ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1292/2019

Ședința publică din data de 13 iunie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

6.stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/199, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 si urm Noul C. proc. civ., art. 480, 992 vechiul C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFU.

Prin încheierea de ședință de la 23.10.2015 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 14.12.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința nr. 2108/07.04.2016 Tribunalul București a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei stipulate la art. 5.1 din Contractul de credit nr. x/07.12.2007, respectiv prevederea contractuală referitoare la modificarea dobânzii în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, a obligat pârâta să recalculeze dobânda datorată de reclamant, începând cu luna iulie 2008 până în prezent, conform formulei stabilite inițial prin contractul de credit, Libor la 3 luni + marja de 4,3 puncte procentuale și să emită un nou grafic de rambursare în consecință, a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele încasate în plus, cu titlu de dobândă, de la data încheierii contractului de credit până în prezent, ca urmare a modificării dobânzii curente în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, peste valoarea de 4,9 puncte procentuale pe an, a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca neîntemeiate, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe la data de 15.09.2017 a declarat apel pârâta, iar la data de 10.10.2017 (data ștampilei de pe plic) a declarat apel reclamantul.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 426/2018 din 23 februarie 2018 a respins ca nefondat apelul reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2108/07.04.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă.

A admis apelul pârâtei B. S.A., a schimbat în parte sentința în sensul că:

A respins ca neîntemeiate în integralitate capetele de cerere 2 și 4 ale acțiuni.

A menținut în rest dispozițiile sentinței.

A obligat apelantul-intimat-reclamant la 1500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin apelul pârâtei nu s-au formulat critici privitoare la obligațiile stabilite prin sentința apelată în sarcina apelantei-pârâte (de recalculare a dobânzii și de plată a unor sume percepute cu titlu de dobândă), însă instanța de apel apreciază că potrivit art. 477 alin. (1) noul C. proc. civ. trebuie să se pronunțe și asupra acestor obligații care sunt dependente de partea din hotărâre atacată expres prin apelul formulat (anume de de art. 5.1 din contract).

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contestate, instanța de apel arată că, într-adevăr, din prezentarea unei oferte (la solicitarea celui interesat) nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri. Coroborând "standardizarea" contractului cu diferența de poziție economică între părțile contractante într-adevăr se poate afirma că suntem în prezența unui contract nenegociat, a unui contract de adeziune. Dar această condiție, singură îndeplinită, nu poate conduce la admiterea cererii.

În ceea ce privește comisionul de administrare:

Claritatea clauzei nu constă doar în claritatea formulei matematice în baza căreia a fost calculat comisionul în discuție. Claritatea unei clauze contractuale este o noțiune juridică ce desemnează atât claritatea formulei, cât și claritatea obligației. Astfel spus atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene (deci existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective sunt toate aspecte clare prin observarea clauzei contractuale în discuție) nu se poate reține abuzivitatea clauzei pentru lipsa unei definiții detaliate a comisionului astfel perceput (trebuie menționat și subliniat că prevederea unei sume precise, cum este cazul în speță este cea mai clară formă de prevedere a unei obligații de plată!). Oricum titulatura comisionului demonstrează scopul perceperii lui. În ceea ce privește lipsa unei contraprestații a băncii vizavi de sumele încasate cu titlu de comision de acordare trebuie arătate următoarele: Dihotomia principal-accesoriu în domeniul obiectului contractual nu se fundamentează (doar) pe compararea cuantumului diferitelor sume din contract, ci pe o apreciere juridică a drepturilor și obligațiilor contractuale. Această apreciere juridică este complexă și presupune identificarea scopului încheierii contractului și apoi scopul prevederii fiecărei clauze contractuale, raportarea scopului respectiv la natura contractului astfel încât să se formeze o imagine asupra valorii juridice a fiecărei clauze în parte (deci a fiecărui drept contractual). Numai astfel se poate stabili "obiectul principal al contractului". Pe această linie de idei dobânda este considerată obiect principal al unui astfel de contract de credit (pentru că reprezintă motivația, scopul activității întreprinderilor de credit), deși ea poate fi, din anumite puncte de vedere, considerată un accesoriu al obligației de restituire a împrumutului. Prin urmare titulatura de comision sau valoarea mai mică a comisionului (față de dobânda contractuală) nu sunt suficiente pentru a considera comisionul contestat a fi "accesoriu", adică în afara obiectului principal al contractului de credit. Desigur, aceste indicii demonstrează o valoare economică a clauzelor care îl reglementează în principiu inferioară celei a clauzelor referitoare la dobânda contractuală, însă pentru stabilirea valorii juridice trebuie stabilită natura juridică a fiecărui "comision". Comisionul contestat nu poate fi decât dobândă deghizată, în cazul în care se admite teza că nu există o contraprestație pentru el, sau preț al unor servicii, în cazul în care se acceptă teza propusă de către bancă. În ambele cazuri este evident că el face parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul și pentru ambele ipoteze este vădit că este în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (fie ca parte a dobânzii care este inclusă în obiectul principal al unui astfel de contract, fie ca preț al unei contraprestații a cărei calitate nu are a fi analizată). În ceea ce privește crearea prin comisionul contestat a unui dezechilibru semnificativ între părțile contractante, instanța consideră că simplul fapt că există acest comision nu este echivalent unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestuia în speță nu apare de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părți.

