contractul de credit prin realizarea modificărilor impuse de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul a acesteia - marja băncii fixă + LIBOR la 12 luni și modalitatea de modificare atât în sens crescător, cât și descrescător);

- să se stabilească în sarcina pârâtei calcularea unei marje fixe pe toată durata contractului de credit ca fiind diferența dintre dobânda creditului (5,5% la data acordării) și indicele Libor cel mai favorabil-LIBOR la 12 luni;

- să se dispună modificarea clauzei și stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de către client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate a creditului și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți;

- să fie obligată pârâta să restituie reclamanților toate sumele încasate abuziv, de la data fiecărei scadențe a creditului și până la data restituirii de către pârâtă, actualizată cu rata inflației.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 77 din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, Legea nr. 193/2000, O.U.G nr. 50/2010.

Prin sentința civilă nr. 5742 din 30 mai 2016, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Dosarul a fost înregistrai pe rolul acestei instanțe la 10 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Pentru termenul de judecată din 8 mai 2018 reclamanții au depus precizarea cererii de chemare în judecată prin care au arătat că solicită admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale pe care le consideră abuzive, clauze ce au fost inserate în Contractul de credit încheiat cu pârâta.

Cu privire la petitele 2-4, reclamanții au arătat că dobânda percepută pe parcursul derulării contractului a fost stabilită de bancă în mod unilateral, astfel că s-a creat un dezechilibru major între drepturile părților contractante, fiind necesară ajustarea nivelului acestei dobânzi conform prevederilor contractuale și legale, la data contractării creditului dobânda fiind de 5,5 % pe an, în anul 2008 dobânda ajungând să fie de 6,49 %, fără ca motivul creșterii dobânzii să poată fi cunoscut de către consumator. Așadar, au arătat reclamanții, se impune ca dobânda să fie stabilită prin raportare la dobânda convenită la data semnării contractului, de 5,5 %, rezultând din raportarea la L1BOR la 12M o marjă a băncii de 2,29 %.

Referitor la petitul 5 al cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că este necesară stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru fiecare rată succesivă, datorată de către client, dat fiind faptul că, așa cum s-a reținut în practica judiciară, sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, fluctuație care a condus la împovărarea debitorilor și ruina acestora.

Referitor la petitul 6 al cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că, în temeiul clauzelor reclamate ca fiind abuzive, au fost percepute sume de bani, care se impun a fi restituite, având în vedere nulitatea clauzelor care prevăd plata acestor sume.

Prin sentința civilă nr. 447/CA din 7 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A. - Sucursala Brașov, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepția netimbrării capătului 5 al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, cu privire la clauzele 6.1, 6.2 și 6.3, 8.6 din contractul de credit, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și ulterior precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și C. S.A. Sucursala Brașov.

A constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 23.03.2007: art. 6.1, art. 6.2 și art. 6.3; clauzele menționate la art. 8 pct. I, art. 8 pct. 3, 8.5 și 8.6.; clauza inserată Ia art. 15.1.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca fiind abuzive și a înlăturat aceste clauze din contractul de credit.

A obligat pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Brașov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2.29%, calculată ca diferență între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% și indicele LIBOR la data încheierii contractului.

A obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A respins restul pretențiilor formulate ca nefiind întemeiate.

A stabilit onorariul definitiv în favoarea expertului specialitatea contabilitate, la suma de 8.000 RON.

A obligat reclamanții A. și B. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de diferență onorariu.

A obligat pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Brașov la plata în favoarea reclamanților a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, proporțional cu partea din cererea de chemare în judecată admisă.

Împotriva sentinței civile nr. 447 din 7 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2016, pârâta C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea sentinței, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Totodată, a formulat apel și împotriva încheierii de ședință prin care a fost stabilit onorariul inițial al expertului (4.000 RON), solicitând modificarea parțială a respectivei încheieri, în sensul acordării unui onorariu total de 2.000 de RON.

Intimații-reclamanți au formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinței, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate, la nivelul valabil la data încheierii contractului. În motivarea cererii, au invocat aprecierea substanțială a francului elvețian, norma B.N.R. 17/2003, poziția de inegalitate a părților și dezechilibrul contractual.

Prin decizia civilă nr. 1299/Ap din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 447/CA/07.07.2020, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A înlăturat dispozițiile privind obligarea pârâtelor C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Brașov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2,29%, calculată ca diferență între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% și indicele Libor la data încheierii contractului și în ceea ce privește restituirea sumelor de bani potrivit acestei formule de calcul.

