ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 iulie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și mandatara sa Sucursala Slatina C. S.A. au solicitat să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 2102 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și pârâta C. S.A. - SUCURSALA SLATINA, s-a constatat nulă absolut clauza cuprinsă la art. 5.2 din contractul de credit, cu excepția caracterului variabil al dobânzii, a fost admisă cererea reclamantei și a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 393,56 CHF plătită nedatorat cu titlu de comision, a fost admisă în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 6.500 RON, reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 297 din 19 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2102 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării, admiterea în tot a cererii de apel, în sensul:

1.1. înghețarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea 2,2394, respectiv cursul stabilit de BNR la data încheierii Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 și obligarea pârâtei C. la calcularea ratelor Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 la cursul de schimb CHF/RON 2.2394 începând cu data încheierii respectivului contract și până la finalul perioadei de contractare și emiterea unui nou grafic de plăți în mod corespunzător,

1.2. Recalcularea dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF 3M și marja fixă a băncii de 4,218 puncte procentuale, calculată ca diferență între dobânda variabilă de 6,99% și LIBOR CHF 3M iunie 2008 și emiterea unui nou grafic de plăți în mod corespunzător,

1.3. Obligarea pârâtei C. la rambursarea către reclamanți a tuturor sumelor achitate de aceștia ce depășesc ratele lunare calculate potrivit punctelor 2.1 și 2.2 de mai sus, de la încheierea Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008, astfel cum au fost acestea stabilite prin Raportul de expertiză tehnică și.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a validat în mod nelegal raționamentul primei instanțe, în sensul că a interpretat și aplicat greșit principiul restitutio în integrum, precum și principiul retroactivității efectelor nulității, din care decurge primul principiu, dar și dispozițiile cuprinse în art. 1635 alin. (1) C. civ. (restituirea prestațiilor).

In acest context, recurenții au arătat instanței de apel că motivarea primei instanțe este una confuză și inconsecventă, argumentând că, deși s-a admis în parte acțiunea reclamanților și a fost constatată abuzivă și, implicit, nula absolut, clauza de la art. 5.2 din Contract, astfel că, în afară de comisionul perceput nelegal de bancă altceva nu au câștigat.

Instanța de apel, a validat un raționament greșit și realizat cu încălcarea unor principii de drept fundamentale, dar și cu ignorarea pieselor dosarului din care rezultă că reclamanții au solicitat repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor de bani plătite necuvenit, așa cum au înțeles reclamanții să le cuantifice, în lipsa vreunor dovezi privind modul de calcul al dobânzii.

Așadar, revenind la principiul restitutio in integrum, aplicat greșit și de către instanța de apel, se impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate, să fie restituit, având în vedere că reclamanții au dreptul la restituirea sumelor pe care pârâta C. le-a încasat, nelegal, în temeiul unei clauze nule absolut, în total, potrivit Raportului de expertiză: 53.619,05 RON și 23.455,96 CHF.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1635 alin. (1) C. civ., restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Or, aceste condiții sunt întrunite, din moment ce prestația efectuată de reclamanții-solvens, cu privire la dobânda nedatorată și diferențele de curs valutar, au avut semnificația operației juridice a unei plăți, iar datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei prin aplicarea sancțiunii nulității absolute. In ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar fiind eludate efectele nulității absolute.

Așadar, deși ambele instanțe constată clauza 5.2 din Contract ca fiind abuzivă și nulă absolut, ignoră principiul restitutio in integrum și nu ne spun ce se întâmplă cu sumele de bani plătite de reclamanți în temeiul acestei clauze.

După cum rezultă din chiar aserțiunile instanței de apel, nici măcar în timpul judecății, intimata C. nu a înțeles să transmită formula de calcul a dobânzii percepute de la reclamanți de-a lungul timpului.

Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat, instanța de apel a fost în eroare când a afirmat că reclamanții nu au solicitat restituirea sumelor achitate nedatorat. De asemenea, contrar susținerilor instanței de apel, reclamanții au solicitat, prin cererea de apel admiterea în tot a acțiunii lor și au dedus judecății inclusiv argumentele privind sumele de bani pe care le consideră ca fiind cele de restituit. Nu în ultimul rând, calea de atac a apelului este devolutivă, astfel că puteau fi primite toate susținerile părților din fața primei instanțe, contrar opiniei instanței de apel. De asemenea, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din C. civ. - aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, cu referire la Cauza Kasler vs. C., C-186/16, Andriciuc și alții v. Banca Românească S.A., precum și principiul bunei-credințe în relațiile contractuale. Instanța de apel a realizat o denegare de dreptate prin neanalizarea clauzelor 9.1.- 9.3. din Contract și, deși prima instanță analizase aceste clauze, nu a schimbat hotărârea acesteia, în sensul de a înlocui considerentele Tribunalului cu propriile considerente ale Curții.

