ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2759/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Analizând actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 16.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D.., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/25.04.2007, la art. 4.10 lit. a) privind comisionul de acordare a creditului, la art. 4.10 lit. b) referitor la comisionul de administrare și la art. 4.5 referitor la revizuirea ratei dobânzii; au mai solicitat să se dispună stabilirea formulei de calcul a dobânzii LIBOR + marja fixă de la data încheierii contractului de credit, să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.8 privind rata dobânzii majorate și de la art. 5.1 privind riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, denominarea în monedă națională a plăților și obligarea pârâtei să achite reclamanților dobândă legală, calculată pentru sumele ce urmează să fie restituite, de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8741/28.06.2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia a fost înregistrat sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 203/30.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.5, cu referire la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele din contractul de credit și art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 25.04.2007-02.09.2015, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării acestor sume și până la data restituirii lor efective, fiind respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta E. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2035/A/05.12.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.04.2007 privind comisionul de administrare și restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, ca neîntemeiate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat apelanții-reclamanți să achite apelantei-pârâte suma de 1.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs principal, iar pârâta E. S.A. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 2221/20.10.2021, Înalta Curte a anulat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. S.A.; a disjuns judecata recursului principal declarat de recurenții-reclamanți și a dispus formarea unui nou dosar în vederea soluționării acestuia, care a fost înregistrat sub nr. x/2021.

În motivarea recursului principal, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la clauza inserată la art. 4.5 din contract, care reglementează modul de calcul al dobânzii, recurenții au arătat că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul abuziv și nulitatea absolută a acesteia, însă în mod eronat nu a dispus și restituirea sumelor de bani percepute în plus de către bancă în baza acestei clauze declarate nule, existând o diferență între dobânda percepută și cea care trebuia aplicată conform formulei corecte de calcul, cu privire la care au dreptul la restituire.

Sub acest aspect, au relevat că instanța de apel a reținut faptul că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE și art. 6 din Legea nr. 193/2000, constatând că efectul este cel de înlăturare a respectivei clauze din contract, fără a avea posibilitatea de a interveni în sensul modificării convenției de credit.

Potrivit recurenților, instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu poate fi primită solicitarea lor de restituire a sumelor percepute în plus, peste dobânda calculată conform unei formule proprii, LIBOR la 3 luni+marja fixă, sub pretextul că ar reprezenta o modificare interzisă a convenției.

Au mai relevat că nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele care țin de caracterul adecvat al prețului, existând o practică constantă atât a instanței supreme, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în privința faptului că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației cât timp aceasta nu a fost redactată în mod clar și inteligibil.

Cu titlu de exemplu au făcut trimitere la cauzele C.J.U.E., nr. C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid și nr. C-241/98 Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, susținând că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, în acest caz examinarea făcându-se obligatoriu.

În continuare, au redat pe larg aspecte legate de semnificația redactării clauzelor "într-un limbaj clar și inteligibil", de caracterul neneogociat al clauzei, făcând trimitere la jurisprudența C.J.U.E., cauza nr. C-26/13 (Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt), considerentele expuse în paragrafele 67, 11, 73, 74 și 75.

În ceea ce privește clauza de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, recurenții au susținut că în mod eronat și nelegal a constatat instanța de apel că nu este abuzivă și că aceasta ar fi exprimată într-un limbaj clar, inteligibil și ușor de înțeles pentru orice persoană, precum și faptul că însăși denumirea lui arată că acesta este perceput în schimbul prestării de către bancă a unui serviciu constând în operațiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări etc.

În acest sens, au arătat, contrar celor reținute de curtea de apel, faptul că această clauză nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, că nesocotește și exigențele bunei-credințe, în măsura în care perceperea comisioanelor este de natură a vătăma interesele lor legitime, patrimoniale, rata lunară datorată fiind majorată cu valoarea acestora, iar instanța de apel eronat a constatat că nu are caracter abuziv.

Referitor la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1 % din valoarea creditului, recurenții au susținut că instanța de apel în mod eronat și neîntemeiat a considerat ca acesta este legal și că suma percepută de către bancă în baza acestuia este justă, având în vedere că este exprimată într-un limbaj clar, fără echivoc și că reprezintă contraprestația pentru operațiunile efectuate în beneficiul consumatorului, legate de întocmirea documentelor pentru încheierea convenției de credit, de cerificarea bonității și a garanțiilor debitorului.

Totodată, au relevat că în mod eronat a apreciat instanța de apel că respectiva clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care în cuprinsul contractului banca nu a clarificat destinația comisionului de acordare, astfel că nu se poate aprecia că este exprimată în mod clar și inteligibil și poate forma obiectul analizei instanței.

Banca nu a justificat existența unui serviciu prestat în schimbul acestei sume percepute, iar instanța de apel, au susținut recurenții, a reținut în mod injust că această clauză nu este abuzivă și nu a constatat nulitatea absolută a acesteia.

