ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate: caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânda revizuibilă prevăzute la pct. 3.1. lit. b), pct. 3.3 teza a II-a, pct. 3.4 din Contractul de credit nr. x/19.06.2007, art. D.3. alin. (2) teza a II-a din Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare și să dispună eliminarea lor din contract; caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare prevăzute la art. 3.7 teza a II-a din Contractul de credit și să dispună eliminarea lor; caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 2.3 si art. 3.5 din Contractul de credit si eliminarea acestora; caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de plată anticipată, prevăzut la art. 3.6 din contractul de credit și eliminarea acesteia; să dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, respectiv: sumele încasate cu titlu de comision de administrare, plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării - evaluate la suma de 28.877,45 CHF, echivalent 118.397,54 RON la data introducerii acțiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) și dobânda legală calculată de la data achitării fiecărui comision și până la achitarea efectivă a sumelor, urmând a se determina cuantumul exact prin expertiză contabilă; sumele cu titlu de comision de procesare, în cuantum de 4.378 CHF, echivalent 17.949,8 RON, la data introducerii acțiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării și, dobânda legală calculată de la data achitării comisionului și până la achitarea efectivă a sumei; sumele cu titlu de comision de plată anticipată, în cuantum de 1.865,80 CHF, echivalent 7.649,78 RON la data introducerii acțiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) plătibil în RON la cursul valutar de la data achitării și dobânda legală calculată de la data achitării comisionului și până la achitarea efectivă a sumei; sumele reprezentând diferența dintre dobânda achitată efectiv de către aceștia și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform marjei fixe de 3,1 % + Valoarea indicelui LIBOR, suma pe care o evaluez la suma de 34.664,09 CHF echivalent 142.122,77 RON lăsată introducerii acțiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) urmând a se determina cuantumul exact prin expertiza contabilă; de la data de 19 iulie 2008 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești și dobânda legală calculată de la data achitării sumelor cu titlu de dobândă și până la achitarea efectivă a sumelor datorate; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare și să recalculeze dobânda perceputa în temeiul contractului, după următoarea formulă: marja fixa de 3,1 % + valoarea indicelui LIBOR la 6 luni, începând cu data de 19 iulie 2008 și până la finalizarea contractului; obligarea pârâtei să actualizeze semestrial dobânda perceputa în temeiul contractului, în funcție de valoarea LIBOR la 6 luni; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserata în art. C3.2 alin. (3) teza I din Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare și eliminarea acesteia; stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; obligarea pârâtei la recalcularea sumelor constând în debit principal și dobânzi aplicate acestuia rămase de achitat de către reclamanți prin raportare la cursul de schimb de la data semnării contractului, cu luarea în considerare a plăților deja efectuate, urmând a se determina cuantumul exact al acestora prin expertiză contabilă; convertirea în RON a monedei prin care se face plata creditului la cursul de schimb CHF - leu de la momentul semnării contractului, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON, cu dobânda practicată de bancă în prezent la acest tip de credit în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14865/2016 din 15 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 7 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 2563 din 21 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2007; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. D.3 alin. (2) teza a II-a din condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 2.3 și 3.5 din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2017, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 4378 CHF reprezentând comision de procesare, precum și dobânda legală calculată de la data încasării și până la data restituirii; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2563 din 21 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.. A fost admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.3 și 3.5. din contractul de credit, restituirea sumelor prevăzute în baza acestor clauze și dobânda legală la aceste sume. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate și au fost obligați apelanții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 160 RON cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă C. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate prin care a fost menținută soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, cu privire la această clauză.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la apelul său referitor la capătul de cerere privind clauza 3.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală ca urmare a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor la care acesta a făcut referire din Legea nr. 193/2000.

Analizând această clauză, instanța de apel a reținut existența caracterului abuziv, exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuție nu conferă intimaților-reclamanți un criteriu clar exprimat de variație a dobânzii, or, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000, există mai multe condiții ce trebuie îndeplinite simultan, însă instanța nu a analizat și nu a făcut verificări pentru a stabili dacă există un dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorilor, contrar cerințelor bunei-credințe, ci doar a enunțat aceste condiții.

Analiza clauzelor criticate în prezenta cauză trebuie să se facă potrivit dispozițiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum, recurenta indicând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și susținând că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Sub acest aspect, referitor la determinarea în contract a criteriului de evoluție a dobânzii, soluția instanței de apel este criticabilă, întrucât nu avut în vedere textul literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma in vigoare la data încheierii contractului, făcând referiri la obligația băncii de a stipula în contractul de credit o motivație întemeiată pentru modificarea condițiilor contractuale.

