ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, inițial, sub nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. ROMÂNIA S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit și de garanție nr. x din 11 octombrie 2007: art. IV pct. 3 referitor la revizuirea dobânzii variabile, urmând a fi înlocuită cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (indice LIBOR + marja Băncii); art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de 2760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar, de 0,10%, respectiv 115 CHF lunar; art. 9.1, referitor la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, CHF.

Au solicitat, de asemenea, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valabil la momentul semnării contractului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 8737 din 27 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La această instanță, cauza a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 4879 din 19 decembrie 2017, a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.3 din contractul de credit, în forma anterioară modificărilor aduse prin actul adițional nr. x din 3 august 2018.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de stabilire a unei formule de calcul a dobânzii variabile, precum și celelalte capete de cerere.

A luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Totodată, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și i-a obligat pe reclamanți să plătească, în solidar, suma de 1000 RON, reprezentând onorariu avocațial, în cuantumul redus de instanță.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, căi de atac înregistrate la data de 6 martie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1760 din 26 septembrie 2018 a fost respins apelul formulat de pârâta D. ROMÂNIA S.A.. A fost admis apelul declarat de reclamanți și a fost schimbată în parte sentința nr. 4879 din 19 decembrie 2017 a Tribunalului București, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contract, referitor la comisionul de administrare.

S-a dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, de la data perceperii și până la data încheierii actului adițional nr. x din 3 august 2011, cu dobânda legală aferentă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât pârâta D. (România) S.A., cât și reclamanții A., B. și C., recursuri înregistrate la data de 7 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În ce privește nelegalitatea soluției de respingere a capătului de cerere relativ la clauza de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (art. 9.1 din contract), recurenții au susținut, în esență, încălcarea de către profesionist a obligației de transparență a clauzei, în sensul art. 75 și art. 76 din Codul consumatorului. Concret, au arătat că în contractul de împrumut ar fi trebuit să se indice în mod transparent mecanismul de schimb al monedei străine, astfel încât un consumator mediu și rezonabil informat să poată anticipa și înțelege consecințele angajamentului pe care și l-a asumat, iar angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor și obligațiilor părților.

Totodată, au relevat încălcarea obligației de informare în perioada precontractuală, în sensul că Banca nu a inventariat și notificat consumatorului fluctuațiile previzibile ale cursului de schimb valutar, spre a fi avute în vedere la determinarea gradului de îndatorare acceptat de debitor și stabilit în funcție de veniturile acestuia, obținute în moneda națională.

În sensul consecințelor încălcării de către Bancă, a obligației de transparență și de informare, recurenții-reclamanți au citat vaste pasaje dintr-o hotărâre a Curții de Apel Cluj și din jurisprudența instanțelor din Grecia.

În sfârșit, tot sub aspectul greșitei respingeri a acestui capăt de cerere, reclamanții au invocat încălcarea obligației Băncii de a acționa cu bună-credință atât la negocierea, cât și pe parcursul executării contractului. Întrucât hipervalorizarea CHF a constituit un eveniment imprevizibil, viitor și incert, se impune echilibrarea prestațiilor părților în temeiul teoriei impreviziunii.

Reclamanții au mai arătat că, deși clauza privind revizuirea dobânzii variabile a fost constatată abuzivă, instanțele de fond au omis să o înlocuiască cu o dispoziție națională cu caracter supletiv.

În situația în care instanțele anterioare au apreciat că nu poate fi înlocuită clauza nulă cu formula de calcul solicitată de reclamanți și prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, ar fi trebuit să rămână valabilă, pe întreaga perioadă de derulare a convenției, dobânda agreată inițial de părți, de 4,5%.

Recurenții au criticat, de asemenea, soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

Au susținut, în esență, că instanța de apel a omis să analizeze aspectul referitor la existența, pentru aceleași pretinse prestații ale băncii, și a unui alt cost pus în sarcina consumatorului, anume a comisionului de analiză dosar. Așa fiind, s-a omis a se aprecia asupra susținerii reclamanților, referitoare la lipsa oricărei contraprestații a Băncii în schimbul perceperii acestui comision.

Au mai relevat că perceperea unui astfel de comision este prohibită de prevederile art. 35 alin. (1) lit. b) și de) art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și de art. 15 din Legea nr. 150/1999.

Recurenții au arătat că, în analiza condițiilor necesar a fi întrunite pentru constatarea caracterului abuziv a acestei clauze, instanța de apel ar fi trebuit să constate dezechilibrul semnificativ între prestațiile părților, în defavoarea consumatorului, și lipsa bunei-credințe a Băncii, din împrejurarea că stabilirea unui procent din valoarea creditului nu are legătură cu efortul profesionistului, același indiferent de suma acordată cu titlu de împrumut. Altfel spus, nu este vorba decât de o dobândă mascată.