În ceea ce privește abuzivitatea clauzei de risc valutar și consecința pretinsă constând în stabilirea unui curs de schimb valutar CHF-RON fix, la nivelul de la data încheierii contractului:

Trebuie învederat că a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale înseamnă, așa cum a arătat de altfel și reclamantul, reținerea unei nulități absolute. Efectele nulității constau în lipsirea de efecte juridice a actului/clauzei contractuale lovit/e de nulitate, iar nu într-o schimbare a obligațiilor contractuale ale părților. Despăgubirile pe care consumatorul le-ar putea pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecințele reținerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale. De aceea amestecarea ideii modificării contractului fundamentate de facto pe teoria impreviziunii cu o acțiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acțiunii de față pentru că mixează nepermis două acțiuni diferite, cu regim juridic distinct și condiții de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, o acțiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii), o acțiune supusă prevederilor și condițiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale). Față de petitul acțiunii, față de ansamblul susținerilor, în condițiile în care cele două acțiuni se exclud una pe alta, instanța de apel apreciază că acțiunea de față este în realitate în primul rând o acțiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei trebuie subliniat că teoria impreviziunii pleacă de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părți, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate).

În ceea ce privește producerea unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele de risc valutar instanța de apel observă că argumentația din cererea de apel/cererea de chemare în judecată vizavi de această condiție se referă la aceea că pârâta nu a administrat eficient riscul valutar punându-l exclusiv în seama împrumutatului și nu a respectat obligația de informare a consumatorului. Dezechilibrul dintre drepturile părților este însă cert că se referă la situația contractuală concretă în care se află părțile, deci se referă la o perioadă concomitentă și ulterioară încheierii contractului (de aceea se vorbește de clauze abuzive, pentru că există un contract încheiat), iar nu la perioada antecontractuală. Așadar faptul că banca nu și-a respectat obligația de informare (obligație precontractuală) nu înseamnă prin el însuși că orice clauze constrângătoare pentru consumator sunt abuzive pentru că, de pildă, nu întotdeauna astfel de clauze produc un dezechilibru semnificativ contractual. Informarea cu privire la situația economică a unei anume valute presupune discuții ample, deci este evident precontractuală, neputând fi imaginată ca fiind concomitentă încheierii contractului de credit (cu atât mai fără sens ar fi dacă s-ar considera postcontractuală). Dacă se apreciază că claritatea clauzelor contractuale este un element al informării consumatorului, atunci acest element este concomitent încheierii contractului și trebuie luat în calcul la stabilirea caracterului abuziv. Atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune apelanților o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene (deci existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective sunt toate aspecte clare prin observarea clauzei contractuale în discuție) nu se poate reține abuzivitatea acesteia pentru neclaritate (așa cum este cazul în speța de față). Povara riscului valutar la care se referă reclamantul constă în esență (față de cuprinsul susținerilor apelantului-reclamant) în aceea că banca nu a oferit "protecție" pentru creșterea cursului CHF fapt ce a condus la o sarcină contractuală din ce în ce mai grea pentru împrumutat. Practic reclamantul susține că într-un contract de împrumut de consumațiune care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecție împrumutatului pentru creșterea cursului valutar, altfel în mod automat echilibrul contractual fiind afectat în defavoarea consumatorului. O astfel de susținere în realitate este legată în primul rând de necesitatea respectării cerinței neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părți prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective.

