ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 229/2020

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 05.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. (ROMANIA) S.A. (fostă C. SA) solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: caracterul abuziv al art. 5 lit. a) din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce05/040506 din 04.05.2006 și din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 129/070708 din 07.07.2008, ambele încheiate între părți și, în consecință, să se declare nulitatea absolută cu consecința înlăturării a acestei clauze (privind comisionul de credit achitat intimatei la semnarea contractului) din cuprinsul contractelor susmenționate; urmare a constatării nulității absolute a clauzei susmenționate. Solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 2625 EURO, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului RBD/E4U/Ce 05/040506 din 04.05.2006 și a sumei în cuantum de 2480 EURO, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului nr. RBD/E4U/Ce 129/0707O8 din 07.07.2008, sume actualizate cu dobânda legală calculată de la data încasării și până la data returnării efective; să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit. h) din contractul nr. RBD/EdU/Ceo5/040S06 din data de 04.05.2006, cât și din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 129/0707o8 din 07.07.2008 și să se oblige intimata la continuarea celor două contracte de credit, în care să se constate că dobânda aplicabilă acestora este formată din marja fixă a băncii rezultată din scăderea din valoarea a 9,1% respective 8,15% pe an a valorii EURIBOR de la data 04.05.2006 respectiv 07.07.2008 (data semnării contractelor de credit) plus indicator de referință LIBOR Ia 3 luni; să se constatate că art. 5 lit. c). din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce o5/040S06 din data de 04.05.2006, cât și din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 9/070708 din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecința înlăturării acestora din contracte; să se constate că articolul art. 5 lit. d). din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce os/040S06 din data de 04.05.2006, cât și din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 120/070708 din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecința înlăturării acestora din contracte; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și orice alte taxe de timbru ce vor fi plătite în cursul judecării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 6635 din 21 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din convențiile încheiate, în varianta inițială art. 5 lit. a), c) și d) din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce05/040506 din data de 04.05.2006; art. 5 lit. a), c) alin. (1) și d din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce129/070708 din data de 07.07.2008; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de credit, începând cu data de 04.05.2006, respectiv 07.07.2008 și până la data pronunțării prezentei hotărâri și a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 9,1% pe an, respectiv 8,15% inițial convenite de la data încheierii convențiilor; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta A., cât și pârâta B. (ROMANIA) S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1425/A din 3 octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei A. formulat împotriva sentinței civile nr. 6635/21.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul formulat de pârâta B. (ROMANIA) S.A. declarat împotriva aceleiași sentințe; a schimbat sentința apelată, în parte, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 5 lit. a) din contracte; în complet de divergență, cu majoritate, au fost menținute dispozițiile sentinței privind clauzele prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte; cu opinia separată a doamnei judecător D. în sensul că: a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 5 lit. c) din contracte; în complet de divergență, cu unanimitate, s-au menținut dispozițiile sentinței privind clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, atât reclamanta A., cât și pârâta B. (ROMANIA) S.A. au declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, după o prezentare a situației de fapt și a reținerilor instanțelor anterioare, reclamanta a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de apel a respins capătul de cerere ce viza natura abuzivă a art. 5 lit. b), apreciind astfel că, sub acest aspect, hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală.

Recurenta-reclamantă apreciază că art. 5 lit. b) din cele două contracte face dovada întrunirii cumulative a condiției privind dezechilibrul creat prin inserarea clauzei cât și reaua credință a băncii la momentul semnării contractelor de credit.

În continuarea motivării, după o prezentare detaliată a obligațiilor băncii prevăzute de art. 1 al Legii nr. 193/2000, respectiv obligația de transparență și obligația de a nu stipula clauze abuzive, recurenta-reclamantă consideră că sunt întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca această clauză cuprinsă în art. 5 lit. b) din cele două contracte de credit să fie considerată abuzivă.

Recurenta-reclamantă precizează că, instanța de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. b), este redactat în mod clar și inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credință de către bancă și dacă nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor prin aceea că banca poate alege indicele cel mai favorabil ei, fără să prevadă, în concret, mecanismul de schimbare al nivelului dobânzii.

Cu privire la art. 5 lit. a) din cele două contracte de credit, recurenta-reclamantă susține că, instanța de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. a) este redactat în mod clar și inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credință de către bancă și dacă nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta-reclamantă apreciază că în mod nelegal a reținut instanța de apel că perceperea comisionului de credit, își găsește o justificare precisă în contraprestația băncii, întrucât caracterul clar și inteligibil al clauzei, precum și contraprestația băncii relativ la perceperea acestui comision trebuie să rezulte din însăși clauza respectivă iar nu din afirmațiile și justificările ulterioare ale băncii sau al instanței de judecată.

Deasemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a interpretat greșit concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, deoarece din parag. 67, 72, 73, 74 dar mai ales 75 ale hotărârii pronunțate în cauza C-26/13 rezultă că, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând contractului condiția de a expune în mod transparent funcționarea corectă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește, iar aceste cerințe nu sunt îndeplinite de clauza cuprinsă în art. 5 lit. a).

Recurenta-reclamantă susține că banca nu a făcut proba echilibrului între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de țintă probatorie, iar instanța de apel nici nu a avut o asemenea direcție în analiza apelului.

Concluzionând, recurenta-reclamantă susține că, înțelege să critice inclusiv argumentele instanței de apel, referitoare la comisionul de credit, în sensul că banca a analizat întreaga documentație aferentă acordării creditului prin raportare la sumele împrumutate, or, pe de o parte, contraprestația băncii ar fi trebuit să rezulte din însăși clauza respectivă nu din explicații ulterioare, iar pe de altă parte, se putea presupune că acest cost era înglobat în dobânda percepută de către bancă, cât timp aceste costuri nu prevedeau, în mod clar și inteligibil, conținutul contraprestațiilor reciproce.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora, în ce privește clauza prevăzută la art. 5 lit. c), a) arătat, în esență, că instanța de apel nu a făcut o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 neobservând că sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, în forma aflată în vigoare la momentul încheierii contractelor.

În opinia recurentei-pârâte motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât deși arată că se aplică dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 ce permit ca variația ratei dobânzii să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract, instanța de apel consideră că nu era permis un astfel de criteriu.

Recurenta-pârâtă susține că împrumutul acordat prin aceste dispoziții are natura juridică a unui împrumut ipotecar acordat pentru investiții imobiliare, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute de lege în acest sens, astfel creditul în litigiu a fost acordat în scopul efectuării de către împrumutat a unei investiții imobiliare cu destinația locuință locativă, iar acordarea creditului a fost garantată (cel puțin) cu ipoteca aspra imobilului care a făcut obiectul investiției imobiliare.

După o prezentare detaliată a activității băncii privind rata de referință EURIBOR, recurenta-pârâtă susține că evoluția (crescătoare și descrescătoare) a dobânzii din cele două contracte de credit este generată de evoluția EURIBOR și nu de voința unilaterală a Băncii.

În contextul prezentării situației de fapt referitoare la notificările privind variația dobânzii, recurenta-pârâtă susține că banca a fost de bună credință, aplicând modificări dobânzii percepute doar în raport cu fluctuația dobânzilor pe piața bancară, iar începând cu data de 01.07.2010 strict în raport cu fluctuația indicelui de referință public EURIBOR, trendul modificării dobânzii plătite fiind unul, în proporție de 99,9%, descrescător, cu excepția unui număr de 48 de zile, interval în care a fost percepută o dobândă de 9,85% p.a. respectiv 8,9% p.a.

Astfel, susține recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită o cerință esențială a Legii nr. 193/2000, respectiv nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, având în vedere că reclamantul a fost avizat permanent asupra dobânzii percepute și avea posibilitatea reală de a solicita băncii să-i comunice modul în care procedează la calcularea dobânzii de referință și putând refuza continuarea contractului dacă după verificarea acestor date considera că aceste contracte nu corespund nevoilor sale.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 lit. d), instanța de apel a apreciat că aceasta nu are caracter previzibil, întrucât împrumutatul nu poate cunoaște de la încheierea contractului costurile respective.

Or, susține recurenta-pârâtă, aceste costuri îi sunt exemplificate de către ofițerul de credit, însă nu pot fi determinate în mod concret la momentul încheierii contractului, întrucât în mare măsură, ele sunt generate și de comportamentul contractual al împrumutatului.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că în cuprinsul convenției nu se regăsește o definiție a comisionului, nu poate să conducă la concluzia că împrumutatul nu a înțeles limbajul folosit, având în vedere că sintagma " orice costuri solicitate de către terți în legătură cu încheierea și executarea prezentului contract" are semnificația din limbajul comun și nu presupune în mod necesar explicarea acesteia în cuprinsul convenției.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu privire la dispozițiile privind clauza de la art. 5 lit. c) din contracte și clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-pârâtă B. (România) S.A., în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat anularea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt inadmisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 04.06.2019.