Așadar, consideră că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, precum și o motivare insuficientă a soluției adoptate.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 1, art. 4, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 6 și 7 din Legea nr. 363/2007, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, precum și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la obiectul principal al contractului ori la raportul calitate - preț sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt clar și inteligibil formulate.

Or, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) (comision de administrare) reglementează aspecte ce privesc atât prețul contractului, cât și obiectul principal al convenției de credit, astfel că, fiind redactată fără echivoc, nu putea face obiectul analizei sub aspectul caracterului abuziv.

Cât privește soluția de admitere a cererii consumatorului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de dobândă variabilă, a susținut că aceasta a fost pronunțată pe baza unor motive străine de natura cauzei. Contrar celor reținute de judecătorii fondului, evoluția dobânzii s-a bazat pe criterii obiective (indice LIBOR+ marja băncii).

În sfârșit, recurenta-pârâtă a relevat greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce privește soluția de constatare a nulității clauzei de comision de administrare.

Astfel, instanța de apel a reținut caracterul negociat al acestei clauze doar în actul adițional din 3 august 2011, nu și în contractul inițial încheiat de părți, la 11 octombrie 2007. Or, în condițiile în care acest cost este stipulat în aceiași termeni atât în actul adițional, cât și în contractul inițial, nu există niciun argument pentru a reține că acordul inițial nu s-a fundamentat pe negocierea clauzelor.

Relativ la condiția dezechilibrului semnificativ, susținerile instanței de apel sunt nelegale, întrucât nu ar fi trebuit avută în vedere perspectiva economică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, comisionul a avut un caracter justificat, fiind echivalentul operațiunilor necesare și derulate de Bancă pe parcursul întregii perioade de rambursare, operațiuni pe care recurenta le enumeră prin cererea de recurs: notificări, adrese, operațiuni pe cont etc.

Cu privire la pretinsa rea-credință a Băncii, a susținut, în esență, că trebuia apreciată în raport de situația concretă de la momentul încheierii contractului, prin raportare la dispozițiile legale și practicile comercial-bancare în acea perioadă și că, oricum, buna-credință se prezumă, revenind consumatorului obligația de a proba intenția de a prejudicia a profesionistului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în raport de recursul declarat de reclamanți, intimata D. S.A. a invocat, în principal, nulitatea căii de atac declarate de consumatori, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, s-a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanți, pentru considerentele reținute în respectivul act procesual.

S-au admis în principiu recursurile declarate atât de către reclamanți, cât și de către pârâtă și, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Cauza a fost suspendată în intervalul 2 iunie 2020 - 24 noiembrie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, în perioada noiembrie 2020 - 2 februarie 2021, a fost suspendată judecata recursului, potrivit textului de lege mai sus indicat, până la soluționarea cauzei C-269/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica relativă la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispozițiile legale suscitate transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța reține însă că textul de lege pretins greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 11 octombrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Mai mult decât atât, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-487/08, că art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva CEE 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opun unei reglementări naționale, cum era cea în vigoare la data perfectării contractului de credit în litigiu, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau raportul calitate/preț, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În acest context, nu se mai impune a analiza dacă clauza privind comisionul de administrare făcea, în adevăr, parte din obiectul principal al contractului, în sensul că viza sau nu o prestație esențială a contractului de împrumut și care, ca atare, îl caracterizează ori dacă privea raportul dintre cuantumul costului de administrare și serviciile furnizate în schimbul acestuia.

Așadar, critica formulată prin cererea de recurs, relativă la greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Nici motivul de recurs potrivit căruia soluția instanței de apel, referitoare la caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, s-ar baza pe motive străine de cauză, critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondat.

Soluția pronunțată de instanța de apel s-a fundamentat pe lipsa de transparență a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract, judecătorii stabilind că reclamanții nu au fost în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru ei din clauza în discuție. Procedând astfel, aceștia au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpun dispozițiile art. 5 din Directiva CEE-93/13.

Așadar, statuând că o clauză contractuală scrisă trebuie întotdeauna să fie redactată în mod clar și inteligibil, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe motive străine de cauză. Contrar celor susținute de recurentă, dacă o clauză scrisă satisface cerințele de transparență se analizează în raport de conținutul său concret și de criteriile stabilite în jurisprudența CJUE, și nu prin analizarea modului în care profesionistul înțelege să pună în executare respectiva clauză, pe parcursul derulării contractului de credit.

În sfârșit, nici criticile privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare, nu pot fi primite.

Sub aspectul lipsei de negociere a acestei clauze, la data perfectării contractului de credit, constată că instanțele de fond au reținut că Banca pârâtă nu a reușit să răstoarne, prin probele administrate, prezumția de nenegociere a unei clauze standard preformulate, prezumție instituită prin art. 4 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 193/2000. A solicita instanței de recurs să reevalueze circumstanțele factuale ale încheierii/semnării contractului și anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influența sau modifica conținutul contractului, este un demers incompatibil cu această etapă procesuală.