Deoarece este alterată însăși valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat prețul contractului (prețul serviciilor pretins de către bancă) fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai trebuie adăugat că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condițiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege (art. 1584 C. civ. sau art. 2158 alin. (1) și art. 2164 NCciv). Cu alte cuvinte și în lipsa clauzelor contractuale apelantul-reclamant trebuia să restituie (la scadența stabilită) aceeași cantitate de CHF (indiferent unde, când și cum alegea să facă schimbul valutar) și chiar dacă plata efectivă trebuia făcută în RON (dar raportată la cursul CHF)!. Prin urmare nici nu are relevanță dacă banca și-a încălcat obligația de consiliere a consumatorului pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor în discuție. Prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.

Pe această linie de idei și raportat la susținerile apelantului-reclamant referitoare la dreptul UE, trebuie menționată cea mai recentă hotărâre a CJUE, anume cea din cauza Andriciuc (C-186/16). Înainte de a proceda la analiza considerentelor CJUE din cauza Andriciuc trebuie arătate următoarele: interpretarea corectă a hotărârilor CJUE trebuie să țină seama de caracterul supranațional al acestei instanțe europene. Acest caracter este în deplină corelare cu rolul CJUE care include asigurarea armonizării aplicării normelor de drept al UE pe teritoriul întregii Uniuni (deci nu doar pentru statul a cărui instanță a sesizat CJUE cu o cerere de întrebare preliminară). Privită astfel jurisprudența CJUE trebuie interpretată cu o deosebită atenție pentru că terminologia nu este specifică unui sistem de drept național (de exemplu sistemul statului a cărui instanță a formulat o întrebare preliminară), ci este una autonomă, menită să îndrume toate instanțele naționale din întreaga Uniune să aplice de o manieră asemănătoare normele UE. În cauza Andriciuc, înainte ca CJUE să arate cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul își are veniturile, prin paragrafele 27-29 se arată cât se poate de limpede că nu se poate ajunge la o discuție de abuzivitate a unei clauze contractuale care reia fără diferențe o regulă impusă de o prevedere legală națională. Cu alte cuvinte CJUE arată limpede (pentru sistemul românesc) exact ceea ce s-a arătat și mai sus.

În ceea ce privește caracterul abuziv al art. 5.1 din contract cu privire la modificarea dobânzii în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii:

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din prețul contractului și prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenția instanței pe calea controlului de abuzivitate. Rațiunea urmărită de legiuitor este aceea ca instanța, pe această cale procesuală, să nu se poată substitui părților și stabili ea însăși prețul contractului. Aplicând aceste reguli în cauză rezultă că în analiza clauzelor referitoare la dobânda contractuală instanța nu poate stabili ea însăși caracterul și nivelul dobânzii (pentru că atunci ar afecta obiectul principal al contractului). Pe această liniei de idei se observă că nu se poate accepta obligarea pârâtei la restituirea vreunei sume cu titlu de dobândă percepută abuziv sau la recalcularea dobânzii pentru o anumită perioadă în funcție de o formulă impusă de instanță (așa cum s-a dispus de prima instanță).

