ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să dispună stabilirea cursului de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea de la semnării contractului de credit ipotecar nr. x, încheiat la data de 16.04.2008, între reclamanți și C. S.A, respectiv de 2,2876 RON pentru 1 CHF, curs care sa fie valabil pe toata durata contractului; să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor se plătește în moneda națională în contractele dintre rezidenți; să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale abuzive incluse în contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv art. 1.3, lit. a), art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.5 și să fie obligată pârâta la modificarea contractului de credit ipotecar în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive; să oblige pârâta la refacerea graficului de rambursare începând cu data semnării contractului de credit ipotecar nr. x, în care scadențarul să cuprindă rate lunare compuse din 50% debit principal și 50% dobânda și care să țină cont de eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit ipotecar și recalcularea dobânzii; să oblige pârâta la recalcularea debitului principal, a dobânzilor și a ratelor aferente prin raportare la cursul de schimb valutar CHF - LEU la data de 16.04.2008 și prin raportare la noul grafic de rambursare în care ratele + dobânda sunt egale; să oblige pârâta la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 5716 CHF reținut de bancă la data acordării creditului ipotecar nr. x, în mod abuziv și ilegal; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus rezultate din diferența de curs valutar; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate ca urmare a executării clauzelor considerate abuzive de către instanță.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 50/2010, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Prin sentința civilă nr. 2332 din 12 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. a), art. 5.1 tezele a II-a, a III-a, a IV-a și a V-a din contractul de credit nr. x/16.04.2008. A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de acordare în cuantum de 5716 CHF, la cursul BNR leu/CHF valabil la data plății. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost admise apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A împotriva sentinței civile nr. 2332 din 12 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că pe fond, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.4 din contractul de credit, respectiv prevederea "În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat" și a clauzei cuprinse în art. 5.5., în ce privește penalitățile stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% pe an pentru dobânda restantă.

A fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în plus în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

S-au respins ca neîntemeiate și capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute în art. 1.3 lit. a) din contractul de credit și respectiv obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au formulat cereri de recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. (actuala D.).

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în argumentarea cererii de recurs, reclamanții A. și B. au susținut, în esență, că decizia recurată nu cuprinde considerentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției, iar în cuprinsul hotărârii nu se regăsește o suficientă motivare și cercetare a condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Arată că banca nu a respectat obligația de informare conform art. 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și Directiva 2008/48/CE iar clauzele care instituie obligația de a restitui creditul în moneda contractată CHF la cursul de schimb de la data achitării ratelor sunt abuzive în măsura în care plasează în sarcina consumatorului întregul risc valutar.

În ceea ce privește impreviziunea, în opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a omis a menționa Decizia nr. 623/2016 prin care s-a reținut că sub imperiul C. civ. din 1864, atât doctrina cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Pe cale de consecință, instituția impreviziunii este aplicabilă și în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum Curtea Constituțională a reiterat în decizia menționată însă instanța de apel s-a limitat la a aprecia neîntemeiat capătul de cerere privind înghețarea cursului valutar CHF -LEU raportat la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește probatoriul administrat, apreciază că se impunea efectuarea unei expertize de specialitate care să facă o analiză asupra costurilor, or, această expertiză nu a fost admisă, în acest fel încălcându-se dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 pct. 1 din CEDO.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. (actuala D.) a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, iar în cadrul rejudecării pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010. Totodată, a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, pe care le-a nesocotit și a apreciat că în speță poate să pronunțe o hotărâre prin care să poată modifica substanțial obligațiile intimaților în ceea ce privește plata sumelor de bani, în sensul modificării dobânzii.

A mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților având în vedere că reclamanții din prezenta cauză nu au calitatea de consumatori în înțelesul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010 și Directivei 93/13/1993, față de împrejurarea că o parte din suma împrumutată a fost utilizată de împrumutat pentru creditarea societății E., firma la care reclamantul era asociat.

Mai mult decât atât, o parte din credit a fost contractat în vederea realizării unor investiții în domeniul imobiliar, activități care se circumscriu noțiunii de fapte de comerț în înțelesul art. 7 Codul comercial.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanții au contractat împrumutul cu scopul de a finanța o societate comercială și de a realiza o investiție imobiliară, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori privați, în opinia recurentei-pârâte, aceștia nu au calitatea de consumatori în sensul dreptului Uniunii Europene și a Legii nr. 193/2000, și pe cale de consecință nu pot avea calitate procesuală activă în prezentul dosar.

Recurenta apreciază că nu poate fi reținută ca fiind abuzivă clauza contractuală privind dobânda variabilă având în vedere că reclamanții au avut inițiativa încheierii Contractului de Credit și dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă iar dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractului de Credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca.

Cu toate acestea, Contractul de Credit a fost încheiat, iar reclamanții în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze la aproape 8 ani de la momentul când au contractat creditul, timp în care s-a folosit de banii împrumutați.

A susținut recurenta că instanța trebuie să dea prioritate textului art. 4 al Directivei 1993/13 CEE, care instituie obligația ca acele clauze privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Pentru aceste motive, recurenta solicită instanței de recurs să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, ce stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; și prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Condiția clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită în explicitarea conceptului de "clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Recurenta-pârâtă consideră că prevederile clauzelor contestate de reclamanți sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), au fost însușite de către împrumutat prin semnarea Contractului de Credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Astfel, părțile (pe de o parte Banca și, pe de altă parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii Contractului de Credit, chiar dacă obligația reclamantului este una cu executare succesivă, prin urmare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea Contractului de Credit.