Totodată, recurenții arată că principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864 este instituit de o normă supletivă, aspect statuat atât de doctrină, dar și de dispozițiile art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Jurisprudența comunitară (Cauza Kasler v. C.) a stabilit că instanțele naționale se pot pronunța asupra naturii abuzive a unei clauze referitoare la mecanismul cursului de schimb dintr-un contract de credit, acesta fiind răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară.

Prin urmare, în ce privește contractele încheiate între consumatori și profesioniști, obligativitatea principiului nominalismului monetar este înlăturată de norma de drept comunitar ce permite instanței să intervină în vederea cenzurării clauzei abuzive.

Practic, reclamanții nu au avut efectiv la dispoziție un împrumut în CHF, nu au fost remiși material acești franci elvețieni, astfel că aceștia nu au avut libertatea de a decide în ce condiții se poate face schimbul valutar, nu au putut dispune liber de valoarea exprimată în CHF. Francul elvețian este doar aparent moneda contractului, însă nu este o monedă de creditare, ci o monedă de substituție. Banca a acordat această monedă în urma unei operațiuni de conversie valutară formală.

Așadar, ne aflăm în prezența unui mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea/sporirea valorii contractului, în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că, la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului, va fi modificat (n.n. chiar majorat, având în vedere că art. 5.2 prevede că ratele au fost percepute prin raportare Ia cursul valutar).

Or, acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului monetar, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută, exclusiv, în favoarea profesionistului, care, deși trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând sau valorizându-și creanța, cu intenția de a o spori în viitor, prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința transferării totale și nenegociate a riscului valutar în sarcina consumatorului.

Mai mult, cauza Andriciuc și alții v. Banca Românească S.A., avută în vedere și de instanța de apel, dar greșit interpretată și aplicată în speță, CJUEconstată că clauza în discuție (n.n. riscul de schimb valutar) face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, astfel încât caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu directiva numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

În acest sens, revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său. In acest context, Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

Așadar, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să șt-1 asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile.

Pe de altă parte, instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

Astfel, contrar aserțiunilor instanței de apel, profesionistul banca C., era cea care trebuia să îi informeze pe reclamanți, nu să aprecieze că aceștia trebuiau să se informeze singuri.

Așadar, instanța de apel, dacă ar fi aplicat corect legea, inclusiv în componenta sa referitoare la aplicarea cu prioritate a dreptului UE, trebuia să facă analiza caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9.1. - 9.4 din contract.

De asemenea, menținerea în contractele de credit a clauzelor de tipul celor de la art. 9.1 - 9.4., în aplicarea formală a dispozițiilor art. 969 C. civ., care presupun a da eficiență principiului libertății contractuale, intră în conflict cu prevederile art. 5 C. civ., precum și cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

De asemenea, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare, așa cum ar fi trebuit să facă și instanța de apel, a unor elemente precum buna-credință și echitatea.

Așadar, executarea unui contract civil este legitimă doar dacă este rezultatul întrunirii cumulative a două principii: forța obligatorie a contractului și executarea cu bună-credință, principii care se condiționează reciproc, neavând o existență de sine stătătoare.

În mod greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, precum și pe cele ale art. 6 din Legea nr. 289/2004 și art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Faptul că reclamanții, conform susținerilor instanței de apel, au cunoscut înainte de încheierea contractului clauzele acestuia, fără însă a le putea modifica nu înseamnă că pârâta C. și-a îndeplinit obligațiile de informare și transparență privind clauzele din Contractul de Credit nici în faza pre-contractuală și nici în momentul încheierii contractului.

Or, este clar că pârâta C. nu a avut un comportament corect și echitabil față de Reclamanți. Și-a arogat, prin intermediul Contractului de Credit preformulat, drepturi exorbitante de a modifica unilateral clauzele contractuale și caracteristicile produsului contractat. Reclamanții nu ar fi acceptat în mod liber această clauză contractuală ocultă, dacă ar fi avut posibilitatea negocierii cu pârâta C..

Este imposibil de considerat în orice situație că un consumator mediu va accepta o clauză alcătuită dintr-o dobândă variabilă despre care nu știe cum s-a calculat, despre care nu știe cum se va calcula în viitor și care cedează orice pretenții referitoare la aceste informații și metode de calcul necunoscute către pârâta C. pentru a le modela după propria ei voință.

De asemenea, este imposibil de considerat că reclamanții s-ar fi angajat să suporte exclusiv riscul de devalorizare a indicelui ales de pârâta C. pentru a-i procura acesteia câștiguri permanente indiferent de fluctuațiile piețelor financiare!

