ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1207/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față, constată că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă din 28 septembrie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 22 decembrie 2006, cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2,5% plătit la prima tragere și calculat la valoarea creditului și restituirea sumei de 2.002,50 franci elvețieni, echivalentul sumei de 8.183,21 RON, achitate cu acest titlu; la art. 4.2 din contract cu privire la revizuirea ratei dobânzii, clauză potrivit cu care "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat în franci elvețieni plus o marjă de 0 puncte procentuale" și restituirea sumelor de bani percepute în plus față de marja fixă la care se adaugă indicele de referință al monedei franc elvețian, anume LIBOR, iar nu indicele de referință al Băncii; la art. 4.9 din contract cu privire la rata dobânzii majorate, calculată conform condițiilor prevăzute în contract și restituirea sumelor de bani percepute în plus față de cuantumul comisioanelor stabilit la data încheierii acestuia și valoarea comisioanelor percepute de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive; au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzute la art. 5.1. din contract, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian/leu la momentul semnării contractului (2.0988 RON la 22 decembrie 2006), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit și obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar, precum și la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plații lor și până la data achitării efective a debitului.

Prin sentința civilă nr. 934 din 9 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.2 alin. (2) și art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, a obligat pârâtă C. la restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze, de la data încasării lor și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a acestui debit și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. S.A. a declarat apel; prin decizia nr. 1564 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată și a respins acțiunea în integralitatea ei.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au susținut că, prin întrebările și clarificările solicitate în cadrul ședinței, instanța de apel s-a antepronunțat asupra clauzei referitoare la dobânda variabilă, context în care nu se poate invoca o eventuală aplicare a prevederilor art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are posibilitatea de a-și exercita rolul activ pentru aflarea adevărului.

Sub acest aspect, au mai arătat că întrebările adresate de către completul de judecată nu au vizat clarificarea situației de fapt sau a normelor de drept aplicabile, ci au fost menite să evidențieze opinia instanței de judecată, conform căreia orice consumator mediu, cu o minimă pregătire, poate calcula un procent al dobânzii, chiar și în lipsa unei pregătiri în domeniu.

Potrivit recurenților, completul de judecată și-a încălcat atribuțiile judecătorești, deoarece aprecierea asupra fondului cauzei trebuia făcută în dispozitivul deciziei pronunțate, în niciun caz în ședința de judecată, unde, din atitudinea completului, era evidentă soluția preconizată.

În continuare, au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, având în vedere caracterul nenegociat al acesteia, reaua-credință a creditoarei și dezechilibrul contractual produs, dată fiind modificarea dobânzii în lipsa unui indice fix de la 4.85% la 6% în perioada 2007-2010. Astfel, este evidentă prejudicierea debitorilor prin modificarea unilaterală a nivelului dobânzii contractuale în lipsa menționării condițiilor în care se puteau produce aceste schimbări contractuale.

În opinia recurenților, nu era de competența instanței de judecată să analizeze dacă aceștia știau sau nu cum să calculeze un anumit procent, aceasta fiind competentă să analizeze doar incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000 la speța dedusă judecății, în condițiile în care acest tip de acțiune este conceput pentru a proteja consumatorii de abuzurile băncilor, care, prin modalitatea de redactare a clauzelor, urmăresc inducerea în eroare a oamenilor de rând, fără pregătire în domeniul financiar-bancar.

Au mai subliniat că aceste clauze prin care banca își rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral valoarea dobânzii sunt nule absolut și că vin în contradicție cu dispozițiile legislației protecției consumatorilor și cu cele ale C. civ., conform cărora, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil. Or, în cauză este imposibil de determinat modalitatea prin care creditoarea calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu neîndeplinirea cerințelor vizând caracterul determinat sau determinabil al dobânzii.

Cu privire la analiza caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de acordare efectuată de curtea de apel, recurenții au susținut că în mod greșit instanța a reținut caracterul legal al acestei clauze și lipsa unui dezechilibru contractual, apreciind practica creditoarei ca fiind una corectă.

Sub acest aspect, recurenții au evidențiat că instanța de apel s-a limitat la o analiză a clarității termenului utilizat în denumirea acestui tip de comision, nu și la justețea perceperii comisionului, mai ales în condițiile în care creditoarea nu a prestat niciun serviciu suplimentar în acest sens, simpla accesare a unei baze de date și imprimarea unui contract de credit fiind activități aferente creditării, acoperite de dobânda contractuală.