Or, la data încheierii contractului de credit - 19 iunie 2007 - nu exista cerința reținută în mod greșit de către instanța de apel motiv întemeiat prevăzut în contract raportat la care să varieze dobânda, întrucât aceasta a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 ulterior semnării contractului, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, nefiind aplicabilă în cauză.

În sprijinul susținerilor, se invocă și O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare din 27 decembrie 2008, prin care s-a introdus art. 93 lit. e) la O.G. nr. 21/1992, privind protecția consumatorului.

De asemenea, nici textul de la lit. b) al Anexei la Legea nr. 193/2000 nu a fost aplicat corect de către instanța de apel, în condițiile în care motivul de variație a dobânzii a fost clar exprimat în contract, cunoscut și asumat de către intimații-reclamanți încă de la data încheierii contractului, aceștia nefiind în situația de a se supune unor condiții contractuale despre care să nu fi avut posibilitatea reală să ia cunoștință la acea dată.

Mai mult, intimații-reclamanți nu au administrat probe din care să rezulte că nu ar fi cunoscut condițiile de creditare, cu atât mai mult costurile creditului, care constituie interes pentru orice consumator, dimpotrivă, din probele administrate rezultă că aceștia au încheiat contractul de credit în deplină cunoștință de cauză.

Așadar, contrar instanței de apel, recurenta apreciază că dobânda variabilă stabilită de către Bancă, la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului aceasta neavând obligația legală de a preciza în contract toți indicii variabili în funcție de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a).

Atât la momentul încheierii contractului, cât și în prezent, nu este interzisă perceperea unei dobânzi variabile, astfel cum s-a prevăzut expres în contractul de credit în discuție.

De altfel, instanța de apel, în mod corect, a menținut soluția primei instanțe, de respingere a capătului de cerere prin care intimații-reclamanți au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 3.1 lit. b) din contractul de credit, care prevede că dobânda contractuală, începând cu cel de-al doilea an de creditare, este variabilă. Prin urmare, este evident că aceasta a recunoscut necesitatea existenței în contract și a unui criteriu în funcție de care dobânda să fluctueze, însă prin soluția pronunțată cu privire la clauza 3.3 din contract, a golit de conținut clauza 3.1, eliminând orice criteriu de variație, ceea ce este contrar nu numai înțelegerii părților, ci și regulii de interpretare potrivit cu care o clauză (în speță cea de la art. 3.1) trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica.

Or, prin constatarea caracterului abuziv al acestei sintagme, se ajunge la situația în care contractul este cu dobândă revizuibilă, dar nu există vreo situație sau un criteriu în funcție de care aceasta să poată fi revizuită.

Referitor la condiția caracterului clar si inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, recurenta apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înțelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a intimaților-reclamanți, care au studii universitare, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, criteriul de variație a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, după s-a arătat, dar și lit. b), întrucât informarea intimaților-recurenți cu privire la motivul de variație este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 3.3 teza a II-a.

Procentul de dobânda din anul doi de creditare a fost calculat de către bancă pe baza unor indici de referință și criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii inițiale, pentru care intimații-reclamanți au optat la contractarea creditului, fără a solicita explicații suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acesteia. Ulterior, de la data la care a fost implementată dobânda variabila de 6,9%, în vigoare la data aniversarii creditului, 9 iulie 2008, și până la implementarea actului adițional de conformare la O.U.G. nr. 50/2010, aceasta a rămas neschimbată, așa cum s-a arătat și în tabelul privind evoluția dobânzii depus la dosar, prin urmare, dobânda contractuală nu a fost niciodată majorată, potrivit criteriului menționat în teza a II-a a art. 3.3 din contract.

În perioada 2007-2010, nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau indicator, cu menționarea unei formule de calcul, ci trebuia să fie prezentat doar motivul care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a doua.

În componenta dobânzii variabile, calificată de către instanța de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanțare ale băncii, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituțiile bancare fiind obligate să reflecte variația dobânzii doar în funcție de un indice de referință, în speță Libor, celelalte costuri de finanțare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Sub aspectul limbajului folosit, recurenta apreciază că acesta este inteligibil, pentru intimații-reclamanți, întrucât sintagma în funcție de care a variat dobânda nu reprezintă decât o modalitate de exprimare mai ușor de înțeles de către un consumator fără cunoștințe tehnice de specialitate în domeniu.