Prevederile art. 5.1 din contract stabilesc în primul rând că dobânda poate varia. Stabilirea unei dobânzi variabile înseamnă determinarea contractuală a unui caracter al dobânzii și, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei analize de tipul constatării caracterului abuziv. Trebuie totuși subliniat că nu apare nicio nelegalitate în stabilirea unei dobânzi variabile. Art. 5.1 teza finală prevede că modificarea dobânzii se face conform deciziei băncii. O astfel de prevedere nu înseamnă nici stabilirea unui cuantum, nici stabilirea unui caracter al dobânzii, deci nu devin aplicabile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului. Instanța de apel reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii (deci a nivelului dobânzii, indiferent de modul efectiv în care se realizează, deci prin variația unui indice particular nedefinit și/sau prin intermediul majorării marjei băncii) în contractul de credit din cauza de față înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. Sintagma modificarea se poate efectua conform deciziei băncii nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele și limitele modificărilor. Această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Aptitudinea în discuție poate însemna prin ea însăși o chestiune ce demonstrează existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile părților pentru că rata dobânzii este un element presant pentru consumator fiind cea mai importantă obligație de plată asumată (în afară de cea privind restituirea sumei împrumutate). Este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

Sumele plătite însă în baza unei astfel de modificări a dobânzii nu pot fi restituite (așa cum s-a arătat deja mai sus) pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea dobânzii (deci nu se poate considera că automat trebuie păstrat nivelul dobândii anterior modificării de către bancă deoarece este vădit că voința părților a permis variația dobânzii), iar, pe de altă parte, instanța nu poate fixa ea însăși vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat deoarece nu se poate substitui părților.

Oricum capetele de cerere care vizează tocmai obligarea pârâtei la o anumită dobândă (prin recalculare și plată diferență) nu sunt nici lipsite de interes, nici de obiect cum insistă pârâta a le critica chiar și prin apelul său și în ciuda evidenței date chiar de sentința apelată care admițându-le a trasat obligații certe, cu caracter patrimonial în sarcina pârâtei (astfel încât se demonstrează că subzista atât interesul, cât și obiectul acestor pretenții).

Față de cele de mai sus rezultă că apelul reclamantului a fost respins ca neîntemeiat, iar apelul pârâtei a fost admis cu consecința schimbării sentinței apelate în sensul respingerii ca neîntemeiate în integralitate a capetelor de cerere 2 și 4 ale acțiuni (cele referitoare la recalcularea dobânzii pentru perioada de variație sau de obligare la plata diferenței dintre dobândă menționată expres în contract și cea majorată de bancă).

Împotriva deciziei civile nr. 426/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate admisibilitatea recursului și temeinicia motivelor de nelegalitate, drept pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că în mod nelegal instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la faptul că prevederile art. 5.1 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prevederea dreptului unilateral de modificare a dobânzii are caracterul unei puteri discreționare de a modifica prețul contractului, aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În contractul de credit s-au prevăzut criteriile în funcție de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reține modificarea în mod unilateral a dobânzii bancare. Situația expusă prin clauza de la 5.1 este clară .

Necesitatea majorării dobânzilor variabile a fost necesară pentru acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațională bancară, care depind în mare măsură de riscul de țară.

Modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv și anume fluctuațiile CDS-ului, un indicator în funcție de care a fost stabilită marja inițială a băncii la data încheierii contractului de credit și nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

La baza modificării dobânzii a stat o motivație întemeiată în acord cu rațiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care a determinat banca să modifice dobânda variabilă a creditului.

Recurenta-pârâtă arată că potrivit art. 5.4 alin. final din Contractul de credit, reclamantul avea posibilitatea să denunțe majorarea de dobândă și a ales în cunoștință de cauză continuarea relațiilor contractuale cu banca.

Banca a comunicat în scris împrumutatului intenția de a modifica marja băncii și posibilitatea de a se rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu stipulau ca motivația întemeiată să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca motivația să fi existat.

