ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2724/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2724/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2-București, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5 lit. a), art. 6.1 lit. a) din condițiile convenției de credit nr. x din 19 iunie 2008 și art. 2.1.2 din Actul adițional nr. x, în consecință constatarea nulității absolute a acestora;

2) restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale;

3) exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor;

4) obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii având în vedere evoluția indicelui Libor, începând cu data încheierii convențiilor de credit și până în prezent;

5) obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință Libor și marja fixă a băncii, având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui Libor CHF de la data încheierii contractului;

6) stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

7) denominarea în monedă națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

8) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 10454 din 14 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 2-București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 9 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

La data de 11 februarie 2016, reclamantul A. a depus cerere precizatoare prin care a indicat valoarea obiectelor capetelor de cerere formulate.

Prin sentința civilă nr. 80 din 11 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, constatându-se ivit conflict negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 101/F din 21 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 8107 din 29 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și intervenienta C., în contradictoriu cu pârâta B., a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei stipulate la art. 6 pct. 1 lit. a) din Contractul de credit bancar nr. x din 19 iunie 2008, care prevede că dobânda variabilă va fi "compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 5,15505%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii"; a respins celelalte pretenții ale reclamanților, ca neîntemeiate și a luat act că reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și C., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată și precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui litigiu.

De asemenea, împotriva acestei sentințe a declarat apel și pârâta B., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul de a respinge în tot acțiunea formulată de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 406 A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și C. împotriva sentinței civile nr. 8107 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A admis apelul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 6 pct. 1 lit. a) cu privire la sintagma "dobânda de referință a băncii", fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul A. și intervenienta C..

Prin decizia nr. 308 din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și C. împotriva deciziei civile nr. 406 A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A casat în parte decizia recurată și a trimis spre rejudecarea apelului declarat de reclamanții A. și C. împotriva sentinței civile nr. 8107 din 29 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește comisionul de administrare.

Prin decizia civilă nr. 1401 A din 29 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în rejudecare după casare, a admis apelul formulat de reclamanții C. și A. împotriva sentinței civile nr. 8107 din 29 decembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x/19.06.2008 (comision administrare credit).

S-a dispus restituirea către apelanți a sumei plătite cu titlu de comision administrare credit, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (24.02.2015) și până la data plății efective, fiind respinsă ca nefondată cererea de acordare cheltuieli judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs C., A. și pârâta B. S.A..

Recursul reclamantului A. și al intervenientei C..

Prin recursul declarat de A. și C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate.

Recurenții susțin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1092 C. civ. de la 1864, deoarece a dispus restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare credit, la care se adaugă dobânda penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii, până la data plății efective, deși a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit prevăzută de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

Consecința constatării nulității absolute a unor clauze contractuale este aceea că orice prestații ar fi fost executate de părți în baza clauzelor nule sunt supuse restituirii din momentul plății, iar nu de la momentul introducerii acțiunii, cum greșit a reținut instanța de apel.

Cu privire la clauza referitoare la dobândă se arată că, deși s-a reținut că sintagma dobânda de referință a băncii este abuzivă, aceasta nu a fost eliminată din contractul de credit și își produce efectele în continuare.

Recurenții arată că au contestat în scris actul adițional și, deși banca a comunicat că a luat act de poziția acestora, a aplicat în continuare marja prevăzută de acest act adițional.

În consecință, recurenții arată că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu le sunt aplicabile în raport cu art. 95 din acest act normativ și consideră că sumele încasate de bancă cu titlu de dobândă trebuie restituite având în vederea faptul că instanța a dispus anularea sintagmei dobânda de referință a băncii.

Recursul declarat de pârâta B..

Recurenta arată că, deși dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd îndeplinirea cumulativă a unor condiții pentru declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, în considerentele deciziei atacate nu se regăsește analiza instanței de apel pe acest aspect, acestea fiind doar enumerate.

Astfel, prevederile contractuale având ca obiect prețul produsului sau serviciului nu fac obiectul evaluării naturii abuzive, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la negocierea contractului de credit se arată că optarea pentru un anumit produs de creditare nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului.

Așadar, clauza contractuală în litigiu, referitoare la comisioanele datorate de împrumutat pentru creditul pus la dispoziție nu califică convenția de credit ca fiind un contract de adeziune, doar pentru că aceste costuri aferente produsului financiar sunt prestabilite de bancă.

În acest context, recurenta arată că reclamantul și intervenienta au fost informați complet și corect cu privire la toate costurile creditului, astfel că elementele esențiale ale contractului de credit au fost înțelese și acceptate de aceștia ca fiind corecte.

