ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 23.03.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6.2 și 8.1 din convenția de credit nr. x/17.04.2007 și, ca o consecință, să oblige pârâta să recalculeze rata dobânzii, începând cu data încheierii contractului, în funcție de marja băncii și de indicele de referință Libor la 3 luni, să îi restituie sumele încasate cu titlu de dobândă fără titlu legal și/sau contractual, precum și cu titlu de comision de acordare și să refacă graficele de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat la 3 luni și marja fixă de la data încheierii contractului de credit, de 2,74%; de asemenea, a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit sus-menționat și să dispună eliminarea acesteia, dar și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia și să dispună denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12439/23.06.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la data de 15.09.2015.

Prin sentința civilă nr. 1725/10.05.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 1817A/25.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Împotriva deciziei sus-menționate, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că instanța nu a analizat probatoriul administrat în cauză și a pronunțat o hotărâre fundamentată pe motive contradictorii și străine de natura cauzei, fără a avea în vedere nici măcar înscrisurile care i-au fost comunicate de intimate în perioada 2008-2012, depuse la dosar, prin care se recunoștea că nu s-a prevăzut în contract o modalitate imparțială de determinare a variației dobânzii.

În acest context, a arătat că, prin sintagma "banca își rezervă dreptul", inserată la art. 6.2. din contract, s-a instituit în favoarea intimatelor posibilitatea de a modifica marja de dobândă pur potestativ, dar și că dovada comportamentului abuziv al băncii rezidă în faptul că, deși în ultimii ani indicele Libor a înregistrat scăderi semnificative, iar intimata a avut costuri mai reduse cu finanțarea creditului, aceasta nu a acționat în sensul reducerii dobânzii.

A mai susținut recurentul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract, iar marja băncii trebuie să fie fixă; or, în cuprinsul contractului de credit nu este prevăzut modul în care se calculează procentul de dobândă în funcție de indicele Libor și nu este prevăzută valoarea acestui indice.

De asemenea, a arătat că banca nu a aplicat dispozițiile O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 50/2010 și a subliniat că se impune eliminarea din contract a clauzelor abuzive și revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului inițial, cu consecința firească a restituirii sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că este abuzivă clauza contractuală vizând comisionul de acordare a creditului.

În esență, a arătat că această clauză nu a fost negociată iar dispozițiile contractuale referitoare la perceperea acestei taxe sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision. Totodată, recurentul a susținut că sumele percepute de bancă cu acest titlu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește capetele de cerere vizând caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților, a susținut că în mod eronat a reținut instanța că acțiunea ar fi fost fondată doar în situația în care intimatele ar fi cunoscut potențiala evoluție semnificativă a cursului de schimb și ar fi ascuns acest aspect împrumutatului.

În acest context, a arătat că, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 21/1992 și Legii nr. 193/2000, profesionistul este obligat să ofere consumatorului, anterior încheierii convenției de credit, informații adecvate, exprimate într-un limbaj clar și inteligibil pentru o persoană obișnuită și care sunt apte și suficiente pentru a fundamenta decizia de a încheia contractul, iar proba îndeplinirii acestei obligații cade în sarcina profesionistului; or, în speță, intimatele nu i-au furnizat informații cu privire la riscul valutar aferent francului elvețian.

De asemenea, a susținut că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea echilibrului între prestațiile părților prin înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților.

A subliniat recurentul, că această soluție se impune și prin prisma Normei B.N.R. nr. 17/2003, conform căreia banca trebuie să administreze riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare, dar și a art. 969 C. civ., potrivit căruia părțile trebuie să acționeze cu bună-credință la negocierea, încheierea și executarea contractelor.

Totodată, a susținut că, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, consacrată de jurisprudență și reglementată de noul C. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 09.02.2018.

La data de 01.03.2018, intimata B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 iunie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că recursul este o cale de atac nedevolutivă, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, în acest sens fiind și dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, în această cale extraordinară de atac nu se pot reanaliza probele și nu se poate restabili situația de fapt, criticile prin care se antamează aspectele factuale neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentului-reclamant vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.1 din contractul de credit nr. x/17.04.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a achita un comision de acordare.

În esență, se invocă faptul că această clauză nu a fost negociată, fiind încălcate dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Recurentul susține și că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei în cauză.

