ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1057/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 mai 2015 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 alin. (1), lit. a), art. 6 alin. (1), lit. a) și b) privind dobânda variabilă a băncii, din contractul de credit bancar nr. x din 13.08.2008; în principal, obligarea pârâtei la perceperea pe toata perioada creditului unei dobânzi fixe de 5,9% pe an, așa cum a fost stabilită inițial prin Contractul de credit bancar nr. x din 13.08.2008; în subsidiar, obligarea pârâtei la perceperea pe toată perioada creditului marja de 5,1550%; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv art. 9 alin. (1) din contractual de credit bancar nr. x din 13.08.2008; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 13.08.2008, respectiv 1CHF = 2,1849 RON curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să fie obligată pârâta să restituie sumele actualizate cu indicele de inflație calculat acestora până la plata efectivă, sumele încasate cu titlu de dobândă încasată în mod nelegal ca urmare a modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă, precum și diferența rezultată din cursul valutar de la momentul încheierii contractului și cursul valutar la momentul efectuării plăților, sume la care să se aplice dobânda legală în raport cu fiecare plată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3791 din 21 iunie 2016 a Tribunalului București a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit nr. x/2008; s-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, actualizate cu indicele de inflație; s-a respins restul cererii ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C..

Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, prin decizia nr. 563 din 13 martie 2018, în complet inițial învestit, a admis apelul formulat de pârâta C.

În complet de divergență:

Cu majoritate:

A admis apelul formulat de reclamanții A. și B..

A schimbat sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) și b); a dispus restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă mai mare de 5,9% pentru perioada dintre 15.02.2009 și 15.08.2010, inclusiv; a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) (comisionul de administrare) și cererea de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, ca neîntemeiate. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și obligării apelantei pârâte să plătească apelantului reclamant A. suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C..

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta C., admiterii apelului formulat de reclamanți, și, în consecință, admiterea acțiunii în tot, așa cum a fost formulată.

În argumentarea recursului, sub un prim aspect, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a reținut ca fiind legală clauza contractuală prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) vizând comisionul de administrare a creditului.

Arată că instanța a constatat în mod legal că reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, însă a apreciat în mod greșit că perceperea comisionului de administrare este legală.

Contrar celor reținute de instanța de apel, comisionul de administrare nu este definit prin convenție, iar simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca recurenții-reclamanți să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nu este echivalentul unei negocieri.

În opinia recurenților, perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Totodată, prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe comision de administrare din soldul creditului pentru motive necunoscute de consumatori. Reaua-credință a recurentei-pârâte, apreciază recurenții, este dovedită chiar de modul în care aceasta a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de administrare și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul profitând de nevoia consumatorului pentru a-i impune comisionul de administrare care se ridica la o sumă lunară importantă.

Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.

Totodată, consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora constituie o clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege și din art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată "clar și inteligibil".

Or, în speță, formularea este neclară, neinteligibilă, comisionul perceput, fără a fi definit, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, ori ca profit, cu toate că dobânda reprezintă profitul băncii și nu comisionul perceput de aceasta, reprezintă un element specific contractelor aleatorii.

Apreciază că prevederile legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominanta economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzuta de art. 6 din Legea nr. 193/2000 în cazul stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Consideră că susținerea recurentei-pârâte în sensul că există o justificare a perceperii acestui tip de comision nu are relevanță și nu poate fi considerată o negociere a contractului de credit la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, mai susțin recurenții-reclamanți, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 948 și art. 966 C. civ.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond raportat la art. 948 și art. 966 C. civ., clauza referitoare la comisionul de administrare este lipsită de cauza juridică, neexistând din partea pârâtei o contraprestație, prestarea vreunui serviciu bancar suplimentar sau existența unui risc concret care să justifice perceperea comisionului.

Sub un alt aspect, critică decizia recurată, motivat de împrejurarea că instanța de apel în mod nelegal a considerat că se impune perceperea unei dobânzi de 5,90 % numai pentru perioada 15.02.2009 - 15.08.2010, nu și în continuare așa cum au solicitat reclamanții.

Se susține că instanța de apel în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 a constatat că odată cu nesemnarea actului adițional s-a și acceptat stabilirea unei marje a băncii așa cum aceasta a dorit.

În realitate, apreciază recurenții, tocmai nesemnarea actului adițional denotă refuzul acestora de a fi de acord cu această marjă foarte mare a băncii.

Susțin că nu au avut cunoștință că au fost implementate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, majorarea dobânzii putându-se realiza în baza art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de credit și nicidecum numai în baza actului adițional așa cum a reținut instanța de fond.

Sub un ultim aspect critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că banca nu poate fi obligată să suporte riscul valutar prin înghețarea cursului monedei creditului la nivelul francului elvențian de la data acordării creditului, interpretând greșit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, art. 968 din C. civ.