A stabilit onorariul definitiv în favoarea expertului specialitatea contabilitate la suma de 4.000 RON în loc de 8.000 RON și a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamanților A. și B. la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de diferență onorariu.

A înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtelor la plata în favoarea reclamanților a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, proporțional cu partea din cererea de chemare în judecată admisă.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii de ședință.

A respins apelul incident declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

A obligat intimații-reclamanți A. și B. la plata sumei de 1834 RON către apelanta pârâtă C. S.A. reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care, în temeiul ari. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Brașov, cu consecința admiterii cererii de apel incident și respingerea în tot a apelului promovat de C. S.A.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenții au procedat la prezentarea detaliată a parcursului procesual, după care au dezvoltat motivele de casare invocate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că au înțeles să invoce acest motiv de nelegalitate prin raportare la dispoziția instanței de apel de înlăturare a obligației impuse în sarcina băncii de Tribunalul Brașov având ca obiect restituirea sumelor încasate în mod nelegal cu titlu de dobândă, în baza unor clauze abuzive.

Raportat la această dispoziție a instanței de apel, apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar citarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele deciziei recurate nu face altceva decât să confirme poziția recurenților, în sensul necesității restituirii sumelor încasate abuziv.

Pe cale de consecință, consideră că soluția instanței de apel, de schimbare a hotărârii primei instanțe în ceea ce privește dispoziția de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de dobânzi în baza unor clauze cu caracter abuziv, este pe de o parte nemotivată, iar, pe de altă parte, argumentația succint prezentată la capitolul "în ceea ce privește restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive, (...)" este în dezacord cu soluția dată asupra acestui petit.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că au înțeles să invoce acest motiv de nelegalitate prin raportare la soluția de înlăturare a unei formule de calcul a dobânzii impuse Băncii ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1, 6.2 și 6.3 din contract și din perspectiva soluției de respingere a apelului incident, față de modalitatea greșită de aplicare a prevederilor art. 966 și art. 968 C. civ. coroborate cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1255 alin. (2) C. civ. și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.

Detaliind, recurenții susțin că, prin hotărârea instanței de apel, s-a creat o situație inedită, în care, deși se constată caracterul abuziv al clauzelor în baza cărora Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, cu toate acestea, recurenții sunt lipsiți de dreptul de a recupera sumele încasate cu acest titlu, în mod abuziv, de către unitatea bancară, fiind și obligați la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Cu alte cuvinte, arată că, deși se confirmă caracterul abuziv al clauzelor în privința cărora au solicitat a se constata că sunt lovite de nulitate absolută, totuși nu este agreată o formulă de calcul stabilită de instanță, în condițiile în care, în prezent, contractul nu mai cuprinde nicio clauză privind modalitatea de calcul a dobânzii.

În continuare, recurenții fac trimitere la ceea ce a reținut instanța de apel, respectiv că, în atribuțiile instanței naționale intră doar dreptul de a dispune dacă se aplica o anumită clauză și că jurisprudența C.J.U.E. a statuat că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive, singura derogare admisă fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv (în dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității neexistând astfel de dispoziții supletive, ceea ce face intervenția judecătorului nepermisă).

În ceea ce privește clauzele inserate în articolele 6.1, 6.2 și 6.3., care prevăd dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile, recurenții afirmă că, în mod corect s-a statuat asupra caracterului lor abuziv, luând în considerare faptul că acordă un drept discreționar băncii de a modifica unilateral aceste costuri, clientul fiind nevoit, în caz de neacceptare, să returneze integral soldul rămas de rambursat.

Cu toate acestea, arată că împrejurarea constând în faptul că unele dintre clauzele contestate au putut fi cunoscute de către consumator de la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura necesitatea negocierii, în condițiile în care aceștia, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

În susținerea afirmațiilor lor, recurenții fac trimitere la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 992/13.03.2014.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil nulității clauzelor inserate în contractul de credit, recurenții apreciază că regimul este unul specific nulității absolute, așa cum a reținut și Înalta Curte prin decizia nr. 686/21.02.2013.

