ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 301/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 26 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunță:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin cererea depusă la 29 decembrie 2015, reclamantul A. a precizat valoarea obiectului acțiunii în sensul că:

Prin întâmpinarea depusă la 8 februarie 2016, pârâta B. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția necompetenței sale materiale.

Prin Sentința civilă nr. 3.794 din 21 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1. lit. b) privind comisionul de procesare, art. 3.14 privind comisionul de administrare și art. 3.7, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1.463 CHF și comision de administrare în cuantum de 8.164,80 CHF (în RON la cursul B.N.R. din ziua plății), precum și la plata dobânzii legale calculate de la data plății comisioanelor și până la data restituirii; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 515 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că banca nu a introdus în contractul de credit condiții clare privind variabilitatea dobânzii, deși potrivit pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000, avea obligația de a indica o formulă explicită de calcul a dobânzii variabile.

Deși valoarea marjei nu a fost determinată în scris în cuprinsul contractului, aceasta este determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR de la data contractării din valoarea dobânzii.

Art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE prevede că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator continuă să angajeze părțile "potrivit dispozițiilor sale", în cazul în care poate continua să existe "fără clauzele abuzive".

Or, "potrivit dispozițiilor sale" părțile au decis de comun acord, la încheierea contractului de credit, ca rata dobânzii lunar aplicate să fie variabilă, respectiv, calculată după formula: marja fixă a băncii de la momentul contractării plus valoarea indicelui de referință LIBOR la 6 luni. În acest fel contractul va putea continua să existe "fără clauzele abuzive".

Recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate în mod greșit efectele principiului restitutio in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi restituită oricând.

De asemenea, au fost ignorate și prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, care nu interzic statelor membre să dispună restituirea prestațiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca abuzive.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale privitoare la dobânda variabilă, instanța avea obligația să dispună și restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferență de dobândă nedatorată, fiind invocată în acest sens Decizia nr. 992 din 13 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, într-o cauză similară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și, urma rejudecării, admiterea apelului său, precum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâta a arătat, în esență, că soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de procesare și administrare a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele privitoare la dobânzi și comisioane privesc obiectul și prețul contractului, fiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008 definește costul total al creditului pentru consumatori ca fiind toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit.

Prin raportare la aceste texte de lege, recurenta-pârâtă a învederat că atât comisionul de procesare, cât și comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului și, împreună cu dobânda, formează prețul contractului, cumularea acestora fiind permisă.

Cum clauzele privind comisioanele respective au fost stipulate într-un limbaj clar și accesibil, rezultă că aceasta sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Tot în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a susținut că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1, art. 3.12 și art. 3.14, exclusiv din perspectiva caracterului nenegociat al acestor clauze, fără a analiza și condițiile privind existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a profesionistului.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod greșit că lipsa negocierii clauzelor contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, implicit, că aceste clauze au caracter abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, la data încheierii contractului, legea nu interzicea băncilor să încaseze comisionul de procesare și comisionul de administrare și nici nu reglementa denumirea diverselor comisioane percepute de bănci.

Autoarea recursului a susținut că pentru a fi reținut un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Or, această condiție nu este neîndeplinită în cauză.

Cu privire la condiția relei-credințe a băncii în redactarea și executarea clauzelor contestate, recurenta-pârâta a învederat că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 C. civ. din 1864. Or, în prezenta cauză nu a fost dovedită reaua-credință a băncii.

Comisionul de procesare a fost perceput o singură dată pentru verificarea eligibilității împrumutatului și a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, nefiind astfel încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data perceperii sale.

Referitor la comisionul de administrare, întinderea, existența și modul de calcul al acestui comision sunt exprimate fără echivoc în cuprinsul clauzei redactate în acord cu legislația în vigoare în anul 2008, fiind indicate serviciile efectuate de bancă ce presupun o contraprestație din partea reclamantului.

De asemenea, costurile creditului au fost cunoscute de reclamant încă din faza precontractuală, când a completat cererea de acordare a creditului.

