ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2795/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2795/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 octombrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D., solicitând instanței să dispună:

- Constatarea nulității absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, 5.2 si art. 6 lit. b). din convenția de credit nr. x din 22.02.2008.

- Precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referința + marja băncii) din contractul de credit nr. x din 22.02.2008 având in vedere procentul de dobânda si valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului (si anume 2,7833% rezultând o marja a băncii de 2,9167%) si precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobânda - pentru perioada: 22.02.2008 si pana la pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

- Constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adițional nr. 1 din 27.08.2010, care prevede ca "La data semnării prezentului act adițional rata dobânzii curente este de 6.49% si va fi calculata trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referința + marja băncii. Valoarea dobânzii de referința este de 22%, iar marja băncii de 6.27%".

- Obligarea paratei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcție de indicele de referința Libor de la data semnării contractului: 2,7833% rezultând o marja a băncii de 2,9167%)

- Restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fara titlu legal si contractual, in baza clauzelor abuzive menționate mai sus, in cuantum calculat provizoriu de 1381,5 CHF.

- Refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

- Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserata in contractul de credit si eliminarea acesteia;

- Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; (l CHF Ia 18.04.2007=2,2776 RON)

- Denominarea în moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau lai serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala;

- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1297/2019 din 10 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D.., prin mandatar C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei prevăzute art. 5.2 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 22 februarie 2008, în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda în conformitate cu politica sa, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1667 A din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1297/2019 din 10 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea pentru rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții susțin că prin soluția pronunțată de instanța de apel s-au aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la:

Petitul referitor la constatarea nulității absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, si art. 6 lit. b) din convenția de credit nr. x din 22.02.2008, precum și de a dispune restituirea sumelor încasate fără temei legal de intimate, în baza art. 5.2 a cărui clauza abuzivă a fost constatata de instanță;

Petitul referitor la precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referință+marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobânda si valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului (si anume 2.7833% rezultând o marjă a băncii de 2.9167%) și precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobânda - pentru perioada: 22.02.2008 și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive;

Petitul referitor la constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adițional nr. 1 din 27.08.2010, care prevede că "La data semnării prezentului act adițional rata dobânzii curente este de 6.49 și va fi calculată trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referința + marja băncii. Valoarea dobânzii de referința este de 22%, iar marja băncii de 6.27%";

Petitul referitor la obligarea intimatei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcție de indicele de referința Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%;

Petitul referitor la restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fără titlu legal și contractual, în baza clauzelor abuzive menționate mai sus, in cuantum calculate provizoriu de 1.381.5 CHF;

Petitul referitor la refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit;

Petitul referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si eliminarea acesteia;

Petitul referitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenției de credit;

Petitul referitor la denominarea în moneda națională a plăților;

Petitul referitor la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

In ceea ce privește comisionul de acordare prevăzut la art. 6 lit. b) din Convenția de Credit banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanții au avut posibilitatea efectiva de negociere a clauzelor contractuale, iar un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

In ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, trebuie reținut faptul că, așa cum a rezultat și din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu le-au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit, asigurându-i de faptul că riscul valutar este minim, iar CHF este cea mai sigura monedă.

Așadar, recurenții consideră că, această clauză este abuzivă, deoarece a fost impusă consumatorului fără a-i da posibilitatea de a influenta natura acestuia, fiind suportat exclusiv doar de acesta, fiind astfel încălcate prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

In ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, se arată că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

In susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naționala a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții menționează faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității si bunei credințe, care trebuie sa guverneze executarea contractului.

Prin urmare, se impune calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

Mai susțin recurenții, că banca nici nu a informat reclamanții cu privire la instabilitatea valutară a CHF și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că dacă banca și-ar fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamanții ar fi cunoscut consecințele economice pe care le-ar suporta și ar fi putut cântări oferta în deplina cunoștință de cauză.

Se arată că, Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul in sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activității de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității si bunei-credințe.

Relativ la dobândă, recurenții solicită instanței de recurs obligarea intimatei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcție de indicele de referința Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de banca cu titlu de dobânda fără titlu legal și contractual, în baza clauzelor abuzive menționate mai sus, în cuantum calculat provizoriu de 1.381.5 CHF, precum și refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

De la semnarea convenției de credit și până în prezent, banca a modificat procentul de dobânda potrivit propriilor interese, contrar bunei credințe si prevederilor legale, iar în raport cu situația creată, recurenții solicită să se dispună menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate și avute în vedere la semnarea convenției de credit.

Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, trebuie reținut că, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 si ale O.U.G. nr. 50/2010, nu se protejează doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de banca în mod nelegal, întrucât cererea reclamantului vizând aplicarea sancțiunii nulității absolute, este imprescriptibilă.

Mai susțin recurenții, că motivarea instanței de apel nu ține cont de realitatea motivelor pentru care aceștia au ajuns să contracteze un credit în moneda CHF.

Pentru aceste considerente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000lei, conform facturii aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 aprilie 2021, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 01 iulie 2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au formulat critici din care să rezulte nemotivarea hotărârii pronunțate, acest motiv de casare fiind invocat formal.

De altfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la petitele respinse ale cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea nulității absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 si art. 6 lit. b) din convenția de credit nr. x din 22.02.2008, restituirea sumelor încasate fără temei legal de intimate, în baza art. 5.2 a cărui clauza abuzivă a fost constatata de instanță, precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referință+marja băncii) din contractul de credit, constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adițional nr. 1 din 27.08.2010, obligarea intimatei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcție de indicele de referința Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fără titlu legal și contractual, în baza clauzelor abuzive menționate mai sus, in cuantum calculate provizoriu de 1.381.5 CHF, refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenției de credit, denominarea în moneda națională a plăților;

Instanța supremă reține că în ceea ce privește comisionul de acordare, recurenții-reclamanți au susținut că banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanții au avut posibilitatea efectiva de negociere a clauzelor contractuale, iar un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

Nu poate fi reținută teza susținută de recurenți, în sensul că perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, această sumă fiind percepută de bancă ca preț al serviciilor prestate.

Rațiunea perceperii lui este activitatea de acordare a creditului, care vizează costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea lui este justificată, detalierea activităților pentru care este perceput nefiind necesară.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt, Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza înscrisă la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de acordare îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactată în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În ceea ce privește susținerile recurenților-reclamanți privind încălcarea obligației de băncii de informare a consumatorului, în mod corect Curtea a apreciat că este de prisos a fi analizat acest caz de excludere, neputând fi analizat caracterul abuziv din perspectiva art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Nici teza denominării propusă de recurenți nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Relativ la dobândă, recurenții solicită instanței de recurs obligarea intimatei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcție de indicele de referința Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de banca cu titlu de dobânda fără titlu legal și contractual, în baza clauzelor abuzive menționate mai sus, în cuantum calculat provizoriu de 1.381.5 CHF, precum și refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

Se arată că de la semnarea convenției de credit și până în prezent, banca a modificat procentul de dobânda potrivit propriilor interese, contrar bunei credințe si prevederilor legale, iar în raport cu situația creată, recurenții solicită să se dispună menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate și avute în vedere la semnarea convenției de credit.

Recurenții critică în esență dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referință bine precizați.

Critica este nefondată, din perspectiva Legii nr. 193/2000, clauza prevăzută de art. 5.1 din contract fiind valabilă, agreată de ambele părți, în sensul că se stipulează în sarcina împrumutaților obligația de a plăți o dobândă curentă de 5,7 %, stabilită ca formă procentuală de rată anuală la dobândă.

În raport de aceste considerente și de dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, clauza cuprinsă în art. 5.1 nu se impune a fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește criticile privind modificarea unilaterală a valorii dobânzii, se constată că invocarea acestora este lipsită de interes în condițiile în care clauza prevăzută de art. 5.2 și următoarele din contract a fost constată ca abuzivă.

În ceea ce privește criticile privind constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1 din Actul adițional nr. x din 27.08.2010, prin care s-a stabilit că dobânda aplicabilă creditului se calculează în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja băncii de 6,27%, Înalta Curte reține că acestea sunt neîntemeiate, prevederea contractuală evocată respectă prevederile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 și art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la exprimarea dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă.

De altfel, Actul adițional a fost semnat de reclamanți, stabilirea dobânzii în funcție de un indice de referință LIBOR CHF la 3 luni plus marja băncii fiind făcută cu acordul acestora.

Aspectele legate de cuantumul dobânzii stabilite prin Actul adițional, care în opinia recurenților nu poate fi majorat, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu prevede posibilitatea băncii de a stabili o nouă dobândă, nu permit analiza clauzei din perspectiva caracterului abuziv, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, care permit consumatorului să prevadă consecințele economice ale aplicării respectivei clauze.

Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca pârâtă și-a îndeplinit obligația de informare a clienților cu privire la semnarea actului adițional de aliniere la această ordonanță.

Așa cum a reținut instanța de prim control judiciar, reclamanții din prezenta cauză au semnat actul adițional contestat, prin urmare, modificările ratei dobânzii și a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voință al părților.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1667 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1667 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D.., prin mandatar C. S.A. și C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.