Contrar poziției exprimate în considerentele deciziei recurate, prin stabilirea modului de calcul al dobânzii variabile, recurenții susțin că instanța nu intervine în contractul părților, ci restabilește componența dobânzii pe care părțile au convenit-o, mai precis pe care instituția bancară a propus-o consumatorilor la momentul încheierii contractului (în condițiile în care niciun element care să sugereze posibilitatea de negociere pentru consumatori nu se poate reține din probele administrate în cauză).

Astfel, arată că maniera de calcul a dobânzii, pe care prima instanță a impus-o în sarcina Băncii, în niciun caz nu s-a făcut în mod nejustificat sau străin de convenția părților, ci a avut în vedere respectarea prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Mai arată că, în capitolul IV al O.U.G nr. 50/2010 (astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010), la art. 37 lit. a), este reglementat modul de calcul al ratei dobânzii creditului, în sensul că dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Au mai arătat că, la celelalte litere ale articolului menționat anterior, se prevede modalitatea în care indicii sus arătați pot fi modificați, în sensul reducerii acestora, creșterea fiind admisibilă doar dacă se revine la forma lor inițial negociată cu consumatorul. Totodată, au mai arătat că dispoziții asemănătoare se regăsesc și în cuprinsul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 52/2016 (privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori).

În cazul creditelor în CHF, recurenții susțin că trebuie distins între situațiile în care se solicită constatarea caracterului abuziv al dobânzii ca urmare a modalității de calcul și problema diferenței de curs valutar, aceasta din urmă putând fi remediată prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Pentru ipoteza în care clauza referitoare la dobândă este nulă în integralitate, recurenții susțin că, potrivit art. 1255 alin. (2) C. civ., devin aplicabile dispozițiile legale în materie, respectiv cele referitoare la dobânda legală, prevăzute de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Mai susțin că, a constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la rata dobânzii nu înseamnă a constata existența unui cuantum ridicat al acesteia, peste cel prevăzut în art. 5 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de exemplu, ci, în înțelesul Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE a Consiliului Europei, caracterul abuziv privește lipsa posibilității de negociere de către consumator a clauzelor contractuale, prezentarea acestora de către profesionist într-un mod greu inteligibil, stabilirea condițiilor de majorare a ratei dobânzii în funcție de alți factori decât cei obiectivi, ușor verificabili, ce nu țin de voința proprie a băncii, astfel încât, în astfel de situații, instanța, constatând caracterul abuziv al clauzei, are sarcina de a obliga profesionistul să respecte prevederile legale cu privire la maniera de stabilire a dobânzii, ceea ce, în speță, a și făcut.

Mai arată că dobânda trebuie să includă cheltuielile și profitul băncii, iar indicele LIBOR este o dobândă de referință a cărei valoare se stabilește de către D., independent de voința băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina variația ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elvețieni.

De asemenea, au mai învederat că, potrivit legii și clauzelor contractuale (art. 6.8 din Contract), singurul element variabil din componenta dobânzii este indicele LIBOR, marja fiind un element fix, ce nu poate fi modificat decât prin acordul expres al părților.

Cu toate acestea, arată că, în contractul de credit, apelanta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a dobânzii variabile, după cum recunoaște implicit în repetate rânduri, inclusiv prin motivele de apel formulate.

Recurenții susțin că această marjă exista la momentul contractării creditului, la fel cum există și astăzi, sub forma cheltuielilor și profitului băncii, fiind, astfel, o componentă certă a prețului contractual, adică a dobânzii.

În continuare, recurenții subliniază că valoarea marjei nu a fost determinată în scris, în cadrul contractului, însă, arată că are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR, de la data respectivă, din valoarea dobânzii fixe de 5,5% de la data acordării creditului, astfel cum a fost aceasta cuantificată prin art. 6.8 din Contract, după cum a arătat și prima instanță în considerentele hotărârii apelate.

Concluzionând, recurenții susțin ca sunt admisibile cererile de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii, pornind de la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (K.), cu următorul raționament: declararea ca nulă a clauzei privind dobânda (mecanismul de ajustare a dobânzii) duce la o lipsire de efecte a întregii clauze, transformând împrumutul într-unul fără dobândă.

În ceea ce privește apelul incident, recurenții arătă că, pe parcursul derulării contractului, cursul s-a modificat substanțial, francul elvețian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda națională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depășind valoarea de 4,00 RON/CHF în luna iulie 2010, cu repercusiuni grave asupra acestora în ceea ce privește posibilitatea de îndeplinire a obligațiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puși în imposibilitatea de executare plăților.