Mai arată recurenta că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, se susține că nu se poate reține în detrimentul intimaților-reclamanți, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică. În acest context, recurenta apreciază că nu poate fi reținută nici reaua-credință a Băncii în redactarea și executarea clauzei privitoare la dobândă, buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate în privința sa.

Față de aspectele prezentate, rezulta că, sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 3.1 din contract, formularea, în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi și cu caracter determinabil, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată a fost menținută hotărârea instanței de apel doar în ceea ce privește reținerea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2007 și de la art. D.3 alin. (2) teza a II-a din condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare, ca atare recursul este limitat la analiza legalității soluției doar din perspectiva acestor clauze.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă reținând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceste clauze nu sunt exprimate clar și inteligibil ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, care nu au cunoscut la data încheierii contractului, în mod clar și neechivoc, întinderea obligațiilor ce le revin conform contractului, sumele pe care urmează să le achite având caracter incert, imprevizibil.

În argumentarea motivului recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că, analizând clauza 3.3 teza a II-a din contractul de credit, instanța de apel a reținut existența caracterului abuziv, exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuție nu conferă intimaților-reclamanți un criteriu clar exprimat de variație a dobânzii, or, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, există mai multe condiții ce trebuie îndeplinite simultan, însă instanța nu a analizat și nu a făcut verificări pentru a stabili dacă există un dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorilor, contrar cerințelor bunei-credințe, ci doar a enunțat aceste condiții.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

O clauză contractuală clară, fără echivoc este o clauză care conține o obligația determinată sau determinabilă în sarcina părții care se obligă.

Clauza 3.3. teza a II-a din contractul de credit în cauză prevede că începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare.

Este cert că o astfel de clauză obligațională, cu consecințe asupra patrimoniului consumatorului, nu îndeplinește condiția clarității, nivelul obligației financiare depinzând de voința exclusivă a băncii.

Clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici și verificabili, pentru a fi clar și inteligibil formulate, pentru că numai acești indici au aptitudinea de a fi considerați cunoscuți de către consumatori.

Nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei astfel de clauze.

Or, la momentul încheierii contractului, în lipsa indicării unor indici de referință independenți de voința băncii, consumatorii în cauză nu au putut anticipa care vor fi consecințele economice ale acestei clauze privind caracterul variabil al dobânzii în ceea ce privește propriul patrimoniu.

În concluzie, pentru a nu fi considerate abuzive, clauzele prin care banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, ca și cele care cuprind motivațiile întemeiate ale unei astfel de modificări, trebuie formulate astfel încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv să aprecieze asupra temeiniciei modului de stabilire a dobânzii.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat condițiile legale pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă reținând că este contrar cerințelor bunei credințe împrejurarea că variația dobânzii și criteriile de variație sunt lăsate la aprecierea unilaterală a băncii, care își rezervă dreptul de a modifica dobânda, fără a se indica în contract elemente obiective care să determine modificarea, elemente care să nu țină de aprecierea subiectivă a unui contractant și care să permită verificarea modului de calcul al dobânzii revizuite atât de către împrumutat cât și de către instanță.

Cu referire la existența dezechilibrului semnificativ, instanța a punctat că tocmai elementul subiectiv al determinării dobânzii variabile potrivit politicii de credite a băncii, determină contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta susține că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, dată la care nu exista cerința reținută de către instanța de apel și anume existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract în raport de care de care să varieze dobânda, soluția instanței de apel fiind criticabilă, întrucât nu a avut în vedere textul literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, făcând referiri la obligația băncii de a stipula în contractul de credit o motivație întemeiată pentru modificarea condițiilor contractuale.

Critica este nefondată. Chiar dacă ulterior încheierii contractului au apărut texte de lege care reglementează condițiile în care poate fi percepută în mod legal dobânda variabilă în contractele de credit, acestea au avut scopul de a preveni pe viitor abuzurile de interpretare ale acestei noțiuni iar nu de a reglementa în premieră acest domeniu. Cerința clarității clauzelor contractuale, respectiv a obligațiilor financiare în contractul de credit în cauză nu a apărut după încheierea acestui contract, cum greșit susține recurenta, ci este o condiție esențială a oricărui contract, cu atât mai mult a unui contract reglementat printr-o lege specială cu dispoziții de ordine publică, cum este Legea nr. 193/2000 care chiar în art. 1 impune acest principiu al exprimării clare a clauzelor obligaționale.

