ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1163/2019

Ședința publică din data de 4 iunie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

1) constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din contractul de credit nr. x/09.10.2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/2010, neînsușit de reclamant, aplicat de bancă începând cu septembrie 2010, respectiv:

a) clauzele referitoare la dobândă, clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral (art. 4.3, 4.4, 4.7, 14.4 din contract), precum și a clauzelor privind rata dobânzii și modul de stabilire a dobânzii din actul adițional (art. I - marja băncii și rata dobânzii curente, art. II, art. III, art. V - par. 2);

b) clauzele referitoare la comisionul de administrare (art. 6.2 din contract);

c) clauzele referitoare la:

- debitarea automată a conturilor reclamantului (art. 5.3 și 5.4 din contract);

- obligații din contract în afara celei de rambursare a creditului (art. 11.1 și art. 11.2 din contract);

- obligarea împrumutatului de a aduce garanții suplimentare în cazul în care valoarea garanțiilor constituite inițial scade din orice motive cu consecința declarării anticipate a creditului (art. 9, lit. n) din contract);

d) clauza referitoare la comisionul de procesare de 1,9% calculat prin aplicarea acestui procent la valoarea creditului (art. 1.1. lit. b) și art. 6.1. din contract);

2) ca o consecința a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1 lit. a), b), c) și d) recurentul a solicitat constatarea nulității absolute a acestora și înlăturarea lor din contract, precum și din actul adițional;

3) obligarea pârâtei la rambursarea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, astfel:

- dobânda încasata nelegal începând cu 9 octombrie 2009;

- comisionul de administrare încasat nelegal începând cu data încheierii contractului, respectiv 9 octombrie 2009;

- comisionul de procesare încasat nelegal începând cu data încheierii contractului, respectiv 9 octombrie 2009;

4) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plății, până la plata efectivă;

5) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

6) constatarea acordului său ca acest contract să se deruleze în continuare, după înlăturarea clauzelor abuzive ale contractului și respectiv actului adițional și înlocuirea acestora cu clauze care să nu fie abuzive.

Reclamantul a apreciat că valoarea pretențiilor la data introducerii acțiunii este de 102.908,38 CHF (aprox. 440.000 RON) din care: comision procesare credit - 5.908,38 CHF, comision administrare credit - 7.000 CHF și 90.000 CHF dobânda încasată de pârâtă nelegal.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9 octombrie 2008 a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. x, prin care banca a acordat, cu titlu de împrumut suma de 316.875,64 CHF pe o durata a creditului de 456 luni de la data încheierii contractului.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 21/1992, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 1, art. 4și art. 6 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 992 și urm. și art. 1092 din C. civ. din 1865.

Prin precizarea depusă la dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive, respectiv 100.159,78 CHF, echivalentul în RON, adică 427.151,42 RON, suma fiind compusă din 5.908,38 CHF (25.197,47 RON) - comision procesare credit, 7.088,17 CHF (30.228,92 RON) - comision administrare credit și 87.163,23 CHF (371.725,03 RON) cu titlu de dobândă încasată de pârâtă nelegal.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a doamnei C., în calitate de codebitor obligat în solidar și indivizibil cu împrumutatul, aceasta dobândind calitatea de terț intervenient.

Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 22 septembrie 2016, pârâta a precizat că între B. S.A., reclamantul A. și intervenienta C. a intervenit la data de 5 iulie 2016 contractul de dare în plată autentificat de BNP D..

Ca urmare a încheierii contractului de dare în plată în temeiul Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite a fost stinsă suma totală de plată în cuantum de 248.153,51 CHF prin darea în plată către B. S.A. a imobilului aflat în proprietatea E. situat în șos. București -Târgoviște, fiind transferat către bancă întregul drept de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, pârâta consideră că, în aceste condiții, acțiunea ce face obiectul cauzei pendinte a rămas fără obiect, în contextul în care prin art. 1.3 din contract părțile semnatare au înțeles că nu mai au niciun fel de pretenții materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare între ele, cu privire la creanța datorată la data semnării contractului.

Pârâta a atașat notelor scrise contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/05.07.2016 de BNP D..

Prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2015, a fost introdusă în cauză, în temeiul art. 78 alin. (2) și (3) C. proc. civ., codebitoarea C..

Prin sentința civilă nr. 6998 din 3 noiembrie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A..

În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, că raporturile juridice dintre părți izvorâte din contractul de credit nr. x încheiat la data de 9.10.2008 au încetat ca urmare a semnării contractului de dare în plată, părțile convenind nu doar stingerea datoriei reclamantului față de pârâtă, ci și a oricăror pretenții dintre cele de natură materială sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanța izvorâtă din contractul de credit, datorată la data semnării contractului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și C., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la situația de fapt, instanța de apel a reținut că între reclamantul A., în calitate de împrumutat, și C., în calitate de codebitor, pe de o parte, și pârâta B. S.A., pe de altă parte, s-a încheiat la data de 9 octombrie 2008 contractul de credit nr. x, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 316.875,64 CHF, pentru o perioadă de 456 luni .