În continuare, au dezvoltat argumente referitoare la caracterul abuziv al clauzei din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arătând că acest comision de acordare credit reprezintă o dobândă mascată, care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurenților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă, sub denumirea de comision, această disimulare a dobânzii echivalând cu dolul.

Au mai susținut că în mod greșit s-a reținut faptul că această clauză a fost redactată prin utilizarea unor termeni uzuali, pentru cunoașterea cărora recurenții nu aveau nevoie de cunoștințe de specialitate, trecându-se peste obligația de informare la care era obligată creditoarea înainte de semnarea contractului de credit, obligație neîndeplinită. Astfel, chiar dacă s-ar reține justețea acestei clauze, suma percepută în acest context nu ar trebui să fie determinată procentual, ci prin raportare la activitatea prestată efectiv de către bancă, în considerarea serviciilor oferite.

Recurenții au conchis arătând că, date fiind pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile, în sarcina băncii este instituită obligația informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile din O.G. nr. 50/2010.

Intimata - pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; părțile nu au depus un punct de vedere.

Prin încheierea din 16 martie 2022, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând excepția nulității recursului și decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata C. S.A. prin întâmpinare, o va respinge, întrucât criticile formulate prin memoriul de recurs pot face obiectul controlului de nelegalitate din perspectiva prevederilor art. 488 din C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a fost invocat formal, recurenții fiind nemulțumiți, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de către instanță, fără a prezenta argumente pertinente în susținerea acestei critici.

Astfel, nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra acestora, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere: instanța de apel și-a respectat obligația de a stabili adevărul judiciar în cauză, în conformitate cu principiul legalității și cu prevederile art. 22 din C. proc. civ., pe baza unei situații de fapt pe deplin stabilite.

În înfăptuirea justiției, instanțele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar și protecția adecvată și concretă a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor; instanțele nu pot nega părților aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situațiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.

Obligația instanței este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul civil, a echității și bunei-credințe; pentru aceste motive, susținerile referitoare la antepronunțarea instanței de apel vor fi înlăturate, deoarece demersul întreprins de instanță, în limitele art. 22 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "rolul judecătorului în aflarea adevărului" nu poate fi catalogat ca antepronunțare, în afara atribuțiilor judiciare.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., examenul hotărârii recurate permite instanței supreme să constate că prin nedetalierea serviciilor furnizate de bancă în schimbul comisionului de 2002,5 C.H.F., în condițiile în care natura serviciilor poate fi dedusă din denumirea comisionului, nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 4.11 lit. a) din contract, caracterul transparent al acesteia fiind parte a analizei condiției dezechilibrului semnificativ; astfel, reclamanții au apelat la serviciile pârâtei pentru un împrumut în C.H.F., iar comisionul de acordare credit, așa cum rezultă chiar din denumirea însăși, este perceput pentru acoperirea tuturor operațiunilor necesare punerii creditului la dispoziția împrumutatului, fiind, așadar, o clauză clară.

Cerința comprehensibilității este îndeplinită, întrucât termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurenților-reclamanți, astfel încât aceștia au putut înțelege clauza din punct de vedere gramatical și au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o privește.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare, precum și modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenții au cunoscut aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunțită a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul sumei percepute cu acest titlu.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că simpla împrejurare că prevederea contractuală în discuție, referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

În ceea ce privește caracterul abuziv al art. 4.2 alin. (2) din contract privind variația dobânzii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a statuat că aceasta este stabilită în raport cu un indice economic independent, anume LIBOR la 3 sau 6 luni plus marja băncii, conform acordului de voință consemnat în cele patru acte adiționale ale contractului inițial, realizând, așadar, o corectă aplicare a prevederilor legale în materie.

Astfel, se poate decela cu evidență criteriul în funcție de care banca calculează partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții fixe, anume marja, sintagma îndeplinind cerința de a fi exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Aceste argumente nu sunt în conflict cu textul legal invocat de recurenții-reclamanți, modul de formulare a frazelor este vădit clar, cu respectarea prevederilor Legii nr. 193/2000; din clauzele contestate rezultă reperele avute în vedere de bancă la modificarea dobânzii creditului, respectiv în funcție de LIBOR, un indice economic independent.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1564 din 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.