ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF - LEU, la valoarea de la momentul semnării contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007, respectiv nulitatea absoluta a clauzelor contractuale abuzive incluse in contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007 încheiat cu pârâta B. S.A. respectiv articolele: art. 4.1, art. 4.2, art. 4.4, art. 4.6, art. 4.11 lit. a), b), e) și art. 5.5, să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale abuzive incluse în actul adițional la contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007, încheiat între reclamantă, pârâta B. S.A. și pârâta C.., la data de 23 noiembrie 2010, respectiv: art. I punct 9, obligarea pârâtei la recalcularea debitului principal, a dobânzilor și a ratelor aferente prin raportare la cursul de schimb valutar CHF - LEU la data de 24 mai 2007, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate reprezentând diferența dintre dobânda stabilită în primul an, respectiv 5,35 % si dobânda lunară percepută după primul an de creditare, obligarea pârâtei la recalcularea debitului principal și a dobânzilor ca urmare a radierii obligației de plata a sumelor reprezentând comisioane luate în calcul la semnarea contractului de credit ipotecar nr. x/24.05.2007 și a actului adițional, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus rezultate din diferența de curs valutar și să dispuneți compensația datoriile reciproce, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate ca urmare a executării clauzelor constatate abuzive de către instanța și să dispuneți compensația datoriile reciproce, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 528/2017 din 15 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtă B. S.A., constatându-se nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a, art. 4.6, art. 4.11 lit. a) și lit. e) fiind obligată pârâta să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobânda peste procentul de 5,35% după primul an de creditare și până la data de 23 noiembrie 2010, totodată a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de acordare, respingând restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. a formulat apel împotriva sentinței solicitând modificarea acesteia și admiterea acțiunii în totalitate.

Prin decizia nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 528/2017 din 15 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 528/2017 din 15 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge cererea de constatare a caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. a) și e) și înlătură obligația de restituire a sumei încasate drept comision de acordare.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței atacate.

Obligă apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 97 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 6 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, iar reclamanta A. a formulat recurs incident, la data de 14 ianuarie 2019 împotriva aceleiași decizii.

Recursul recurentei-pârâte B. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul acestuia s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei atacate, cu respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

In raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

În acest context, recurenta susține nelegalitatea considerațiilor privitoare la clauza referitoare la dobânda variabila din contractul de credit.

Astfel, instanța de apel a reținut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta arată că nu poate considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

Instanța de judecata ar fi trebuit să aprecieze ca motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Mai susține recurenta, că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3, mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Mai mult decât atât, se arată că intimata-reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutații au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumatori, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficiență juridică.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatei i s-a înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimata a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, recurenta considerată că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Astfel, pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă apreciază că soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În motivarea recursului incident, recurenta apreciază că acesta este admisibil, având în vedere Decizia pronunțată de Înalta Curte în cadrul dosarului nr. x/2013, prin care a stabilit posibilitatea sesizării instanței de recurs, în situația în care a fost dată o hotărâre cu nerespectarea legii, singurele motive care se pot ataca fiind doar cele din cadrul instanței de apel, cum este cazul și în prezenta speță.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că, în speța de față nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în cazul obligării debitorilor la restituirea creditului în valuta în care a fost acordat, în condițiile în care, o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele pe care le-am arătat și în fața primei instanțe și în apel.

Clauza cu privire la suportarea riscului valutar este abuzivă din mai multe considerente: nu a fost negociată în prealabil cu debitorii, a fost inserată fără a se explica conținutul acesteia debitorilor, crește dezechilibrul contractual existent între părți.

In acest context, instanța de apel a considerat în mod eronat că, nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de risc valutar, asupra căreia se impune revenirea de către instanța de recurs.

Mai mult, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material și în momentul în care a considerat că, Banca a îndeplinit obligația negocierii și informării debitorilor la momentul contractării, aspect ce nu a fost probat de către creditoare.

Banca ar trebui să facă dovada că s-a negociat natura clauzei și nu doar că diferă conținutul acesteia (cifrele) de la consumator la consumator. Această adaptare este făcută tot de bancă, nu se poate prezuma că se datorează negocierii.

Negocierea trebuie dovedită de bancă. Banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorului clauzele contractului și că acesta, înțelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauză, în cunoștință de cauză. Or, evident, banca nu poate dovedi așa ceva, întrucât, nu a existat o astfel de negociere.

Negocierea este diferită față de respectarea obligației de informare, iar pentru a putea fi probată negocierea este necesară existența unor acte emanate de la subsemnatul și de la bancă, care să ateste, anterior încheierii contractului, existența unui schimb de oferte și contraoferte. In lipsa acestor documente, nu este posibilă răsturnarea prezumției de negociere.

In acest context se impune și înghețarea cursului valutar la valoarea pe care o avea la data contractării, având în vedere faptul că valoarea monedei împrumutate a crescut în mod considerabil de la data încheierii contractului, aspect ce a fost suportat în mod unilateral de către debitoare.