În primul rând, instanța supremă reține că aspectele privind negocierea contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzei care instituie comisionul de acordare, astfel că această critică este lipsită de interes, în această privință.

În ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, instanța supremă reține că recurentul invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată îi permite recurentului consumator să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia.

Astfel, instanța de apel a reținut că modalitatea de stabilire a acestui comision, respectiv 787,44 CHF din valoarea creditului, reprezintă voința părților contractante și este obligatorie pentru acestea în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864. Totodată, a reținut că acest comision nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce privește drepturile și obligațiile părților.

Instanța supremă reține că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de acordare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru acordarea creditului, activitate complexă ce presupune evaluarea clientului, a bonității acestuia, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. A concluzionat instanța de apel că, în niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare, precum și că acest comision nu a fost inclus în dobânda contractuală.

Prin urmare, așa cum a statuat și CJUE în cauza C-621/17, simpla împrejurare că această clauză referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate. În esență, reluând criticile din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, acesta invocă aplicarea greșită a art. 75 și art. 76 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, Normei NBR nr. 17/2003, art. 969 din C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Totodată, CJUE a reținut, în Hotărârea Andriciuc C-186/16, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza care instituie plata ratelor în moneda creditului, așa-numita "clauză de risc valutar" din contractul de credit nr. x/17.04.2007, nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestei clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință, la dezechilibrul produs prin clauza de risc valutar, determinat de onerozitatea excesivă a executării obligației de către recurentul-reclamant, la aplicabilitatea art. 75 coroborat cu art. 76 din Codul consumului.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurentul-reclamant nu a formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speță, iar, în al doilea rând, că efectele impreviziunii ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar iar reclamantul a fost pe deplin informat în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că acesta și-a asumat, în mod liber și conștient, acest risc.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanța supremă constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față. Astfel, evocarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanța de prim control judiciar a nesocotit această dispoziție legală și nu se precizează eventualele greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac. Totodată, instanța supremă reține că, nici din evocarea Amendamentului nr. 17 al Parlamentului European, a dispozițiilor din Directiva nr. 2014/17/EC și Normei BNR 17/2003 nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant. Altfel spus, cererea reclamantului, de înghețare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia atacată este nemotivată în ce privește soluția de respingere a motivului de apel privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit nr. x/17.04.2007 privind revizuirea dobânzii contractuale și solicitarea de revenire la dobânda fixă rezultată din interpretarea contractului inițial.

Critica recurentului-reclamant este fondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată nu întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor de apel, întrucât nu a prezentat examinarea argumentelor apelantului-reclamant și motivele de fapt și de drept care au stat la baza adoptării soluției sale de respingere a apelului, ca nefondat, în privința soluției pronunțate asupra caracterului abuziv al clauzei 6.2. din contractul de credit nr. x/17.04.2007 privind revizuirea dobânzii contractuale.

Astfel, instanța de recurs reține că, deși reclamantul a precizat expres, în memoriul de apel, că motivul nr. 1 al apelului privește soluția pronunțată cu privire la clauza 6.2 din contractul de credit, criticile sale vizând, în esență, caracterul netransparent al clauzei, producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin instituirea unui drept discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 9

3

lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1002, ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, în decizia recurată, considerentele instanței nu prezintă analiza niciunuia dintre aceste argumente, instanța de apel rezumându-se a preciza că "motivarea primei instanțe este clară, inteligibilă și judicioasă, neputând fi identificate elemente contradictorii".

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În privința posibilității analizării caracterului abuziv al clauzei privind revizuirea dobânzii contractuale, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speță al hotărârii din 25 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților […]".

Or, în cauză, deși instanța de apel nu a făcut nicio analiză a criticilor recurentului-reclamant cu privire la clauza privind revizuirea dobânzii variabile, a reținut legalitatea și temeinicia sentinței atacate, respingând în tot apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la nemotivarea respingerii criticilor privind clauza 6.2, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

Având în vedere lipsa oricăror considerente alte instanței de apel cu privire la analiza clauzei prevăzute la punctul 6.2 din contractul de credit nr. x/17.04.2007 și față de soluția ce se va dispune, instanța de recurs nu poate verifica conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1817A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.