Odată cu negocierea prețului sumei împrumutate s-a negociat și clauza privind comisionul de administrare. Noțiunea de comision este o noțiune uzuală folosită în mod curent și nu necesită cunoștințe de specialitate bancară, comisioanele reprezentând prețul operațiunilor efectuate de creditor.

În opinia recurentei, clauza reprezentând comisionul de administrare respectă prevederile Ordonanței nr. 21/1992 art. 93, astfel încât inserarea acestei clauze în contractele de credit este una obligatorie, iar nu abuzivă.

În acest context, se arată că banca a furnizat servicii pentru perceperea acestui comision, prin urmare există o contraprestație reală a perceperii acestui comision, contrar celor reținute de instanțele de fond.

Reclamantul A. și intervenienta C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamanților pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, reclamantul A. și intervenienta C. au solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 27 iulie 2022, nedepunându-se puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții A. și C. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1401 A din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 15 decembrie 2022 cu citarea părților, în ședința publică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenții A., C. și de pârâta B. S.A. sunt fondate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă B. S.A. a susținut că, deși dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd îndeplinirea cumulativă a unor condiții pentru declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, în considerentele deciziei atacate nu se regăsește această analiză, aspectele respective fiind doar enumerate.

În acest sens, se arată că, clauza referitoare la comisioanele datorate de împrumutat pentru creditul pus la dispoziție nu califică convenția de credit ca fiind un contract de adeziune, doar pentru că aceste costuri aferente produsului financiar sunt prestabilite de bancă, având în vedere că reclamanții au fost corect informați cu privire la toate costurile creditului, astfel că, banca a furnizat servicii pentru perceperea acestui comision, prin urmare există o contraprestație reală a perceperii acestui comision, contrar celor reținute de cele două instanțe.

Așadar, criticile recurenților vizând neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare - art. 5.1 lit. a) din contractul de credit sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente:

Așadar, în raport de conținutul clauzelor evocate transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menționate, acestea conțin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speță, față de conținutul clauzei evocate și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutații au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzei contestate, cu atât mai mult cu cât în conținutul acesteia se prezintă modul de calcul, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Totodată, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultă că analiza clauzei privind comisionul de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate, nefiind necesară indicarea expresă a acestor servicii în cuprinsul contractului.

Astfel, în ceea ce privește reținerea instanței de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

De asemenea, se reține că instanța de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existența unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

În acest sens, instanța de apel a reținut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare și precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând și din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nefăcând nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, deși perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum și pe parcursul derulării contractului de credit.

În aceste condiții, nu se poate reține lipsa negocierii, în condițiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoștința reclamanților încă din faza precontractuală, prin cererea de creditare pe care reclamantul a semnat-o și în care sunt menționate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar calculat la soldul creditului și comision de procesare inclus în credit.

Prin urmare, informarea completă, corectă și în timp util asupra comisioanelor, exprimarea lor clară atât în cadrul precontractual, cât și în cadrul contractual, fapt dovedit cu înscrisurile din dosarul cauzei, exclud caracterul ascuns ori lipsa bunei-credințe din partea băncii cu privire la perceperea comisionului de administrare - art. 5.1 lit. a) la contractul de credit.

Relevante în reținerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunțate în cauza C-621/17 și cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

În consecință, față de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanța de apel să procedeze la analiza clauzei contestate vizând comisionul de administrare valorificând jurisprudența indicată.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului declarat în cauză, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauza contestată creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții A. și C., aceștia susțin că hotărârea este nelegală, întrucât instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1092 C. civ. de la 1864 deoarece, deși s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit prevăzută de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit, aceasta a dispus restituirea sumei plătite cu acest titlu începând cu data introducerii acțiunii.

Având în vedere însă decizia de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune, de Înalta Curte de Casație și Justiție în rejudecare instanța de apel va trebui ca, în temeiul art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. să țină cont de dezlegările asupra problemelor de drept enunțate, referitoare la întrunirea cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit și, să examineze singurul aspect supus rejudecării, cel al caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

În acest context, se reține și că recursul recurenților are în vedere restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, însă ținând seama de soluția ce urmează a se pronunța în legătură cu recursul băncii, Înalta Curte apreciază că toate criticile persoanelor fizice se impun a fi examinate de către instanța de apel, într-un mod unitar, laolaltă cu cele invocate de către recurenta-pârâtă, în vederea pronunțării unei decizii care să stabilească caracterul clauzei contestate și eventualele efecte ale acesteia.

In ceea ce privește critica recurenților, privind motivarea hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici pe acest aspect, context în care aceste susțineri nu pot fi primite.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A., C. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1401 A din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., C. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1401 A din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.