Sub acest aspect, recurenții au arătat că suma reținută de către bancă cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparație cu activitatea prestată/demersurile efectuate de către reprezentanții băncii în vederea acordării creditului.

În continuare, au arătat că art. 78 din Legea nr. 296/2004 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și că, în raport cu art. 2 din Legea nr. 193/2000, la momentul încheierii contractului de credit intimata era o societate comercială, care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar recurenții sunt persoane fizice care au acționat în scopuri personale necomerciale, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Au mai susținut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ca însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În același sens sunt formulate și prevederile de la art. 79-80 din Codul consumului, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, au arătat că este, de asemenea, abuzivă, întrucât raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Potrivit recurenților, caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Au mai susținut că, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate de acesta. O astfel de omisiune, precum și acțiunea prin care creditul în franci elvețieni era prezentat nu doar ca o alternativă mai bună la creditul în RON și la cel în euro, ci și ca un produs sigur care merită cumpărat, chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării, constituie practici comerciale înșelătoare.

Recurenții-reclamanți au mai afirmat că menținerea în sarcina lor exclusivă a riscului valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul ei, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea ei astfel cum a fost prestabilită.

În opinia recurenților, la aprecierea echilibrului ori a dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, astfel că recurenții au considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, recurenții au învederat faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când francul elvețian avea o valoare moderată față de moneda națională, așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Potrivit recurenților, creșterea valorii francului elvețian față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, a determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina lor obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării angajării în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, banca, ce are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului sau serviciului oferit, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, și implicit cu privire la implicațiile îndatoririi și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile O.G. nr. 50/2010.

Au mai arătat că ulterior contractării, la o perioadă extrem de scurtă, acest cost pe care clientul trebuia să îl suporte, a început să crească succesiv, până s-a ajuns la situația în care costul contractului s-a dublat și astfel pe lângă toate garanțiile pe care banca și le-a luat în vederea obținerii profitului și anume stabilirea unei marje de risc, raportarea la indicii de referință, plata unor comisioane ce sunt susceptibile și ele să fie de natură abuzivă, a început să genereze o sporire a încasărilor, fără o contraprestație efectivă, prin simpla transformare a clientului într-un cumpărător de valută supraapreciată.

În susținerea argumentelor privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenții au redat pe larg argumente de ordin teoretic referitoare impreviziune, stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu, denominarea în moneda națională a plăților conform regulamentului valutar, practica C.J.U.E.

La 15.04.2020, intimata E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că susținerile recurenților nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

La 30.06.2020, intimata D.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurenților, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reținute.

În cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților.

Prin încheierea din 20.10.2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamanților, a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurenților-reclamanți, potrivit căreia curtea de apel în mod eronat nu a dispus restituirea sumelor de bani percepute de bancă în plus cu titlu de dobândă în temeiul clauzei de la art. 4.5 din contract considerată de instanță abuzivă și nulă absolut, nu este întemeiată.

Prevalându-se de dreptul lor de a redobândi prestația executată în baza clauzei declarate nule, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în mod eronat nu a dispus admiterea solicitării lor, arătând că există o diferență între dobânda percepută și cea care trebuia aplicată conform unei formule proprii Libor la 3 luni + marja fixă.

Reținând întrunite exigențele art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a menținut dispoziția tribunalului privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.5 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda, însă a respins solicitarea de restituire a unor sume de bani percepute cu titlu de dobândă excedentară conform unei formule proprii a recurenților-reclamanți de calcul a dobânzii.

Efectul declarării nulității unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Astfel, în situația în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, rezultă fără echivoc că aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, în măsura în care este posibilă astfel continuarea contractului prin raportare la elementele lui esențiale.

În speță, revine părților, pe baza unei negocieri reale și efective și în baza acordului acestora liber exprimat, să procedeze la modificarea clauzei declarate nulă sub aspectul noului mod de determinare a dobânzii, într-o măsură care se repercutează și asupra dreptului de restituire a prestațiilor.

Înalta Curte nu neagă dreptul părților de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremația principiului restitutio in integrum, însă apreciază că în privința clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea de a interveni în sensul solicitat de recurenții-reclamanți, întrucât nicio dispoziție legală nu autorizează instanța să intervină în contractul părților prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

Recurenții-reclamanți solicită restituirea unor sume de bani achitate cu titlu de dobândă excedentară pornind de la o formulă proprie de calcul a dobânzii, care să conducă la modificarea clauzei prin intervenția instanței în contractul de credit, intervenție nepermisă de către legiuitor.