La data de 5.07.2016, între intimată și apelanți a fost semnat contractul de dare în plata cu nr. x a imobilului care face obiectul garanției contractului de credit. Potrivit obiectului contractului de dare în plată, părțile au convenit că se sting toate sumele datorate de către împrumutat în temeiul contractului de credit și că nu mai au niciun fel de pretenții materiale sau de alta natură prezente și viitoare cu privire la creanța datorată.

Instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, s-a apreciat că actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare, iar potrivit clauzei 1.3 din contractul de dare în plată s-a reținut că se sting datoriile reciproce între părți. În acest sens, s-a apreciat că partea a renunțat la drept în condițiile în care contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacții în condițiile art. 2267 C. civ., părțile stingându-și datoriile reciproce prin transferul bunului imobil în schimbul sumelor de bani împrumutate.

S-a mai reținut că obiectul dării în plată îl constituie contractul de credit nr. x din data de 9.10.2008 prin darea în plată a imobilului ipotecat și implicit renunțarea la acesta.

Instanța de apel a reținut că tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract, potrivit art. 2273 alin. (1) C. civ., dar în mod expres apelanții au arătat că nu înțeleg să conteste clauza 1.3 din contractul de dare în plată ca fiind una abuzivă, ci doar au arătat că acest contract era unul preformulat.

La data de 15 februarie 2018, reclamantul A. și intervenienta C. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenții au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenții-reclamanți au susținut că prin decizia recurată, în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 193/2000, precum și ale art. 2267 C. civ.

Prin motivele de apel și prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenții și-au exprimat punctul de vedere cu privire la interpretarea art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, însă instanța de apel nu a răspuns acestor critici prin decizia atacată.

Recurenții au criticat hotărârea și din perspectiva faptului că, în mod eronat, instanțele anterioare au reținut că reclamantul și intervenienta nu au calitatea de consumator în sensul prevăzut de Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost formulată anterior încetării contractului prin darea în plată, iar caracterul abuziv al clauzei poate fi invocat oricând, independent de termenul contractual stipulat între părți.

Soluția pronunțata de instanța de apel, arată recurenții, constituie o nesoluționare pe fond a cauzei, o încălcare a dreptului de a avea acces la justiție și la un proces echitabil.

S-a mai învederat că nici al doilea motiv pentru care acțiunea și apelul au fost respinse nu este fondat.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin actul de dare în plată, respectiv clauza 1.3, părțile ar fi convenit, prin tranzacție, stingerea oricăror pretenții.

Recurenții au precizat că instanțele de fond nu au răspuns modului în care recurentul și intervenienta au interpretat și ințeles, la momentul semnării, care este conținutul real al acestei clauze, astfel cum a fost ea preformulată de bancă în actul de dare în plată.

Prin art. 1.3 din actul de dare în plată s-a prevăzut ca, odată cu încetarea contractului de credit, părțile să nu mai aibă niciun fel de pretenții materiale sau de altă natură prezente sau viitoare, cu privire la creanța datorată.

În acest sens, recurenții au învederat că pretențiile ce fac obiectul acțiunii nu sunt nici prezente și nici viitoare, ci ele reprezintă sume achitate cu titlu de dobânzi, comisioane, sume calculate lunar, procentual, încasate de bancă abuziv, până la data încheierii contractului de dare în plată.

Prin urmare, creanța definită prin contractul de dare în plată este diferită de suma împrumutată prin contractul de credit. Dobânzile solicitate și calculate abuziv de către bancă s-au raportat la soldul fiecărei luni, anterioare datei de 23.05.2016.

Recurenții au susținut că înțelesul clauzei cuprinse în art. 1.3. este acela ca după semnarea actului de dare în plată, A. și C. nu mai puteau avea nicio pretenție prezentă sau viitoare de la pârâtă referitoare la suma de 248.153,51 CHF denumita de banca în acest contract creanță.

Instanța de apel a statuat că prin această tranzacție reclamantul și intervenienta ar fi renunțat la pretențiile ce fac obiectul acestui dosar, fără însă a analiza definiția dată creanței chiar de către bancă și fără a observa că nu se face nicio referire la prezentul dosar.

Recurenții subliniază că era necesar ca instanțele să analizeze conținutul clauzei 1.3. din actul de dare în plată, prin realizarea unei interpretări legale în raport cu definițiile date de bancă în actul de dare în plată și de principiile interpretării clauzelor îndoielnice.

Fata de cele arătate mai sus, recurenții au solicitat să se constate că recursul este fondat, instanța de apel pronunțând o soluție nelegală, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii.

La data de 18 aprilie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, s-a susținut că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, respectiv art. 2 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13 și ale art. 21 din Legea nr. 289/2004, începând cu data semnării contractului de dare în plată, adică 5.07.2016, recurenții nu mai au calitatea de "consumator" în sensul Legii nr. 193/2000, pe cale de consecință nu mai au nici calitate procesuală activă în continuarea prezentului litigiu.