La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamanților de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contratului, și de prezentarea ofertei din partea băncii asigurându-i că este o monedă stabilă.

Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamanților obligații vădit disproporționale față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja juridic.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractului apreciază că trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost interpretat greșit de instanța de apel, întrucât acesta trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramativai, ci și ca, contractul să expună In mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-i privește.

Contractul trebuie să expună în mod transparent funcționalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.E.J. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale, și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea E. EU:C:2013; 180, pct. 44). Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută în Directiva 93/E nu poate fi redusă, așadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formai și gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau furnizor.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Prin intrarea în vigoare a noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practica judiciară. în condițiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii și în cauza de față, fără a se putea susține că s-ar putea aplica retroactiv dispozițiile noului C. civ.. Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiție a statuat în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț, într-un contract cu executare succesivă

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, Andriciuc și alții v. C., face următoarele precizări esențiale: "În acest context, Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului".

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că: "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Eventual, contractul trebuie de asemenea să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise si inteligibile, consecințele economice care rezulta in ceea ce ii privește. Aceasta chestiune trebuie examinata de instanța romana având in vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se număra publicitatea si informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut".

Precizează că banca nu le-a comunicat sub niciun fel riscul cu privire la deprecierea monedei ci din contra ne-a prezentat moneda ca fiind cea mai stabila si riscurile sunt minime.

De altfel, potrivit lit. g) a Anexei la Lege, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale. Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea împrumutatului, acesta fiind expus riscului declarării scadentei anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, si deci imposibil de prevenit, contrar bunei credințe care ar trebui sa guverneze raporturile contractuale, si au așadar un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. (1) din Lege.

Conform art. 6 din Lege, "clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate [...] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului", iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea recursului, pârâta C. a criticat decizia atacată cu referire la soluția de constatare ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) și b) și la art. 9.1 din contractul încheiat.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului C. și, pe cale de consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La 20 septembrie 2019, prin decizia nr. 1427, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare; a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă; a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți la 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, până la soluționarea cauzelor nr. C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 22 iulie 2020, C. a transmis precizări prin care a arătat că urmare a finalizării tranzacției dintre acționarul majoritar al C. și F. S.A., acțiunile deținute de fostul acționar au fost transferate către F. S.A., iar noua denumire a Băncii este C.

Ca urmare a soluționării cauzelor nr. C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivele care au stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 21 aprilie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Se constată că recurenții au invocat formal pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui motiv de casare.

Totodată, se reține că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Se apreciază că anumite susțineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-și găsește incidența.

Sunt nefondate criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, este de necontestat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiții exprese și explicații suplimentare.

S-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, clauza indicând în mod clar atât faptul că acest comision de administrare este unul plătibil o singură dată, la data efectuării primei utilizări din credit, cât și procentul acestui comision, el fiind determinabil pentru orice consumator mediu atât ca valoare, cât și ca întindere în timp.

Sunt nefondate și criticile recurenților-reclamanți conform cărora instanța de apel în mod nelegal a considerat că se impune perceperea unei dobânzi de 5,90% numai pentru perioada 15.02.2009 - 15.08.2010, nu și în continuare așa cum au solicitat reclamanții.

Înalta Curte subliniază că dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanței referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanței:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta inițială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speță, nu suntem în situația unei modificări contractuale prin libera voință a părților, ci în situația conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanței.

Instanța de control judiciar a reținut cu justețe că O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa inițială, deși era aplicabilă și contractelor în curs, nu proceda la modificarea de drept a acestora, ci impunea băncilor încheierea de acte adiționale asimilând nesemnarea acestor acte adiționale de către consumatori cu o acceptare tacită.

Astfel, pentru a fi în prezența unui act adițional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa inițială, este necesar să se facă dovada fie a unui act adițional semnat de ambele părți, fie a unui proiect de act adițional comunicat de bancă clientului, pe care acesta din urmă, deși nu l-a semnat, nici nu l-a refuzat în mod expres.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanței să conchidă că, în cauză, actul adițional nu a fost semnat de reclamanți, dar, din probatoriul administrat și susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, a rezultat că aceștia din urmă au cunoscut cuprinsul actului adițional aflat la dosar, nu l-au denunțat, astfel că el a fost acceptat tacit.

Așa fiind, instanța de apel a reținut în mod legal că numai pentru perioada 15.02.2009 și 15.08.2010 a avut loc o modificare a dobânzii de 5, 9% în lipsa unor criterii clare, menționate în contract, ulterior intervenind între părțile din prezenta cauză o modificare a contractului de credit în condițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, cerințele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute, acceptarea tacită producând efecte în speță.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susținerilor recurenților, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 E. împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele: "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva G. a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, E., C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege: "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens – al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva G., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF – RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2021.