În acest sens, trebuie evocat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Mai mult decât atât, o parte contractantă nu poate uza de forța coercitivă a unei hotărâri judecătorești pentru a obține, prin intermediul acesteia, impunerea propriei voințe în cuprinsul contractului, întrucât s-ar încălca principiul libertății contractuale. În acest context, părțile trebuie să negocieze contractul și să-și exprime acordul lor de voință, în condițiile legii și astfel să determine în ce modalitate efectul retroactiv al nulității se poate repercuta asupra modului de lichidare a pretenției formulate.

În plus, actele dosarului relevă că părțile au convenit prin actul adițional nr. x/02.09.2015 ca dobânda să fie variabilă, calculată după formula Libor la 3 luni + marja fixă.

De aceea, criticile recurenților-reclamanți sub acest aspect nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la dispoziția dată clauzei de la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează comisionul de acordare credit.

Prin această clauză contractuală s-a stabilit în sarcina împrumutaților obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 830 franci elvețieni, reprezentând procentul de 1% din suma împrumutată, care se achită o singură dată, la acordarea creditului.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a clauzei de la art. 4.10 lit. a) nu sunt influențate de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În același sens, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, prin care au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Înalta Curte notează că instanța de apel a avut în vedere toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a apreciat în mod corect că recurenții-reclamanți au avut posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată și să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta.

Astfel, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanța de apel a subliniat că această clauză reprezintă contraprestația pentru operațiunile efectuate de bancă în beneficiul consumatorului în legătură cu întocmirea documentelor pentru încheierea convenției de credit, cu verificarea bonității și a garanțiilor, precum și faptul că la momentul încheierii contractului de credit nr. x/25.04.2007 nu exista nicio dispoziție în vigoare care interzicea perceperea unui astfel de comision, iar datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, fiind suficient ca natura contraprestației să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45).

Așadar, în acord cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, curtea de apel a făcut o analiză corectă asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare credit.

De aceea, criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit nu pot fi primite.

Lipsită de suport juridic se dovedește a fi și critica referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,15%, aplicat la valoarea soldului creditului, inserat la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit.

În analiza caracterului abuziv și pe baza unei examinări pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat și cu ocazia analizării criticilor aduse împotriva dispoziției date asupra clauzei privind comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc.

Pornind de la aceste premise și ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare și a reținut că acesta este întrunit, nefiind necesare cunoștințe de specialitate sau alte explicații suplimentare, sub aspectul determinării concrete a serviciilor băncii remunerate prin acest comision, iar o atare clauză este menită să acopere cheltuielile cu privire la administrarea împrumutului ce constă în operațiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări, etc.

Recurenții-reclamanți, fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparență care să conducă spre o altă soluție.

Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumatori, care au fost informați și care au avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, astfel cum a reținut și instanța de apel, nu este lipsit de relevanță și faptul că prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 acest comision de administrare este prevăzut printre comisioanele permise a fi percepute de către bancă.

Din aceste rațiuni, aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare credit apar ca fiind lipsit de fundament.

Ultima critică adusă deciziei atacate se referă la soluția dată clauzei inserate la art. 5.1 din contractul de credit, prin care se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În cadrul memoriului de recurs, recurenții-reclamanți au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune.

Toate aceste argumente prin care recurenții tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și reținerea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor reglementate de textul de lege evocat.

În speță, instanța de apel a reținut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 5.1 în contractul de credit nr. x/25.04.2007, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ. și că transpune în plan contractual norme legale supletive, dar și pentru argumentul că face parte din obiectul principal al contractului.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a dat eficiență în mod corect principiului evocat în apel.

Înalta Curte notează că prevederile de la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către instanța de apel, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurenții mai susțin că în mod greșit nu a fost reținută incidența impreviziunii, evocând jurisprudența C.J.U.E.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico-juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că solicitările recurenților-reclamanți sub acest aspect nu tind la reechilibrarea obligațiilor, ci conduc la modificarea obligațiilor contractuale; reținând că simpla invocare a teoriei impreviziunii nu este suficientă în lipsa probării, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ., a împrejurării că pe parcursul derulării contractului a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului - riscul supra-adăugat - care face excesiv de oneroasă obligația debitorului, motivul de recurs nu are caracter fondat.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu judecata recursului, în cadrul căruia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Astfel, simpla invocare a nelegalității soluției date asupra clauzei de risc valutar și reluarea aspectelor invocate în fața instanțelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligației de informare și avertizare privind riscul hipervalorizării monedei francului elvețian nu conduce la concluzia potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, Înalta Curte reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului valutar reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către un consumator neavizat.

Mai mult, astfel cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu a fost făcută dovada că la momentul încheierii contractului banca deținea datele necesare pentru a cunoaște evoluția cursului monedei străine, astfel că solicitările recurenților-reclamanților nu pot fi primite.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă băncii anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp, ca urmare a unor factori pe care nu îi poate controla ori influența.

De aceea, criticile referitoare la soluția dată asupra clauzei de risc valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, vor fi respinse.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2035A/05.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2021.