Este imposibil de considerat că reclamanții ar fi acceptat să suporte riscul valutar daca ar fi fost informați de bancă ce înseamnă, cum se comportă această monedă, francul elvețian, că este o monedă de refugiu.

Or, era obligația băncii, un profesionist, să cunoască datele respective, mai ales în condițiile în care avea o intensă activitate în sfera creditelor în franci elvețieni și avea și informații de la Banca Națională a României.

Prin urmare, aprecierea francului elvețian nu a luat Banca Națională a Elveției prin surprindere, ba din contră, se cunoșteau aceste proprietăți ale francului și au fost invocate de suficiente ori în publicațiile de pe site.

Stabilitatea francului elvețian era o ficțiune, pe când aprecierea în timpul turbulențelor era o certitudine. Faptul că banca a ascuns această trăsătură a francului elvețian este o practică comercială înșelătoare.

În concluzie, în mod lipsit de echivoc, sunt abuzive clauzele dintr-un contract de credit ce plasează întregul risc valutar al francului elvețian în sarcina consumatorului, în condițiile în care francul este moneda cu cele mai mari proprietăți de refugiu, iar în 13 ani s-a apreciat cu ocazia a 20 de episoade de criză.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților la 29.10.2020.

Prin încheierea din 21.01.2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Cu prioritate, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenți, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate omisso medio și înlăturarea criticilor care nu vizează aspecte dezlegate de instanța de apel.

Prealabil, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate invocate sunt îndreptate împotriva deciziei pronunțate în apel prin care s-a păstrat hotărârea primei instanțe de respingere a cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al capetelor de cerere formulate prin petitele 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată, precum și capătul de cerere referitor la stabilizarea cursului valutar CHF-leu la cursul la data semnării contractului.

În ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 9.1, art. 9.2, art. 9.3, art. 9.4 se reține că soluția instanței de fond asupra acestora a fost menținută de către instanța de apel, considerentele hotărârii vizând criticile formulate de către recurenții-reclamanți, analizate în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă a fost încheiat la 05.06.2008, modificat și completat prin acte adiționale ulterioare, având ca obiect acordarea unui credit de 58.000 CHF către reclamanți.

Contractul de credit menționat este supus prevederilor actelor nomative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992. În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Instanța de fond a apreciat că este abuzivă clauza prevăzută la art. 5.2 privind dobânda, întrucât dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără indicarea unui criteriu verificabil este abuziv.

În ceea ce privește caracterul variabil al dobânzii, instanța de fond a apreciat că nu este abuziv, părțile prevăzând în contract un caracter variabil al dobânzii care nu poate fi schimbat, părțile fiind libere să stabilească un caracter obiectiv și verificabil al variabilității dobânzii.

Înalta Curte reine că această soluție este corectă și se impune și din perspectiva jurisprudenție CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului (Hotărârea Curții din 14.06.2012 în cauza C618/10 Banca Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Camino).

Revenind la criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că prin petitele formulate la punctele 4 și 5 din cererea de chemare în judecată, s-a solicitat recalcularea dobânzii în funcție de indicele LIBOR/CHF și marja băncii de 4,218 puncte și obligarea la restituirea sumelor achitate de reclamanți ce depășesc ratele lunare stabilite potrivit formulei propuse.

În realitate, prin intermediul acestor capăte ale cererii se solicită reîntregirea clauzei prevăzută de art. 5.2 cu o formulă de tip LIBOR plus marja fixă, ceea ce reprezintă o cerere privind modificarea contractului potrivit unei formule de calcul neprevăzute în contract, cerere respinsă în mod just de către instanța de fond, soluție necriticată de către reclamanți în apel.

Cererea de restituire a sumelor achitate nedatorat, aspect criticat omisso medio în recurs, reprezintă o cerere accesorie în raport cu cererea privind recalcularea dobânzii, soluționarea acesteia depinde de soluția asupra capetelor de cerere având ca obiect recalcularea dobânzii, astfel încât cele dintâi au caracter accesoriu, în înțelesul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, criticile circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei privind repunerea părților în situația anterioară vor fi respinse.

În ceea ce privește criticile aduse capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractelor de credit se reține că sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art. 9.1 din contract, părțile au convenit că plata efectuată în vederea rambursării creditului să se facă în moneda în care a fost acordat creditul respectiv CHF.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ., potrivit cu care debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta. Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăsește în Decizia preliminară pronunțată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. și C. Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 8.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Au mai motivat recurenții că nu au fost informați cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenții neavând posibilitatea de a influența acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 5 C. civ., privind aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Eurpene cu referire la cauza Kasler vs,. C. și C186/16 Andriciuc și alții v Banca Românească Astfel, Înalta Curte arată următoarele.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 297 din 19 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.