ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1852/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței de judecată, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului abuziv și, în consecință, declararea nulității absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x din 20 martie 2007 prevăzute de art. 4 pct. 4.1 teza 1 și teza a 3-a, art. 4 pct. 4.3 teza I și teza a II-a, art. 5 pct. 5.4 teza a 2-a și teza a 3-a și art. 6 pct. 6.1, stabilizarea, respectiv înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv la 20 martie 2007, de 1 CHF=2,0785 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul sesizării instanței, cât și pentru viitor, de la momentul sesizării instanței de judecată și până la încetarea contractului, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani pe care le-au plătit pârâtei, în baza clauzelor contractuale al căror caracter abuziv va fi constatat și pentru care se va declara nulitatea absolută, precum și a dobânzii legale calculate asupra acestor sume, începând de la momentul plății acestora de către reclamanți și până la restituirea efectivă a sumelor. În subsidiar, în situația respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza I, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au plătit cu titlu de dobândă, care depășesc valoarea corespunzătoare procentului de dobândă de 4,9% lunar, precum și a dobânzii legale calculate începând de la momentul plății acestora către reclamanți și până la restituirea efectivă a sumelor. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus, în temeiul contractului, rezultate din diferența de curs valutar, între cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar al B.N.R., valabil la data semnării contractului de credit, precum și dobânda legală aferentă calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la plata integrală de către pârâtă a acestor sume către reclamanți, precum și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, care să țină cont de clauzele contractuale al căror caracter abuziv și nulitate absolută vor fi declarate. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE și ale Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007, art. 54 din Legea nr. 296/2004, art. 966 - art. 970, art. 973, art. 984, art. 992 și următoarele și art. 1.088 C. civ., Regulamentului nr. 4/2005, Legii nr. 190/1999, Directivei 87/102/CE a Consiliului, art. 6 din Legea nr. 363/2007 și Normelor B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003. Prin sentința civilă nr. 7995 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și, pe cale de consecință, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate în contractul de credit nr. x din 20 martie 2007 la art. 4 pct. 4.3 teza a II-a privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii, în funcție de evoluția pieței financiare. De asemenea, pârâta a fost obligată la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului și la restituirea către reclamanți a sumei achitate în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu titlu de dobânda fixă de 4,9%/an, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării lor și până la data restituirii efective a sumelor. În rest, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată. Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții și pârâta au declarat apel. În susținerea apelului, reclamanții au arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, în parte, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra petitelor 1, 4, 5 și 7, din acțiunea introductivă. Prin decizia civilă nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, căile de atac declarate au fost respinse, ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în drept fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii apelului său și respingerii cererii de chemare în judecată în totalitate, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de soluția pronunțată cu privire la aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și de soluția dată clauzelor contractuale referitoare la variația dobânzii și la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de criteriul evoluției pieței financiare. Prin decizia nr. 506 din 25 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul reclamanților, hotărârea recurată fiind casată, în parte, cauza fiind trimisă spre rejudecare, în ceea ce privește apelul acestora, dar numai referitor la comisionul de administrare, fiind menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate și respins ca nefondat, recursul pârâtei. Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze comisionul de administrare din perspectiva cerințelor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D.).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V- a civilă, la 13 octombrie 2021, sub dosarul nr. x/2016. Prin decizia civilă nr. 1938/A din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul reclamanților, sentința primei instanțe fiind schimbată în sensul constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a contractului de credit privind comisionul de administrare. Totodată, pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanți și a sumelor achitate în temeiul acestei clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu dobânda aferentă calculată de la data achitării lor și până la data restituirii sumelor.