Recurenta-pârâtă a susținut că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a motivat înlăturarea criticilor din cererea de apel împotriva soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 referitoare la dobânda revizuibilă, percepută după primul an de creditare și până la încheierea actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, instanța de apel s-a limitat la a face aprecieri generale cu privire la cele două comisioane, ignorând în totalitate apelul pârâtei referitor la dobânda revizuibilă.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, neexistând nicio garanție că motivele privitoare la dobânda variabilă au fost examinate în apel.

Cu privire la soluția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, autoarea recursului a arătat că art. 1088 teza finală C. civ. din 1864 prevede că daunele-interese pentru neexecutarea obligațiilor care au ca obiect sume de bani nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată.

Or, instanța de apel a acordat dobânda legală de la un alt moment decât cel prescris de lege, fără însă a motiva această soluție.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Numai B. S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat anularea recursului declarat de recurentul-reclamant pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că excepția invocată de recurenta-pârâtă este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 487 alin. (1) din același act normativ, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancțiunea nulității recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat prin cererea de recurs critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate și analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.

În aceste condiții, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant.

În ședința din 19 februarie 2019, constatând că recursurile sunt admisibile și că atât recurentul-reclamant, cât și recurenta-pârâtă și-au exprimat acordul de soluționare a recursurilor în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant critică soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit începând cu 10 octombrie 2009 și până la data executării contractului, după formula de calcul propusă de acesta și a celui privind restituirea sumelor reprezentând diferența dintre formula de calcul propusă și cea efectiv aplicată de bancă. În concret, autorul recursului a învederat, în esență, că instanța de apel încălcat dispozițiile pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Criticile anterior evocate sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unor norme de drept material.

În legătură cu motivele invocate de recurentul-reclamant, instanța supremă constată că părțile contractului de credit au convenit o dobândă fixă de 5,5% pe an, doar pentru primul an de creditare, aceasta devenind variabilă (revizuibilă) ulterior acestei perioade, în condițiile art. 3.2 din același contract.

Înalta Curte reține că stabilirea unei formule de calcul a dobânzii, diferită de cea convenită inițial, ar echivala cu o intervenție a instanței de judecată în contractul de credit, sub forma modificării sale.

Or, în cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța de judecată este limitată la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, în sensul eliminării clauzelor respective din contractul dedus judecății.

Astfel, în măsura în care ar fi îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată va constata nulitatea absolută a clauzei abuzive, fără însă a putea modifica sau completa conținutul clauzei respective.

În sensul imposibilității modificării sau completării contractului de către instanța de judecată poate fi evocată și decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Crédito SA).

Prin această decizie s-a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acestei clauze. În considerentele acestei decizii (paragraful 65), s-a reținut că, "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Singura derogare admisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, conform deciziei pronunțate în cauza C-26/13 (Árpád Kásler).

Or, o dispoziție supletivă, care să permită modificarea modului de calcul al dobânzii, în sensul solicitat de recurentul-reclamant, nu exista în legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit din 10 octombrie 2008.

Prin urmare, criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind calcularea dobânzii după formula propusă de recurentul-reclamant sunt nefondate.

Criticile privind greșita aplicare a principiului restitutio in integrum au fost formulate împotriva soluției date capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor reprezentând diferența dintre formula de calcul a dobânzii propusă de recurentul-reclamant și cea efectiv aplicată de bancă.

Acest capăt de cerere are caracter accesoriu față de cel privind calcularea dobânzii după formula propusă de recurentul-reclamant, respins de către instanțele de fond.

Instanța supremă constată că respectivele critici nu au fost formulate în apel, ci direct în recurs, cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Fiind formulate omisso medio, aceste critici urmează a fi înlăturate.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008, având în vedere că atât comisionul de procesare, cât și comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului și, împreună cu dobânda, formează prețul contractului, cumularea acestora fiind permisă. În continuare, autoarea recursului a susținut că aceste comisioane au fost stipulate într-un limbaj clar și accesibil, fiind astfel exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunțată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - parag. 54), că, "clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul [principal al] contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător".

Pornind de la această statuare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța supremă reține că obiectul contractului de credit vizează acordarea sumei împrumutate.

Obligația principală a împrumutatului este de a restitui suma împrumutată.