Astfel, singura modalitate de reechilibrare a contractului, constă în înghețarea cursului valutar al valutei acordate, astfel încât riscul contractual să fie suportat de ambele părți.

Instanța de apel, în cadrul deciziei pronunțate, motivează faptul că nu se poate impune înghețarea cursului valutar la cursul pe care-l avea la data contractării, deoarece se produce un dezechilibru evident băncii, însă nu analizează și situația financiară precară a debitorilor, care sunt într-o poziție de inferioritate și sunt obligați să suporte toate modificările intervenite în contract.

Conform dispozițiilor Ordonanței CJUE pronunțată în cauza C 117/2017, cu privire la înghețarea cursului valutar, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. In această privință, cerința menționată presupune că o clauză, potrivit căreia, împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

In ceea ce privește comisioanele de acordare și administrare, acestea sunt abuzive, încălcând dispozițiile din materia protecției consumatorilor, fiind inserate fără a avea o justificare concretă.

Astfel, prin inserarea acestor comisioane și raportat la valoarea acestora, se încearcă o îmbogățire fără justă cauză din partea Băncii, care profită de calitatea sa pentru a obține beneficii suplimentare.

Drept urmare, recurenta solicită restituirea tuturor sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive, având în vedere că acestea rămân fără temei legal.

În aceste condiții, având în vedere faptul că, a fost pronunțată o decizie fără respectarea dispozițiile de drept material, este clară incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., care prevede posibilitatea atacării unei hotărâri în situația în care nu a avut loc o corectă aplicare a normelor de drept material.

În vederea întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la comunicarea către recurenți a adreselor aflate la dosar recurs, prin care punea în vedere acestora, sub sancțiunea suspendării cauzei, obligația traducerii în limba olandeză a motivelor de recurs și restituirea acestora în vederea îndeplinirii procedurii de citare către intimata C., cu sediul în Olanda.

Recurenta-reclamantă A. a îndeplinit această obligație depunând, la 8 februarie 2019, un exemplar al motivelor de recurs tradus în limba olandeză, însă recurenta-pârâtă D. S.A. nu s-a conformat acestor dispoziții, astfel că, prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin referatul din 11 februarie 2020, Înalta Curte a acordat termen pentru constatarea perimării, potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., prin raportare la dispozițiile art. 416 alin. (1), raportat la art. 420 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepția perimării recursului, invocată din oficiu, reținând următoarele:

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni".

Perimarea reprezintă atât o sancțiune procedurală care conduce la stingerea procesului în faza în care se găsește, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților în proces.

Conform textului de lege anterior evocat, perimarea poate opera atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac.

Reglementată ca excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât admiterea acesteia conduce la stingerea procesului în faza în care se găsește și absolută, întrucât este instituită prin norme de ordine publică, fiind prevăzută în interesul unei bune administrări a justiției.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte constată că, prin încheierea din 23 mai 2019, a fost suspendată judecata recursurilor, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că recurenta-pârâtă D. S.A., care a declarat recurs principal, nu s-a conformat dispozițiilor instanței prin adresa emisă la 4 decembrie 2018, în sensul că nu a înaintat la dosarul cauzei traducerea în limba olandeză a motivelor de recurs și a adresei de comunicare pentru îndeplinirea procedurii cu intimata-pârâtă C..

Totodată, se reține că recurenta-reclamantă A., care a declarat recurs incident a depus traducerea în limba olandeză a adresei de comunicare și a motivelor de recurs.

În acest context, se constată, cu referire la recursul principal, că sunt îndeplinite dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, "când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate"

Așadar, judecata cauzei nu a mai fost reluată, întrucât obligațiile anterior menționate nu au fost îndeplinite pentru continuarea judecății de către recurenta ce a declarat recurs principal.

În acest sens, se reține că recurenta-pârâtă, deși justifica un interes în continuarea judecății și având în vedere că pricina a rămas în nelucrare începând cu 23 mai 2019 și până la 21 mai 2020, când a fost luată în examinare excepția perimării recursului recurentei-pârâte D. S.A., rezultă că s-a împlinit termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, constatând că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, din culpa recurentei-pârâte, fără ca în acest termen să intervină o cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare, conform art. 417-418 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 416 alin. (1) și art. 420 alin. (1) din același act normativ, va constata perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. și intimata-pârâtă C..

În ceea ce privește recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte urmează să constate că acesta a rămas fără efect pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispozițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din același cod stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Totodată, prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că, dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal, art. 472 alin. (2) C. proc. civ. stabilind dependența soluției dată recursului incident de soluția dată recursului principal, precum și faptul că recursul principal promovat de pârâta D. S.A. a fost constat perimat, Înalta Curte constată că recursul incident promovat de reclamanta A. a rămas fără efect.

Așa fiind, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. și să constate ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A., conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 472 alin. (2) același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. și intimata-pârâtă C..

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă D. S.A. și cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.