A mai precizat recurenta că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului pretins abuziv, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumită perioadă.

Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive, condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

Cu referire la criteriul bunei-credințe, recurenta a susținut că instanța trebuie să analizeze conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar reclamanții nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește criteriul echilibrului contractual, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de "dezechilibru semnificativ", partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Or, în cauza de față o astfel de dovadă nu a fost produsă, de altfel, o atare dovadă nici nu ar putea fi făcută, ținând cont de împrejurarea că reclamanții au cunoscut încă de la momentul încheierii Contractului de Credit termenii în care acesta urma să se deruleze.

Pentru argumentele dezvoltate, recurenta a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale denunțate de către reclamanți să fie considerate abuzive.

Prin întâmpinarea înregistrată la 2 noiembrie 2018, D. a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la 14 noiembrie 2018, D. a adus la cunoștința instanței că, la 22 octombrie 2018, a fost înregistrată la Registrul Comerțului schimbarea denumirii C. cu noua denumire D..

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2019, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.), fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019.

Totodată, prin încheierea din 18 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea formulată de petenta D. (FOSTĂ C.) de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, se pune problema stabilirii faptului dacă recurenților-reclamanți, în calitate de împrumutați în contractul de credit încheiat cu recurenta-pârâtă, le sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE privind protecția consumatorilor.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situațiilor în care se poate reține o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispozițiilor legislației de protecție fiind contrară scopurilor acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Definiția consumatorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care arată că "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale" exclude practic, prin enumerarea foarte vastă, pe care o face, activitățile lucrative (profitabile) de la aplicarea legislației speciale.

În esență, pentru a ne afla în prezența unui consumator, trebuie pe de o parte, să fie vorba de o persoană fizică sau grup de persoane fizice, iar pe de altă parte, obiectul specific al contractului să fie utilizat în scop de consum.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din Directivă este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Din practica constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că pentru a verifica în ce măsură reclamantul este consumator, instanța este chemată să analizeze, în raport de probatoriul administrat, care este în concret nevoia pe care reclamantul a avut să o acopere atunci când a intrat în raportul juridic contestat și a contractat serviciul prestat de bancă.

Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că "numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională".

Tot în acest sens, sunt și considerentele reținute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunțate în cauza C-269/95, în sensul că pentru a stabili dacă o persoană acționează în calitate de consumator, "trebuie să se aibă în vedere poziția sa într-un anumit contract în raport cu natura și finalitatea acestuia, iar nu situația sa subiectivă… Una și aceeași persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni".

De asemenea, la paragraful 23 al hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-110/14 s-a reținut că "instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive, are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate. Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…"

Tot în acest sens sunt și hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-488/11 (paragraful 30) și C-537/13 (paragraful 21).

În speță, instanța de apel nu a făcut o evaluare a calității reclamanților prin raportare la noțiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă și în cea europeană, nu a acționat în limitele de competență recunoscute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu, rezumându-se printr-o simplă frază să rețină că:

"în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, în mod corect, prima instanță a apreciat că din probatoriul administrat nu a rezultat faptul că încheierea contractului s-a făcut în schimbul obținerii unor sume de bani în vederea dezvoltării unei afaceri".

Or, nu se poate face abstrație de faptul că o parte din suma împrumutată de către reclamanți a fost utilizată de împrumutat pentru creditarea societății E., firma la care reclamantul era asociat și, mai mult decât atât, o parte din credit a fost contractat în vederea realizării unor investiții în domeniul imobiliar, activități care se circumscriu noțiunii de fapte de comerț în înțelesul art. 7 Codul comercial, incident în cauză.

Ca atare, se poate concluziona că, instanța de apel, dând o interpretare eronată prevederilor art. 341 C. proc. civ., a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât și jurisprudența CJUE în materie, reținând că recurenții-reclamanți au calitatea de consumatori și că pot beneficia de dispozițiile legale privind protecția consumatorilor.

Recurenții-reclamanți nu au calitatea de consumatori, fiind evident că acest contract de împrumut nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, câtă vreme recurenții au creditat cu o parte din suma împrumutată o societate, un profesionist, cu care s-a dovedit că recurentul-reclamant are o legătură funcțională, iar din cauza acestui fapt constatat (de ambele instanțe devolutive), recurenții nu pot avea calitatea de consumatori și nu pot beneficia de prevederile legale în materia privind protecția consumatorilor.

Așa fiind, sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul lipsei calității de consumatori a recurenților-reclamanți, motiv pentru care, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează ca, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., să admită recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În raport cu dezlegarea dată și cu soluția pronunțată, respectiv lipsei calității de consumatori a recurenților-reclamanți, având în vedere că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, toate celelalte critici ale recurentei-pârâte vizând aplicarea greșită a acestor prevederi, precum și criticile formulate de recurenții-reclamanți, ce vizează exclusiv încălcarea și aplicarea greșită a legii privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, nu se mai impun a fi analizate, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 170 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2021.