Sub al doilea aspect recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/200 precum și a Directivei 93/13/CEE aceasta trebuie să nu se refere la obiectul sau prețul contractului, să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa profesionistului și să fie excesivă.

Recurenta-pârâtă arată că în prezenta cauză clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru a fi reclamat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, trebuie să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante. Banca și-a asumat și a realizat obligațiile de acordare a împtrumutului în cuantum de 169.450 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantului.

Variația indicelui CDS cu minim 0,25 puncte procentuale a constituit o motivație întemeiată, în acord cu rațiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Mai mult prevederile art. 5.1 din Contractul de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei Băncii așadar nu pot avea un caracter abuziv.

Concluzionând, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanței de apel privind validarea soluției instanței de fond cu privire la cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 din Contractul de credit este nelegală.

Recurenta-pârâtă face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Apel București în ceea ce privește dezlegările aduse problemei de drept în duscuție în prezentul litigiu.

O ultimă critică adusă deciziei recurată este legată de aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

În mod greșit instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și ca urmare nu a validat Actul adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și nu a ținut cont de prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 prin care Banca s-a conformat dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 Banca avea doar obligația de diligență, privind informarea consumatorilor și nu obligația de rezultat în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adițional de aliniere.

Potrivit art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 20/2010 nesemnarea de către consumatori a actelor adiționale de aliniere este considerată acceptare tacită de către consumatori.

Prin actul adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost confirmat dreptul Băncii de a modifica în mod unilateral dobânda bancară, ci dimpotrivă banca prin actul adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 a înlăturat dreptul Băncii de a putea modifica unilateral marja băncii. Prin acest act adițional banca s-a conformat dispozițiilor legii înlăturând prevederile care până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 permiteau variația unilaterală a marjei băncii.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanța de apel nu a validat efectele actului adițional de aliniere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de apel, doar în raport de motivele de nelegalitate invocate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 septembrie 2018, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 aprilie 2019 în temeiul art. 493 alin. (7) recursul a fost admis în principiu.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul sunt nefondat, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conținând critici din perspectiva clauzei prevăzută la art. 5.1 din contract privind modificarea dobânzii în funcție de variația marjei, conform deciziei Băncii.

Sub aspectul criticilor recurenta-pârâtă contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul caracterului abuziv al clauzei contractuale inserată la art. 5.1 din contractul de credit, clauză prin care părțile au stabilit că în cazul în care indicele de referință și/sau marja băncii variază cu minim 0,25% puncte procentuale față de valoarea inițială a acestora, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale.

Se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut că această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Prealabil, Înalta Curte reamintește că dobânda este de esența contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă inserată într-un contract de credit este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind cu titlu oneros.

Instanța de apel a reținut în mod legal că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele supuse modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. S-a apreciat că sintagma "în funcție de costul resurselor de creditare" nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constă această funcție, nici ce înseamnă concret costul resurselor de creditare. S-a considerat că această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Și s-a apreciat că este un dezechilibru semnificativ pentru că rata dobânzii este un element presant pentru consumator fiind cea mai importantă obligație de plată asumată (în afară de cea privind restituirea sumei împrumutate).

Totodată, corect a reținut instanța de apel că este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac (sub singura formalitate a invocării unor schimbări semnificative) prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

Inalta Curte costată că această clauză, în ceea ce privește teza referitoare la modul de modificare a dobânzii, este abuzivă. Se reține că, prin definiție, contractele de adeziune înseamnă contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din părți (sau în anumite cazuri impuse chiar de lege). Așadar dacă pârâta acceptă (expres sau implicit) că un contract de împrumut bancar de tipul celui din cauza de față este un contract de adeziune, evident că acceptă și aspectul că nu au fost negociate clauzele contractuale. Acest caracter de contracte de adeziune al contractelor bancare este unul notoriu.