Intimata a învederat că la creanța indicată în contractul de dare în plată, și pe care recurenții nu au contestat-o, s-a ajuns prin scăderea din costurile totale ale contractului de credit a costurilor deja achitate pana la 23.05.2016, între acestea existând o relație de cauzalitate, neputându-se susține că se contestă doar o parte din costurile plătite, nu și diferența, adică cele care ar fi trebuit achitate în continuare dacă nu opera darea în plată.

În accepțiunea intimatei-pârâte, în acest sens trebuie analizată formularea de la art. 1.3 din contractul de dare în plată.

La data de 14 mai 2018, recurenții au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluția a aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 29 iunie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamantul A. și de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 1 noiembrie 2018, recurenții au depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienta C. și a stabilit termen de judecată la data de 4 iunie 2019.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienta C., din perspectiva criticilor formulate și temeiului de drept arătat, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și prevederile art. 2267 C. civ.

Astfel, s-a învederat că, în mod eronat, instanțele de fond au interpretat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, reținând că reclamantul și intervenienta nu au calitatea de consumatori în sensul prevăzut de Legea nr. 193/2000, deoarece acțiunea a fost formulată anterior încetării contractului prin darea în plată, iar caracterul abuziv al clauzei poate fi invocat oricând, independent de termenul contractual stipulat între părți.

În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 2267 C. civ. referitoare la tranzacție, se constată că recurenții nu au prezentat argumente în acest sens, această critică fiind invocată în mod formal. Cu toate acestea, instanța supremă reține că, instanța de apel în mod corect a constatat în cuprinsul deciziei recurate că actul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacții, potrivit art. 2267 C. civ., pățile stingându-și datoriile reciproce prin transferul bunului imobil, în schimbul sumelor de bani împrumutate.

De asemenea, analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a reținut că dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 sunt incidente doar pentru contractele de credit în vigoare, aceste prevederi legale dispunând că, "clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua". Potrivit art. 7 din lege "în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese".

Instanța de recurs constată că, în cauză, contractul de credit încheiat între părți a încetat ca urmare a intervenirii actului de dare în plată, iar potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 "la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare".

Astfel, între părți s-au încheiat două convenții, respectiv contractul de credit nr. x din 9.10.2008, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 316.875,64 CHF, iar ulterior, la data de 5.07.2016, contractul de dare în plată nr. x a imobilului care face obiectul garanției contractului de credit.

La art. 1.3 din contractul de dare în plată s-a prevăzut că urmare a transferului de proprietate asupra imobilului de la garanți la creditoare, părțile contractante consideră că se sting toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit prin efectul contractului de dare în plată și al Legii nr. 77/2016, părțile nemaiavând niciun fel de pretenții materiale sau de altă natură prezente sau viitoare, între ele, cu privire la creanța datorată la data semnării contractului.

Prin urmare, actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului față de creditor, acesta neputând solicita sume de bani suplimentare, iar datoriile reciproce dintre părți se sting potrivit art. 1.3 din contractul de dare în plată.

Recurenții au criticat decizia instanței de apel și din perspectiva faptului că instanțele de fond nu au înțeles modul în care aceștia au interpretat, la momentul semnării contractului de dare în plată, conținutul clauzei 1.3, respectiv faptul că, după semnarea contractului de dare în plată, recurenții nu mai au nicio pretenție prezentă sau viitoare de la pârâtă cu privire la creanța de 248.153,51 CHF.

În acest sens, recurenții au subliniat că pretențiile ce fac obiectul acțiunii pendinte nu sunt nici prezente și nici viitoare, ci ele reprezintă sume achitate cu titlu de dobânzi, comisioane, sume calculate lunar, procentual, încasate de bancă în mod abuziv, până la data încheierii contractului de dare în plată.

Înalta Curte constată că această critică a recurenților este nefondată, având în vedere că, potrivit încheierii de autentificare a contractului de dare în plată, reclamantul și intervenienta au citit actul și au declarat că au înțeles conținutul și efectele pe care acesta le produce, iar cele cuprinse în act exprimă voința părților, acestea consimțind la autentificarea înscrisului.

Potrivit art. 1270 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că raporturile juridice dintre părți izvorâte din contractul de credit nr. x/09.10.2008 au încetat ca urmare a încheierii contractului de dare în plată, părțile convenind nu doar stingerea datoriei reclamanților față de pârâtă, ci și a oricăror pretenții dintre cele de natură materială sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanța izvorâtă din contractul de credit, datorată la data semnării contractului, deci inclusiv dobânzi și comisioane.

Prin, urmare, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului ca nefondat, argumentând soluția pronunțată sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel a preluat motivarea primei instanțe, astfel încât aceștia au fost privați de un acces real la justiție.

În acest sens, Înalta Curte constată că însușirea motivării instanței anterioare nu are semnificația lipsei motivării instanței de control judiciar dacă aceasta a ajuns la aceeași concluzie cu cea a primei instanțe, astfel încât și această critică va fi respinsă ca nefondată.

Instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de apel, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2019.