Contrar susținerilor recurentei, modificarea de către bancă a ratei dobânzii rezervată prin clauza 3.3. teza a II-a din contractul de credit nu se încadrează în exigențele literei a) din Anexa la Legea 193/2000, în condițiile în care modificarea nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat, deci nu satiface cerința clarității.

Astfel, potrivit lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia; b)obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului;.

În aceste condiții apare cu evidență faptul că evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii, la care face referire art. 3.1 din contract nu se încadrează în noțiunea de motivație întemeiată pentru modificarea condițiilor contractuale, în condițiile în care nu se poate determina modul de variație a acestei dobânzi, nefiind raportată la indici obiectivi, care să nu depindă de voința băncii - parte contractantă.

Neîndeplinirea condiției clarității clauzei reținută de instanța de apel a avut drept consecință incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta susține că intimații-reclamanți nu au administrat probe din care să rezulte că nu ar fi cunoscut condițiile de creditare, cu atât mai mult costurile creditului, având în vedere că nerespectarea cerinței clarității stipulării unei obligații constituie un impediment pentru oricine, așadar și pentru o terță parte, cum este însăși instanța de judecată.

Nu s-a imputat recurentei obligația de a preciza în contract toți indicii variabili în funcție de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci faptul că obligația financiară trebuia să prezinte parametrii clari de calcul determinați sau determinabili în mod obiectiv.

Indicarea unor motive generice de variație a dobânzii cum ar fi: în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii nu respectă cerința clarității.

Instanța de apel a validat, de principiu, posibilitatea ca dobânda contractuală să fie variabilă prin respingerea constatării caracterului abuziv al clauzei 3.1 lit. b) din contractul de credit, care prevede că dobânda contractuală, începând cu cel de-al doilea an de creditare, este variabilă.

Întrucât motivele de variație a dobânzii prevăzute în clauza 3.3 din contract nu au caracter obiectiv, instanța a constatat caracterul abuziv ale acesteia, fără ca acest lucru să reprezinte o încălcare a regulii de interpretare potrivit cu care o clauză trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica.

Eliminarea clauzelor abuzive din contract este o chestiune de ordine publică care excedează regulilor de interpretare de drept comun și reprezintă o sancțiune cu caracter disuasiv la adresa profesionistului care trebuie să se abțină pe viitor de la a stipula clauze abuzive în relațiile cu consumatorii.

Aprecierea recurentei că sintagma evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii este pe înțelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a intimaților-reclamanți, care au studii universitare, nu poate fi primită Curtea reținând în mod corect că nici instanța de judecată nu a putut determina modul de variație a dobânzii întrucât nu este raportată la indici obiectivi, verificabili.

Sunt nerelevante susținerile recurentei privind calcularea dobânzii de către bancă pe baza unor indici de referință și criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii inițiale și pentru care intimații-reclamanți au optat la contractarea creditului, fără a solicita explicații suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acestei, deorece instanța a fost învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă raportat la îndeplinirea cerinței clarității clauzei la momentul încheierii contractului.

Trimiterile recurentei la O.U.G. nr. 50/2010, sunt eronate sub aspectul faptului că abia de la data intrării în vigoare a acestui act normativ a apărut obligația pentru instituțiile bancare de a reflecta variația dobânzii doar în funcție de un indice de referință, în speță Libor, celelalte costuri de finanțare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Apariția actului normativ menționat a avut ca rațiune necesitatea reglementării domeniului contractelor de credit în mod unitar, clauzele privind transparența dobânzii fiind reglementate și anterior prin legislația aplicabilă în domeniul protecției consumatorilor.

Recurenta apreciază că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, or, în cauza pendinte nu s-a făcut nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate în privința sa.

Nici această critică nu poate fi primită. Buna credință în accepțiunea legislației protecției consumatorilor are în vedere obligația profesionistului de a pune la dispoziția consumatorului contracte conținând clauze clare privind obligațiile ce urmează a fi îndeplinite de acesta sub aspectul întinderii lor. Neîndeplinirea acestei obligații reprezintă în fapt impunerea unor clauze care nu au fost negociate cu consumatorul și despre care acesta nu a avut cunoștință la data semnării contractului, ceea ce este echivalentul relei-credințe din partea profesionistului.

Potrivit art. 4 alin. (3), teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului, iar nu consumatorului astfel cum greșit susține recurenta.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.