Se mai arată că s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, în prezent, fiind obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

Cu referire la Norma B.N.R. nr. 17/2003, arată că aceasta prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activității de creditare și exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, o măsură în acest sens constituind înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Invocând prevederile art. 4, ale art. 2 și ale art. 6 din Legea nr. 193/2000, au învederat că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Totodată, au susținut că, prin această lege, a fost reglementată în favoarea consumatorilor o protecție mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar), iar, potrivit dispozițiilor legale menționate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societățile bancare), care este contrară bunei credințe și care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În susținerea caracterului abuziv al clauzelor de efectuare a plăților în moneda creditului, recurenții arată că acestea nu au fost negociate, având un caracter prestabilit și impus consumatorilor reclamanți, fără a avea posibilitatea de a influența conținutul clauzelor, fiind, astfel, nevoiți să suporte exclusiv riscul valutar. Au mai arătat că pârâta nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a le explica riscurile, de a pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât să existe posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditului.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, recurenții susțin că, în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, este instituită obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În aceste condiții și în lipsa informării în mod complet, corect și precis a reclamanților cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, recurenții susțin că nu au avut posibilitatea de a determina consecințele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise.

In altă ordine de idei, mai susțin că omisiunea pârâtei de a informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât angajează din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

În cauză, arată că s-a creat un dezechilibru ce constă în imposibilitatea reclamanților de a cunoaște și a anticipa mărimea obligațiilor asumate prin convenția de credit, iar, prin clauzele de risc valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților.

Se mai arată că pârâta a stipulat în convenția de credit obligația reclamanților de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nicio distincție și fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că, în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convenția de credit încheiată între părți dobândește un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aceste condiții și având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către reclamanți, aceștia susțin că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției de credit, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți în baza clauzelor abuzive, plus dobânda legală actualizată cu indicele de inflație.

În încheiere, față de cele menționate anterior, recurenții solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 8 aprilie 2021 și, respectiv, la 7 aprilie 2021, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor C. S.A. - Sucursala Bălcescu Brașov și C. S.A.

La 28 aprilie 2021, intimata C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității cererii de recurs, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei.

La 14 mai 2021, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurenților.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat un recurs propriu împotriva deciziei civile nr. 1299/Ap din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, astfel că dispozițiile privind respingerea apelului pârâtei împotriva încheierii de ședință prin care a fost stabilit onorariul inițial al expertului, precum și cele privind menținerea soluției primei instanțe în privința respingerii excepțiilor netimbrării, lipsei de obiect, prescripției extinctive și în privința constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 privind dobânda variabilă, art. 8.1, art. 8.3, art. 8.5, art. 8.6 și art. 15.1 și înlăturării acestora din contract au rămas definitive.

Referitor la soluția dată apelului incident, ce a vizat capătul de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), stabilizare curs la data contractării creditului și convertire în moneda națională a creditului, recurenții-reclamanți au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 23 martie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului și denominarea plăților în moneda națională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reține că legislația privind protecția consumatorului, Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În același sens a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"

(a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Criticile recurenților privind aplicarea în cauză a dispozițiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiției oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispozițiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenți, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situații de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

În ce privește soluția instanței de prim control judiciar asupra apelului pârâtei C. S.A., recurenții-reclamanți critică decizia instanței de apel din perspectiva nemotivării dispoziției de înlăturare a obligației impuse în sarcina pârâtei privind restituirea sumelor încasate în mod nelegal cu titlu de dobândă, precum și din perspectiva nelegalei înlăturări a unei formule de calcul a dobânzii contractuale, astfel cum a fost stabilită prin sentința primei instanțe.

Critica recurenților-reclamanți privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, ori reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecății nu exista o astfel de dispoziție supletivă.

În plus, recurenții-reclamanți nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceștia, însă, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Prin urmare, această critică, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenții-reclamanți, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că, în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești este cuprinsă atât în norma internă de procedură [art. 425 alin. (2) C. proc. civ..], cât și în prevederile art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o garanție a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanța sa și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Rațiunea motivării hotărârilor judecătorești rezidă, astfel, în necesitatea îndeplinirii acestor garanții de imparțialitate a judecătorului și de calitate a actului de justiție, prin faptul că permite corecta examinare a argumentelor părților, a probelor administrate și a elementelor care au fundamentat concluzia judecătorului cauzei, reprezentând, totodată, premisa exercitării corespunzătoare a controlului judiciar de către instanța superioară.

Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează cu o soluționare a cauzei fără a se intra în fondul acțiunii, ceea ce determină casarea acelei hotărâri cu trimitere spre rejudecare.

Instanța supremă reține că, prin sentința primei instanțe s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1, art. 6.2 și art. 6.3 din Contractul de credit nr. x/23.03.2007 și s-au înlăturat aceste clauze din contractul de credit, soluție menținută și prin decizia atacată, și rămasă definitivă prin nerecurare.

Prin aceeași sentință, instanța de fond a obligat pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Brașov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2.29%, calculată ca diferență între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% și indicele LIBOR la data încheierii contractului, precum și să restituie reclamanților sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Prin apelul exercitat în cauză, pârâta C. S.A. a criticat soluția primei instanțe, atât cu privire la formula de calcul a dobânzii impusă de prima instanță, cât și cu privire la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor stabilite ca fiind abuzive.

Analizând decizia recurată, instanța supremă constată că, deși prin dispozitiv s-a admis apelul pârâtei și s-a dispus înlăturarea dispoziției privind obligarea pârâtelor C. S.A. - Sucursala Brașov și C. S.A. la restituirea sumelor de bani potrivit formulei de calcul a dobânzii stabilite de prima instanță, instanța de apel nu a prezentat raționamentul logico-juridic care a determinat soluția adoptată.

Astfel, în cuprinsul considerentelor sale, instanța de apel s-a cantonat în a face doar o analiză a legislației în materia protecției consumatorilor pentru a ilustra care este sancțiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenței unei clauze abuzive, ajungând în mod corect la concluzia că doar sancțiunea nulității absolute asigura protecția efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniștilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absența posibilității reale a acestora de negociere a contractului.

Însă, se constată că lipsește o analiză a instanței de apel asupra efectelor nulității, cu atât mai mult cu cât soluția sa a fost de anulare a obligației băncii de restituire a sumelor de bani potrivit formulei de calcul stabilită de prima instanță, în contextul în care apelanta-pârâtă solicitase înlăturarea obligației de a restitui sumele de bani percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În raport de aceste considerente, sunt întemeiate criticile recurenților-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză prezintă relevanță jurisprudența recentă a C.J.U.E. Astfel, prin hotărârea pronunțată la 25 noiembrie 2020 în Cauza C-269/19 (Banca B. S.A. împotriva A.A.A.), s-au statuat următoarele:

"consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanței naționale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42)".

Atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze.

În situația în care instanța națională nu ar putea să înlocuiască o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv și ar fi obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Astfel, în ceea ce privește un contract de împrumut, o asemenea anulare ar avea, în principiu, drept consecință, exigibilitatea imediată a sumei împrumutate care rămâne datorată în proporții ce riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Articolele 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, în ce privește clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului și doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita și daune interese.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. În virtutea principiului restitutio in integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ai fi fost inserată în convenția lor.

În acest context, instanța supremă reține că, fiind înlăturate integral din contract clauzele privind dobânda variabilă (art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3), care nu își mai produc efectele, a rămas în vigoare clauza prevăzută la art. 6.8 din contractul de credit, potrivit căreia dobânda inițială este de 5,5% pe an .

Totodată, se reține că, între părți au fost încheiate mai multe acte adiționale prin care au fost modificate clauzele privind variația dobânzii, contractul rămânând în vigoare între părțile contractante.

Înalta Curte apreciază că problema efectelor constatării caracterului abuziv al clauzei privind mecanismul de formare a dobânzii variabile, nu a fost analizată de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, lipsind considerentele care să expliciteze soluția din dispozitiv.

Astfel, în limitele de mai sus, recursul declarat de reclamanți este fondat și urmează a fi admis, decizia recurată va fi casată în parte, numai în ce privește apelul băncii și cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, în privința criticilor privind soluția dată cererii de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzelor privind dobânda variabilă, constatate abuzive.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare, instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către pârâta C. S.A. sub acest aspect, având în vedere și recomandările desprinse din hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-269/2019 și principiul restitutio in integrum. În acest sens, instanța de apel urmează a verifica dacă dobânda percepută de bancă, în temeiul clauzelor constatate abuzive a fost mai mare decât dobânda inițială, prevăzută în clauza 6.8 din contract, urmând a dispune restituirea sumelor percepute peste procentul de 5,5%, p