Nu vor fi reținute criticile recurentei-pârâte referitoare la conjunctura economico-financiară din domeniul bancar care a justificat modificarea dobânzii și care în opinia sa reprezintă un element obiectiv.

Echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, este unul juridic, iar nu economic. Judecătorul cauzei nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, de 30 de ani, așa cum am arătat mai sus, în schimbul unui anumit preț.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Îndată ce, în analiza dezechilibrului sunt introduse și obligațiile băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce banca își execută obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator.

Posibilitatea modificării unilaterale a prețului contractului nu este în sine abuzivă decât în situația în care cauzele nu sunt clar definite și nu arată în concret în ce constau motivele și limitele modificărilor.

Împrejurarea că de esența activității bancare este obținerea de profit, iar acesta este obținut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că Banca poate stipula clauze care să-i perimită majorarea dobânzii în funcție de voința sa exclusivă.

Aserțiunile recurentei potrivit cărora indicele de referință a băncii este influențat de mai mulți factori precum condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă nu pot fi primite dat fiind caracterul imprevizibil al acestor elemente pentru consumator.

Hotărârea recurată este legală și în ceea ce privește statuările instanței cu privire la aplicabilitatea în speță a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că hotărârea recurată este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că:

"Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol dispune:

"Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei în contractarea cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: clauzele contractuale nu sunt transparente; clauzele contractuale nu au fost negociate; clauzele contractuale creează un dezechilibru semnificativ.

Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

În consecință, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea dobânzii.

Instanța de apel a costatat, în mod judicios că această împrejurare este de natură să ducă la concluzia că această clauză este clară, în condițiile în care părțile nu au semnat un act adițional prin care să fie acceptată modificarea de dobândă, condiția existenței dezechilibrului dintre părți fiind evidentă.

Recurenta-pârâtă critică decizia din apel și sub aspectul aplicării greșite a art. 37, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, susținând că legiuitorul nu a prevăzut în O.U.G. nr. 50/2010 dreptul reclamantului de a refuza semnarea actelor adiționale de conformare a contractelor cu prevederile ordonanței, astfel încât, conform art. 95 alin. (5) nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptarea tacită.

Cu privire la această chestiune de drept, Înalta Curte va reține următoarele:

Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a stabilit printre altele, obligația băncilor de a transpune în contractele de credit, prevederi mai favorabile consumatorilor, decât cele contractuale existente.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1), "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență".

La alin. (2) se prevede că "modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

De asemenea, conform alin. (5) "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

În opinia recurentei-pârâte, nesemnarea actelor adiționale este interpretată drept acceptare tacită a clauzelor modificatoare, care își produc în continuare efectele în termenii în care au fost formulate, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Interpretarea și aplicarea corectă a legii este cea reținută de instanțele de fond.

Astfel, nu se poate aprecia că actele adiționale propuse de pârâtă și-au produs efectele, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată prin Legea nr. 288/2010 cu modificări.

Astfel, art. 95 s-a modificat prin legea de adoptare, în sensul în care prevederile ordonanței nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

În privința actelor adiționale încheiate și semnate, precum și a celor nesemnate dar considerate ca fiind acceptate tacit, art. II din Legea nr. 288/2010 a prevăzut că își vor produce efectele conform termenilor contractuali agreați între părți, cu o singură excepție, în cazul actelor acceptate tacit, când consumatorul ori creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Articolul II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică în speță deoarece în cauza dedusă judecății nu există un act adițional încheiat și semnat nici expres, nici tacit, potrivit celor anterior expuse, așa încât interesul reclamantei de a se anula clauzele abuzive din contractele de credit subzistă.

În plus se vor reține și dispozițiile O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, care la Art. II - Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor aduce mai multe completări articolului 9, printre care: lit. h) "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator".

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentă-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 426/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă-pârâtă C. S.A. (fostă B. SA) împotriva deciziei civile nr. 426/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2019.