Suma pe care împrumutatul se obligă să o plătească, drept echivalent al folosinței sumei împrumutate, reprezintă dobânda remuneratorie.

Astfel, dobânda remuneratorie stipulată în contractul de credit reprezintă prețul contractului.

Comisioanele stipulate în contractele de credit sunt percepute de bancă pentru diverse activități auxiliare pe care le desfășoară în legătură cu aceste contracte.

Cum numai dobânda remuneratorie este de esența contractului de credit, fiind una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară, rezultă că celelalte costuri ale contractului de credit, din care fac parte și comisioanele bancare, nu reprezintă prețul contractului.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Prin urmare, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008 urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Tot în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât a analizat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1, art. 3.12 și art. 3.14, exclusiv din perspectiva caracterului nenegociat al acestor clauze, fără a analiza și condițiile privind existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a profesionistului. Astfel, s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că lipsa negocierii clauzelor contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, implicit, că aceste clauze au caracter abuziv.

Criticile recurentei-pârâte sunt fondate.

Instanța supremă constată că, în motivarea soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare, instanța de apel a reținut că imposibilitatea negocierii clauzelor respective a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Astfel, instanța de apel a apreciat că lipsa negocierii clauzelor contractuale conduce în mod automat la producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Textul de lege anterior evocat prevede condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale stipulate într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator.

Prima condiție se referă la caracterul nenegociat al clauzei contractuale, care se prezumă în ipoteza în care aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

A doua condiție impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiții prezintă relevanță și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniștilor obligația de a formula clar și inteligibil, fără echivoc, clauzele scrise ale unui contract, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în privința sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, parag. 75).

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanță și indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77).

Ultima condiție impusă de textul de lege anterior evocat impune ca respectiva clauză să fi fost stipulată de profesionist contrar exigențelor bunei-credințe, deci cu rea-credință.

Astfel, constatarea caracterului abuziv al unei clauze stipulate într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator presupune întrunirea cumulativă a celor trei condiții anterior menționate.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că instanța de apel s-a rezumat la a analiza doar condiția privind lipsa negocierii clauzelor referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Or, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede, distinct de condiția lipsei negocierii, și condițiile constând în existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și stipularea clauzelor de către profesionist contrar exigențelor bunei-credințe.

Așadar, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că îndeplinirea condiției privind lipsa negocierii conduce în mod automat la îndeplinirea condiției privind existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât aceste condiții sunt distincte.

Prin urmare, instanța supremă reține că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel nu a motivat înlăturarea criticilor din cererea de apel împotriva soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 referitoare la dobânda revizuibilă, percepută după primul an de creditare și până la încheierea actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Criticile recurentei-pârâte sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, prin alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă a formulat prin cererea de apel o serie de critici împotriva soluției primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii".

Verificând considerentele deciziei recurate, instanța supremă constată că nu au fost examinate criticile pârâtei cu privire la dobânda revizuibilă, fiind complet ignorate de către instanța de apel.

În lipsa unor considerente prin care să fie înlăturate motivat criticile din cererea de apel referitoare la dobânda revizuibilă nu poate fi verificat raționamentul instanței de apel cu privire la adoptarea soluției de respingere a apelului pârâtei.

Astfel, nemotivarea în apel a soluției referitoare la dobânda revizuibilă echivalează cu necercetarea fondului, neputându-se stabili dacă normele de drept au fost corect aplicate.

În aceste condiții, instanța supremă impune concluzia că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privința criticilor formulate de pârâtă prin cererea de apel împotriva soluției date capătului de cerere privind dobânda revizuibilă, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din același act normativ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa în parte numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta B. S.A. și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, urmând a menține dispoziția de respingere a apelului reclamantului A.

În rejudecarea apelului, vor fi analizate motivele din cererea de apel a pârâtei referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare și din perspectiva condițiilor privind existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și stipularea acestora de către profesionist contrar exigențelor bunei-credințe.

De asemenea, instanța de rejudecare va analiza motivele din cererea de apel a pârâtei îndreptate împotriva soluției primei instanței de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 3.7, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 515 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 515 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta B. S.A. și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Menține dispoziția de respingere a apelului reclamantului A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED