ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1075/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1217 din 29 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în ceea ce privește restituirea ratei dobânzii excedentare încasate după data de 31 martie 2009 (petitul 3), stabilizarea cursului valutar (petitul 6) și denominarea plăților (petitul 7).

S-a respins cererea privind aceste petite ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizata. S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit și a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 3026 CHF, în echivalentul în RON la data plății. Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind nulitatea clauzelor prevăzute la art. 4.2, 4.4, 4.5, 5.2, 5.1 lit. a) și c), precum și nulitatea clauzei de risc valutar. De asemenea, au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea la stabilirea ratei dobânzii (capătul 2), refacerea graficelor de rambursare (petitul 4), restituirea ratei dobânzii excedentare încasate înainte de data de 31 martie2009 și restituirea comisionului de administrare. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile anterior menționate a declarat apel și reclamanta A., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1053 din 18 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, au fost respinse apelurile promovate de pârâta B. S.A. și de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1217/29.02.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 și a fost respinsă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Îndrumările instanței de casare au fost în sensul reluării verificării caracterului negociat al clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecății și, subsecvent acestei verificări, dacă se impune, reluării examenul caracterului abuziv al clauzei prin prisma interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare a creditului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că înstanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu ocazia examinării clauzei de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit nr. x din 9.05.2008, privind comisionul de administrare, constatând că aceasta nu este abuzivă.

S-a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut că această clauză nu are caracter abuziv, din perspectiva cerinței bunei-credințe, având în vedere că din nicio susținere a reclamantei nu rezultă că dacă instituția de credit i-ar fi prezentat în mod transparent serviciile pe care le prestează cu titlu de administrare a creditului, ar fi acceptat perceperea unui comision de aproximativ 200 CHF pe lună.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că simpla cunoaștere a acestuia nu echivalează cu o recunoaștere a acestor servicii sau cu posibilitatea de a prefigura serviciile efectiv prestate cu acest titlu și nici cu posibilitatea verificării existenței acestora sau a unei eventuale suprapuneri a comisionului de administrare cu alte costuri ale contractului de credit.

Recurenta a susținut că scopul perceperii comisioanului de administrare este neclar, iar caracterul echivoc al acestuia contravine dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/1993, motiv pentru care, s-a învederat că, prin inserarea acestei clauze, banca a urmărit, profitând de poziția contractuală privilegiată, să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul clientului - consumator, astfel încât echilibrul contractul s-a rupt, nefiind îndeplinită condiția bunei-credințe.

Instanța de apel, examinând condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultate din clauza 5.1 lit. c) din contractul de credit, a făcut o apreciere pur cantitativă, raportând costurile puse în sarcina consumatorului ca urmare a perceperii comisionului de administrare, la valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului.

Totodată, s-a subliniat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a contestat existența efectivă a serviciilor prestate de bancă cu titlu de administrare a creditului.

Susține recurenta-reclamantă, cu privire la caracterul semnificativ al dezechilibrului, că acesta rezultă dintr-un simplu calcul economic, dar și din examinarea situației juridice a consumatorului. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, consumatorul plătește comisionul de administrare pentru prestarea unor servicii pe care banca nu poate să le probeze și care, în lipsa probei, nu există. Prin urmare, s-a concluzionat că instanța de apel a aplicat un raționament greșit în examinarea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în contradicție cu dispozițiile art. (1) din Directiva nr. 93/1993 și contrar iurisprudenței CJUE în materie.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Directivei nr. 93/1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și contrar jurisprudenței CJUE.

La 17 august 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. A solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În argumentarea recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, prin cererea de recurs, reclamanta a criticat soluția instanței de apel cu privire la interpretarea efectuată cu ocazia analizării îndeplinirii condiției bunei-credințe a instituției de credit din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și cu privire la existența unor activitati de monitorizare din partea intimatei-pârâte.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că scopul perceperii comisioanului de administrare este neclar, iar caracterul echivoc al acestuia contravine dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/1993. Cu privire la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, s-a arătat că instanța de apel a făcut o apreciere pur cantitativă, raportând costurile puse în sarcina consumatorului la valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului. În plus, s-a învederat că, în cauză, consumatorul plătește comisionul de administrare pentru prestarea unor servicii pe care banca nu poate să le probeze, iar concluzia recurentei a fost că instanța de apel a aplicat un raționament greșit în examinarea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în contradicție cu dispozițiile art. (1) din Directiva nr. 93/1993 și contrar iurisprudenței CJUE în materie.

Înalta Curte reține că, în speță, criticile recurentei-reclamante privind comisionul de administrare nu sunt fondate, instanța de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, se reține că instanța de apel a reținut că prevederea contractuală prin care s-a instituit comisionul de administrare are un caracter inteligibil din punct de vedere juridic și nu conține termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credință din partea instituției de credit.

Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza constatării faptului că o prevedere contractuală nu a fost redactată clar și inteligibil, acest aspect nu conduce, în mod automat, la concluzia că respectiva clauză determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se în procent cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că reclamanta a fost prejudiciată, acesta fiind informată cu privire la obligația ce îi incumbă.

Prin urmare, având în vedere conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, conform dezlegărilor date prin decizia de casare, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract și actul adițional, iar motivele perceperii lui rezultă din lecturarea art. 5.1 lit. c) din condițiile particulare ale convenției.

Prin urmare, în mod corect a argumentat instanța de apel că, în cuprinsul contractului de credit, au fost menționate, la art. 5.1 lit. c), procentul lunar al comisionului de administrare, respectiv 0,15%, metoda de calcul care este lunară și data exigibilității - lunar, începând cu scadența a 13-a.

Fiind indicat procentul de comision și metoda de calcul, instanța de apel a reținut că această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Înalta Curte constată că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurentei, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel a analizat acest concept, reținând că deși obligația plății unui comision de administrare nu era, la data încheierii contractului de credit, prevăzută, ca atare, de normele naționale, nici nu era interzisă perceperea unui astfel de cost. Cu privire la sumele aferente comisionului de administrare, deși au fost stabilite prin aplicarea unui procent la soldul creditului, instanța de apel a apreciat că nu sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, iar realizarea, în mod efectiv, de către instituția de credit, de activități pentru monitorizarea derulării contractului de credit, nu a fost contestată de către reclamantă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenta-reclamantă a fost informată atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care aceasta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

În acest context, instanța de apel a constatat că, în speță, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din contractul de credit cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision, în cuantum de 0,15% lunar aplicat la soldul creditului, reținându-se că valoarea sumelor achitate în primele 64 de luni, cu titlu de comision de administrare, a fost de 8396 CHF, în timp ce valoarea creditului a fost de 151.300 CHF.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamantei de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii actului adițional nr. x/1.02.2012, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută sub acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 748 A din 23 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. la plata sumei de 3526,16 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 748 A din 23 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B. S.A. suma de 3526,16 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2022.