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A., la 27 decembrie 2021, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate iar, în rejudecare, a solicitat admiterea apelului său și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește clauzele privind comisionul de procesare și a cererii de restituire a sumelor acordate cu acest titlu, precum și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că soluția instanței de apel nu este motivată corespunzător criticilor pe care apelanții le-au învederat cu privire la hotărârea primei instanțe, nefiind aduse argumente proprii, în afara celor preluate din decizia de trimitere, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării. Potrivit recurentei instanța de apel nu a realizat o cercetare proprie cu privire la condiția caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, precum și a dezechilibrului semnificativ, întrucât nu a respectat îndrumările instanței supreme din decizia de casare, respectiv nu a verificat care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare, nu a identificat de ce banca a perceput comisioane și nu a analizat dacă aceste comisioane au corespondent în realitate. În lipsa unor considerente proprii, susține recurenta că nu poate fi verificat raționamentul instanței de apel privind soluția pronunțată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, decizia atacată fiind nelegală și din perspectiva ignorării jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că, în cauză, costul creditului este reprezentat doar de dobândă, fără a avea în vedere că și comisionul de administrare face parte din obiectul principal al contractului. Astfel, clauzele contractuale referitoare la comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, fiind invocat în acest sens art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011. În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că C. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanță, ci în sensul că a procedat la informarea împrumutaților cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu le-a impus achiziționarea unui anumit produs. În aprecierea recurentei, clauza privind comisionul de administrare fiind exprimată în mod clar și inteligibil este exclusă de la controlul abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Recurenta susține că instanța de apel, în rejudecare, dacă ar fi reanalizat probele administrate, în raport de cele reținute prin decizia de casare, ar fi avut toate elementele necesare pentru a reține că dispozițiile clauzei privind comisionul de administrare sunt clare și inteligibile atât sub aspectul cuantumului, cât și al naturii contraprestațiilor, nefiind utilizați termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu și avizat să înțeleagă din chiar denumirea comisionului, ca și din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestațiile echivalente ale părților, chiar dacă operațiunile nu au fost descrise exhaustiv. Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a ignorat Decizia CJUE 6621/2017 KISS vs. CIB Bank, prin care s-a statuat că indicarea în contract a comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente sunt condiții suficiente pentru a aprecia că respectiva clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind necesară o detaliere a activităților prestate de bancă în cadrul clauzei respective. Or, în accepțiunea recurentei, toate aceste condiții sunt îndeplinite, procentul, metoda de calcul, cuantumul și scadența acestui comision fiind informații cuprinse în contractul de credit și în graficul de rambursare, care face parte integrantă din acesta, ambele asumate prin semnătură de către intimații- reclamanți. Noțiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacțiilor/verificarea periodică a respectării de către client a obligațiilor asumate și a garanțiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înțeles decât cel din vorbirea curentă. Prin urmare, mai arată recurenta că nu s-a dovedit niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile dintre părți sau reaua-credință a băncii. În ceea ce privește dispoziția instanței de trimitere, pentru ca în rejudecare să se verifice corespondentul în realitate al comisionului, recurenta a făcut trimitere la hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate nr. C-224/19 și nr. C- 259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., la 16 iulie 2020, avută în vedere și în decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că a făcut dovada serviciilor furnizate efectiv pentru administrarea creditului, respectiv pe parcursul derulării contractului au fost calculate dobânzile, au fost înștiințați intimații-reclamanți cu privire la valoarea prestațiilor lunare, au fost verificate plățile și garanțiile, au fost încheiate acte adiționale, emise înștiințări referitor la derularea contractului. În consecință, s-a învederat că nici din această perspectivă nu a existat un dezechilibru între prestațiile corelative ale părților contractuale. Astfel, s-a arătat că obligațiile băncii, altele decât cea de acordare a creditului, rezultă din prevederile contractuale, neputându-se reține caracterul abuziv al unor clauze doar pentru că în cuprinsul acestora nu au prestațiile părții, în condițiile în care acestea au fost executate. În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare, în raport cu art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, astfel încât și capătul de cerere subsidiar privind restituirea prestațiilor executate în baza acestei clauze este neîntemeiat. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, la data de 6 ianuarie 2022. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 12 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu a fost exercitat acest drept. Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și s-a acordat termen de judecată în ședința publică din 04 octombrie 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a realizat o cercetare proprie cu privire la condiția caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare precum și a dezechilibrului semnificativ, respectiv nu a verificat care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare, nu a identificat de ce banca a perceput comisioane și nu a analizat dacă aceste comisioane au corespondent în realitate. În cauză, se constată că, urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție privind decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, instanța de prim control judiciar, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a rejudecat apelul cu respectarea limitelor prevăzute de art. 477 din același cod, precum și a dezlegărilor obligatorii ale instanței de casare. Prin decizia de casare, Înalta Curte a admis recursul reclamanților, a casat, în parte, decizia recurată, a trimis spre rejudecare cauza, în ceea ce privește apelul acestora, dar numai cu referire la comisionul de administrare, fiind respins ca nefondat recursul pârâtei. Instanța supremă a statuat că acest comision de administrare prevăzut la art. 6 pct. 6.1 din contract nu a fost negociat, ci a avut un caracter preformulat și că nu a fost definit, nefiind specificate elementele care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale. Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare și să analizeze clauza din perspectiva cerințelor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv a hotărârii din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D. S.A.. Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel, în rejudecare, a reținut dezlegările obligatorii date de instanța supremă și analizând caracterul transparent al clauzei privind comisionul de administrare a reținut că pârâta nu a administrat nicio probă în dovedirea serviciilor pretins a fi prestate pentru comisionul de administrare, nu a justificat perceperea comisionului calculat la soldul creditului alături de dobândă și nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii și cheltuieli efectuate, în acord cu jurisprudența CJUE evocată prin decizia de casare. A mai reținut instanța de apel faptul că, prin probele administrate, nu se dovedesc coordonatele instituirii comisionului stabilite prin decizia de casare ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, Înalta Curte reține că decizia recurată conține temeiurile pentru care s-a admis apelul formulat de reclamanți, răspunde criticilor și apărărilor formulate în cauză privind caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, precum și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin raportare la cauzele conexate CJUE C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanței de apel, contrar celor susținute de recurentă. În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată. Criticile recurentei privind aplicarea greșită de instanța de apel a dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate. În cauză, se constată că decizia din apel, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost casată în parte, instanța de apel rejudecând apelul reclamanților doar în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, potrivit limitelor trasate prin decizia de casare, respectiv a verificării serviciilor furnizate de bancă în schimbul perceperii acestui comision. Prin urmare, criticile recurentei vor fi analizate din perspectiva limitelor trasate prin decizia de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ. și a considerentelor reținute în decizia recurată. Potrivit recurentei, clauza privind comisionul de administrare face parte din obiectul principal al contractului și, fiind exprimată în mod clar și inteligibil, ar fi exclusă de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. i) din Directiva 48/2008. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", și alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, nu se exclude ab initio controlul caracterului abuziv al clauzelor în condițiile în care nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prin raportare la caracterul transparent al acestei clauze și, totodată, a verificat dacă, contrar bunei credințe, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii furnizează banca lunar în schimbul comisionului perceput, în cadrul procesual trasat prin dezlegările și îndrumările obligatorii ale instanței supreme prin decizia de casare. În cauză, relevante sunt deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, care interpretează dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj ușor inteligibil. Instanța de apel a reținut considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., potrivit cărora articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. De asemenea, contrar criticilor recurentei, și prin decizia CJUE nr. 621/2017 Kiss contra CIB Bank, s-a statuat la pct. 55. faptul că "în ceea ce privește aspectul dacă clauzele în discuție în litigiul principal creează, în contradicție cu cerința de bună-credință, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, trebuie să se considere, astfel cum reiese din decizia de trimitere, că perceperea unor costuri de administrare și a unui comision de acordare este prevăzută în dreptul intern. Cu excepția cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menționate și comisionului menționat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziția juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul național. Revine instanței de trimitere sarcina de a ține seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menționate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului". Prin urmare, în aceste coordonate, revine instanței de judecată sarcina să stabilească dacă clauza privind comisionul de administrare creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul împrumutatului, prin verificarea dacă serviciile furnizate în schimbul comisionului nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului și sunt disproporționate cu valoarea creditului. În cauză, în virtutea îndrumărilor din decizia de casare instanța de apel a reținut faptul că banca nu a administrat nicio probă în dovedirea serviciilor pretins a fi prestate pentru comisionul de administrare, nu a justificat perceperea comisionului calculat la soldul creditului alături de dobândă și nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii prestate și cheltuieli efectuate, analiză efectuată în acord cu jurisprudența CJUE evocată prin decizia de casare. În lipsa caracterului clar și inteligibil, Înalta Curte constată că, în mod just, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al comisionului de administrare. În acest sens, în mod corect, s-a reținut că acest comision creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul împrumutatului, contrar bunei credințe, întrucât nu s-a demonstrat, în mod rezonabil, că ar corespunde unor servicii prestate și cheltuieli efectuate, judecată a instanței de apel în limitele stabilite prin decizia de casare. Totodată, se constată că în mod corect instanța de apel, aplicând principiul retroactivității efectelor nulității clauzei privind comisionul de administrare și al restabilirii situației anterioare, a dispus restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul clauzei constate ca fiind abuzivă, cu dobânda legală aferentă. În consecință, nefiind în situația unei încălcări sau aplicări greșite a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea 193/2000, precum și a jurisprudenței relevante a CJUE, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1938/A din 9 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.