În mod asemănător, constată că instanța de apel a analizat și celelalte două condiții, referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților și la cerința de bună-credință. În examinarea existenței dezechilibrului semnificativ, a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudența CJUE (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23), iar relativ la problema cerinței de bună-credință, a verificat dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, pct. 69).

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate solicita instanței de recurs să procedeze ea însăși la reevaluarea condițiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanțe factuale. În realitate, recurenta-pârâta solicită a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele cu plenitudine de jurisdicție, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanți se constată a fi fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la soluția dată capătului ce cerere în constatare caracterul abuziv al clauzei de restituire a împrumutatului în moneda în care a fost acordat (CHF), reclamanții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material ce reglementează cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 75 raportat la art. 76 din Legea nr. 2964/2004), încălcarea obligației de informare în perioada precontractuală în ce privește fluctuațiile previzibile ale cursului de schimb CHF/RON.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 9.1 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 11 octombrie 2007 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părți nu a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și că, dimpotrivă, creșterea cursului de schimb LEU/CHFeste un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față. Astfel, reproducerea a 3 (trei) paragrafe din Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu arată, în concret, modalitatea în care instanța de prim control judiciar a nesocotit aceste dezlegări ale instanței de contencios constituțional.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb LEU/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Nici criticile relative la soluția dată capătului de cerere referitor la înlocuirea clauzei de dobândă variabilă, cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi primite.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, statuând că, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Recurenții-reclamanți susțin că o atare clauză nulă ar putea fi înlocuită cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. O atare soluție este, în adevăr, în concordanță cu jurisprudența CJUE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Karlerne Rabai, C-26/13, pct. 80 și 83). Ceea ce ignoră însă reclamanții este faptul că nici nu au formulat o atare cerere prin acțiunea introductivă de instanță ci, dimpotrivă, au solicitat înlocuirea clauzei cu propria formulă de calcul a dobânzii variabile, și nici nu poate fi identificată în dreptul național o atare dispoziție cu caracter supletiv. În sfârșit, și menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

În fine, părțile nici nu se află în ipoteza în care contractul nu ar putea continua fără existența clauzei abuzive, împrejurare în care ar putea interveni remediul ce rezultă din Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B.S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, al invitării părților la negocieri în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii. În speță, încă din anul 2011, s-a încheiat un act adițional ce reglementează acest aspect.

Prin urmare, nici criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu pot fi primite.

Instanța constată însă întemeiate criticile de nemotivare a soluției date cererii de constatare caracter abuziv a clauzei privind comisionul de acordare credit (art. 5.1 lit. b) din contract), precum și de aplicare greșită a legii cu privire la acest aspect (art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.).

În analiza acestor critici, se impune a arăta, în primul rând, că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

Potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul național în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45).

Cât privește pretinsa încălcare a obligației de informare a consumatorului, instanța de recurs reține că, în adevăr, acesta are dreptul de a fi informat, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lui economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației.

Așa cum a statuat CJUE în jurisprudența sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că clauza contractuală în discuție, referitoare la comisionul de acordare, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate de Bancă în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Însă, așa cum rezultă din Hotărârea CJUE suscitată, în situația în care reclamanții au contestat existența vreunei contraprestații reale pentru acest comision, instanța de apel avea obligația să verifice dacă consumatorii au fost informați cu privire la motivele care justifică plata costului de acordare a creditului (pct. 41 din Hotărârea Gyula Kiss). Or, din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanța de apel a efectuat o atare analiză, a îndeplinirii de către pârâtă a obligației de informare.

Totodată, atât în etapa fondului, cât și prin motivele de apel, reclamanții au invocat că pentru același tip de servicii pretins prestate de Banca pârâtă, au fost obligați să plătească atât comision de acordare, cât și comision de analiză dosar.

Din niciunul din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanța de prim control judiciar ar fi analizat această susținere a consumatorilor, deși, potrivit pct. 43 din Hotărârea Gyula Kiss, suscitată, aceștia ar trebui să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.

Din această perspectivă, se constată că criticile de nemotivare a soluției relative la clauza de comision de acordare sunt întemeiate, în condițiile în care cele două aspecte nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Așa fiind, constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., însă și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudența CJUE, criterii pe care instanța națională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile Directivei CEE 93/13.

În consecință, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți și va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce privește apelul declarat de consumatori, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată.

În rejudecare, în limitele fixate prin această decizie, urmează a fi avute în vedere și dezlegările date de CJUE, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva CEE 93/13, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, CY împotriva Caixa Bank în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza spre judecare aceleiași instanțe numai în ceea ce privește apelul reclamanților.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 2 februarie 2021.