În urma comunicării raportului, prin punctul de vedere depuse la dosar, recurenta-pârâtă B. (România) S.A. a invocat decizia dată în privința neconstituționalității dispozițiilor cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, considerând că această decizie produce efecte ex tunc, aspect ce se regăsește în natura jurisdicțională a controlului de constituționalitate.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor, până la soluționarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2018, având în vedere că dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost soluționat prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 și că motivul care a stat la baza suspendării nu mai subzistă s-a repus cauza pe rol, s-au admis în principiu recursurile și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursurilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține următoarele:

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. a) este redactat în mod clar și inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credință de către bancă și dacă nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, este fondată.

La aprecierea caracterului abuziv al clauzelor trebuie analizat dacă produsele de creditare au fost transparente și dacă consumatorii au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului și de a negocia.

Înalta Curte constată că în cuprinsul contractelor încheiate între părți, la art. 5 lit. a) există comisionul "de credit" care nu este definit și nu se arată la ce anume se referă și care ar fi activitățile prestate de bancă pentru care este perceput acest comision.

Totodată, se observă că instanța de apel, în analiza clauzei prevăzută de art. 5 lit. a) din ambele contracte, nu a avut în vedere dacă reclamanta a fost sau nu informată cu privire la acest comision sau dacă cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează acest comision de acordare a creditului.

Înalta Curte, reține că în ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, instanța europeană a statuat, prin pct. 41 din cauza C-621/17, că: "…revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision.".

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut la pct. 43 din aceeași cauză, că:

"… având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferite costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.".

De asemenea, prin pct. 44 din cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"În cauza principală, instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului.".

Potrivit pct. 54 din aceeași cauză "…faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său.".

Având în vedere că susținerea recurentei privind analiza defectuoasă a art. 5 lit. a) întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului pârâtei E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) în privința clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit.

În acest sens, instanța de apel va reanaliza comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. a) din contracte având în vedere statuările Curtea de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 și 54, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision.

În ceea ce privește argumentarea recurentei-reclamante privind greșita respingere de către instanța de apel a capătului de cerere ce viza natura abuzivă a art. 5 lit. b) din contracte, Înalta Curte apreciază că este nefondată.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, se constată că instanța de apel a făcut o judicioasă analiză a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) din contracte, din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/1999.

Astfel, instanța de apel a reținut, în mod corect, că din cuprinsul celor două contracte nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, părțile au avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii, de natura celei menționate de reclamantă, conform căreia s-a convenit ca formula de calcul a dobânzii să cuprindă o marjă fixă și o valoare de referință (LIBOR la 3 luni).

De altfel, instanța de apel a explicat, în mod detaliat, de ce la momentul încheierii contractelor legislația internă nu prevedea vreo obligație în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă și o marjă fixă.

Astfel încât, se apreciază că instanța de apel a făcut o analiză corectă a clauzei prevăzută de art. 5 lit. b) fiind respectate dispozițiile art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge critica recurentei - reclamante privind presupusa nelegalitate a analizei art. 5 lit. b) din contracte.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât deși arată că se aplică dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 ce permit ca variația ratei dobânzii să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract, instanța de apel consideră că nu era permis un astfel de criteriu.

Este de reținut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susținerea recurentei-pârâte privind presupusa contradictorialitate a reținerilor instanței de apel față de prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999, este nefondată.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-judiciar pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a făcut o analiză a condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru constatarea clauzelor abuzive, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu, că deși dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 prevăd anumite reguli ce se aplică pentru ca rata dobânzii să fie variabilă, introducerea în contracte a unui criteriu de natura celui în litigiu nu era permis.

Astfel, instanța de apel în analiza clauzei prevăzute de art. 5 lit. c) din ambele contracte, a constatat că această clauză îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă având în vedere că, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de negociere a contractelor, iar criteriul stipulat, respectiv fluctuația dobânzilor pe piața bancară, nu este clar, verificabil, ci general și evaziv.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina, criticile aduse de recurenta-pârâtă nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar acest motiv de recurs va fi înlăturat.

În consecință, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este mulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența tezei contradictorialității argumentelor reglementată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

Din redarea criticilor pe care recurenta-pârâtă și-a sprijinit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt a cauzei, a prezentat opinii personale privind interpretarea clauzelor contractuale, a bunei-credințe a băncii de ajustare a dobânzii la indicii de referință, a operațiunilor privind gestionarea creditului.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta-pârâtă s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 488 punctul 8 C. proc. civ., sub aspectul conținutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefundat recursul declarat de pârâta E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă .

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului pârâtei E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) în privința clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2020.