ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1110/2019

Ședința publică din data de 21 mai 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20 iulie 2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 148/2000, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, Directiva nr. 93/13/CEE și art. 969 C. civ. din 1864.

Prin cererea înregistrată la 5 octombrie 2015, reclamantul a precizat că valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare este de 10.200 CHF și valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este estimată la suma de 837.000 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 9 mai 2016, pârâta B. S.A. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 7611 din 5 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active și a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 2287 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autorul recursului a susținut că prin clauzele contestate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurentul-reclamant a subliniat că în contractul de credit nu sunt descrise activitățile pe care intimata-pârâtă le-a prestat în schimbul perceperii comisionului de administrare. Or, un consumator nu poate prefigura în ce constă administrarea unui contract de credit bancar.

Autorul recursului a învederat că suma percepută lunar cu titlu de comision de administrare reprezintă, în realitate, o dobândă mascată, menită să disimuleze perceperea unei dobânzi mai mari decât cea menționată în contractul de credit.

De asemenea, în contractul de credit nu este descrisă activitatea desfășurată de bancă care să justifice perceperea comisionului de acordare a creditului.

În plus, valoarea comisionului de acordare a creditului a fost exprimată doar procentual, nefiind menționată suma datorată cu acest titlu.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a arătat că a fost indus în eroare cu privire la suma acordată cu titlu de împrumut, aceasta fiind diminuată cu valoarea comisionului de acordare.

După evocarea unor hotărâri pronunțate în cauze similare, autorul recursului a criticat considerentul din decizia recurată, prin care s-a reținut că însăși denumirea comisioanelor bancare permitea împrumutatului să prefigureze serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor.

În combaterea acestui considerent, recurentul-reclamant a arătat că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie cerința ca prevederile contractuale să fie clare și fără echivoc. În aplicarea acestui text de lege, un consumator mediu nu poate prefigura în ce constă activitatea bancară de administrare a unui credit doar din denumirea comisionului.

În plus, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În partea finală a cererii de recurs a fost evocată o decizie de speță, prin care instanța supremă a constatat caracterul abuziv al unei clauze referitoare la comisionul de administrare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 5 octombrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut, în sinteză, că dreptul de a percepe comisioanele de acordare și administrare sunt reglementate de dispozițiile art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010. În aceste condiții, intimata-pârâtă a subliniat că este exclusă analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la aceste comisioane, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Aceeași parte a mai arătat că respectivele comisioane fac parte din prețul contractului. În acest sens, intimata-pârâtă a susținut că prevederile contractuale contestate sunt clare și inteligibile, întrucât cuantumul comisoanelor este determinat, fiind exprimat într-un procent fix. În plus, aceeași parte a expus serviciile pentru care au fost percepute aceste comisioane.

În aceste condiții, intimata-pârâtă a subliniat că sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud controlul caracterului abuziv al clauzelor clare și inteligibile, referitoare la prețul contractului.

Aceeași parte a mai susținut că nu sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și administrare. În acest sens, intimata-pârâtă a subliniat că împrumutatului i-au fost remise condițiile generale și speciale ale contractului de credit, motiv pentru care nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Aceeași parte a învederat că nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât în schimbul perceperii comisioanelor de acordare și administrare au fost prestate multiple servicii bancare.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 22 octombrie 2018, prin care a solicitat respingerea excepțiilor inadmisibilității și nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Autorul recursului susține, în esență, că în contractul de credit nu sunt descrise activitățile prestate de intimata-pârâtă în schimbul perceperii comisionului de administrare și comisionului de acordare a creditului. Astfel, recurentul-reclamant arată că, nefiind formulate în mod clar și inteligil, clauzele care instituie aceste comisioane creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Textul de lege anterior evocat prevede condițiile ce trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterul abuziv al unei clauze stipulate într-un contract, încheiat între un profesionist și un consumator.

Una dintre condițiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiții prezintă relevanță și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniștilor obligația de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în privința sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, paragraful 75).

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanță și indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, paragraful 77).

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că instanța de apel a apreciat, în esență, că cerința caracterului clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisoane bancare nu presupune detalierea în contractul de credit a activităților întreprinse de bancă, din denumirea comisioanelor rezultând rațiunea perceperii lor.

Concluzia la care a ajuns instanța de apel este greșită, întrucât nesocotește considerentele cu caracter obligatoriu din decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, paragraful 77, prin care s-a statuat contrariul.

Astfel, caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare presupune nu doar expunerea în mod transparent a mecanismului de funcționare a clauzelor respective, care să permită evaluarea consecințelor economice produse, ci și indicarea în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane.

Așadar, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, când a apreciat că cerința caracterului clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisoane bancare nu presupune detalierea în contractul de credit a activităților întreprinse de bancă.

Apărările din cuprinsul întâmpinarii, prin care intimata-pârâtă a susținut că dreptul de a percepe comisioanele bancare este reglementat de art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, fiind astfel exclusă analiza caracterului abuziv al acestor clauze, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sunt nefondate. Aceasta întrucât dispozițiile legale invocate de intimata-pârâtă au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit dedus judecății.

Astfel, art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010. Or, contractul de credit dedus judecății a fost încheiat la 30 iulie 2008.

Intimata-pârâtă a mai susținut că respectivele comisioane fac parte din prețul contractului, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud controlul caracterului abuziv al clauzelor clare și inteligibile, referitoare la prețul contractului.

Aceste apărări urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel după stabilirea în rejudecarea apelului, cu ocazia analizării condiției dezechilibrului semnificativ, dacă respectivele clauze au caracter clar și inteligibil prin raportare și la cerința indicării în contractul de credit a motivelor care justifică perceperea comisioanelor de acordare și administrare.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2287 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2019.