ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1219/2021

Constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.5, 4.6, 4.8, 4.10 referitoare la rata dobânzii, comisionul de acordare credit și comisionul de administrare lunară;

Obligarea pârâtei la recalcularea și perceperea dobânzii începând cu data contractării în funcție de evoluția unui indice de referință verificabil, respectiv Libor la 3 luni;

Refacerea planului de rambursare a creditului referitor la dobânda luând în considerare valoarea indicilor LIBOR CHF și marja fixă de la momentul încheierii contractului;

Restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau tară temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare credit;

Restituirea tuturor sumelor ce exced unei dobânzi calculate și datorate în mod legal, și percepute de către pârâtă, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește în moneda națională;

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992. Prin sentința civilă nr. 8110 din 30 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., C. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x/19.12.2007 la art. 4.5, 4.6, 4.8 și 4.10, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior, a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate în mod nelegal în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive si declarate nule, în RON, funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de BNR, la data plății efective, și a respins celelalte capete de acțiune (referitoare la dobândă, refacere plan de rambursare, stabilizare curs valutar și denominare), ca nefondate. Prin decizia civilă nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A., C. și B. împotriva sentinței primei instanțe. S-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A., s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 4.6, art. 4.8, art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/19.12.2007 și a capetelor de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A., C. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Prin memoriul de recurs, relativ la capătul de cerere referitor la stabilirea unei dobânzi contractuale în funcție de evoluția unui indice de referință verificabil și refacerea planului de rambursare, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că, instanța de apel l-a apreciat ca fiind lipsit de temei, în condițiile în care instanța nu poate interveni în contractul încheiat de părți. Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, natura abuzivă a unei clauze contractuale ce vizează obiectul principal este condiționată de exprimarea acesteia într-un limbaj ușor inteligibil iar sintagma "clar și inteligibil" nu poate fi redusă, așadar, la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere literal, pentru că astfel ar fi de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza sa fie clar definită, așa încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectele acestora asupra contractului în ansamblu. Relativ la dobândă, au arătat recurenții că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca nu a înțeles sa le transmită notificare privind regularizarea contractului de credit în raport de prevederile ordonanței, asa cum aceasta stabilea iar acțiunea privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, situație în care se poate vorbi chiar de rezoluțiunea contractului de credit. Ca atare, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 se impunea ca pârâta să mențină dobânda ca fiind fixă, urmând ca după intrarea în vigoare a Ordonanței prin care se stabilește din ce este format acest procent de dobânda, pârâta să aplice o dobândă variabilă, calculată procentual și formată din indicele de referință Euribor și o marjă fixă, raportat la procentul de dobândă stabilit inițial. Prin neprecizarea unei marje fixe în contract nu se poate înțelege astfel că banca a decis să nu se adauge o marjă fixă părții variabile a dobânzii, ci prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referință, se determină plecând de nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui Euribor valabil la data intrării in vigoare a Ordonanței. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au arătat recurenții că pârâta nu a oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit, că a încălcat obligația precontractuală de informare, consiliere și avertizare a consumatorului iar pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, obligație consacrată prin norme legale imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestei obligații sunt lovite de nulitate absolută. Au mai arătat recurenții că referitor la caracterul nenegociat al clauzelor atacate, condiția este îndeplinită întrucât contractul încheiat cu intimata este un contract de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaților, cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, au arătat recurenții că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. În ceea ce privește reaua-credință, au arătat recurenții că aceasta rezidă din aceea că creditorul nu și-a informat în mod corect potențialii clienți, le-a prezentat exclusiv avantajele creditului, nu le-a dat ocazia de a analiza toate condițiile acestuia (prin informarea conform Legii nr. 289/2004, Legii nr. 190/1999, O.U.G. nr. 21/1992), ce ar fi putut permite consumatorilor să pună întrebări, să aleagă în cunoștință de cauză și în mod real, între produsele de pe piață. Având în vedere faptul că în speță au dovedit dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligațiile părților, precum și reaua credință a intimatei, apreciază recurenții că instanța va trebui să verifice dacă nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii care în opinia acestora sunt îndeplinite. Astfel, apreciază recurenții că sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea revizuirii judiciare a contractului întemeiată pe impreviziune, respectiv, există un contract sinalagmatic valid și în curs de executare - convenția de credit; în perioada executării convenției de credit a survenit o cauză externă excepțională- hipervalorizarea francului elvețian; această cauză externă excepțională a determinat o onerozitate excesivă și vădit injustă a obligației la care e ținut unul dintre contractanți. În ceea ce privește principiul nominalismului monetar, chiar dacă, în cazul de față, ar fi incidente prevederile ad literam ale art. 1578 C. civ. de la 1864, prin extrapolare, având în vedere că în anul contractării creditului-2007, recurenții au primit efectiv creditul în moneda RON la cursul de schimb CHF/LEU din luna decembrie 2007, împrumutatul ar trebui să restituie aceeași sumă de bani în monedă națională LEU în echivalent CHF, dar la același curs de schimb existent în luna decembrie 2007, pentru a fi respectat acest principiu. Pentru considerentele arătate, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea înregistrată la 06.11.2018, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit. Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Totodată, s-a dispus modificarea citativului în sensul că are calitatea de intimată-pârâtă E. S.A., având în vedere transmiterea calității procesuale a recurentei D. S.A. către E. urmare a fuziunii prin absorție, precum și citarea în calitate de intimată a societății F. S.A., fiind prorogată discutarea excepțiilor invocate, ulterior dezlegării chestiunii referitoare la necesitatea suspendării pricinii. Ca urmare a soluționării cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a respins solicitarea intimatei E. privind scoaterea din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte constatând că a fost corect configurat cadrul procesual în raport de obiectul cererii deduse judecății, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează. În cadrul recursului formulat, recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile recurenților referitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a capătului de cerere privind stabilirea unei dobânzi contractuale în funcție de Libor la 3 luni și refacerea graficului de rambursare sunt nefondate. În speță, în contractul de credit nr. x încheiat la 19.12.2007, părțile au prevăzut la art. 4.2 o dobândă fixă de 4,90% pe an, aplicabilă pentru primele 6 luni de creditare, precum și o clauză de modificare a dobânzii (art. 4.5), însă nu prin raportare la indicele Libor sau la vreo formulă de calcul. Or, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menționată expres în contract, instanța de apel corect a reținut că nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părți la momentul încheierii sale. Deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui Libor de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o simplă speculație cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment. Totodată, prin Actul adițional nr. x din 15 februarie 2013 care a fost semnat de reclamanți, stabilirea dobânzii în funcție de un indice de referință Libor CHF la 3 luni plus marja băncii a fost făcută cu acordul acestora. Astfel, nicio dispoziție legală sau contractuală nu legitimează instanța să modifice criteriile convenite de părți pentru determinarea dobânzii contractuale aplicabile, la fel cum nu se poate da preferință voinței uneia dintre părți în detrimentul celeilalte. Conform Legii nr. 193/2000, instanța poate cel mult să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecința neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părți la data acordului lor de voință. Se reține că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, nu sunt incidente în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecății (19.12.2007). Prin urmare, valabilitatea clauzelor contractului poate fi analizată doar din perspectiva legislației în vigoare la momentul încheierii sale, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a condițiilor pe care acestea le instituie, iar nu și din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (6) al aceluiași act normativ. Susțin recurenții că instanța de apel ar fi trebuit să intervină în raporturile dintre consumator și profesionist și să echilibreze ea însăși contractul, prin înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispozițiile supletive ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 193/2000. Prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 invocat de recurenți, sunt reglementate, cu caracter general, regulile aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă, inclusiv formula de calcul a dobânzii pentru creditele acordate în valută. Stabilirea de către instanță a unei dobânzi concrete, în baza prevederilor art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, ar constitui, contrar susținerilor recurenților, o ingerință în contractul încheiat între părți. Astfel, spre deosebire de prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, ce cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică în mod direct în lipsa unui acord diferit între părți, prevederile legale ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nu constituie norme supletive apte să înlocuiască, în mod direct, dispozițiile contractuale referitoare la dobândă, ele nefixând un cuantum concret al dobânzii, ci reglementează doar criteriile ce pot fi avute în vedere la stabilirea dobânzii variabile pentru creditele acordate în valută. Înalta Curte reține că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecințele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât și obiectivele și economia generală ale acesteia din urmă", și a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65) "Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C-70/17 și C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunțată în cauza C-269/19. Așadar, în condițiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echității sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziții supletive și nici dispoziții aplicabile în cazul unui acord între părțile la contract, toate criticile recurenților referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere privind stabilirea ratei dobânzii și refacerea graficului de rambursare, sunt nefondate. Criticile recurenților-reclamanți referitoare la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 5.1 nu pot fi reținute. În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A. etc. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13." În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36). Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37). Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă. Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății." De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect. În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse de recurenții-reclamanți în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit. Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii. Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile. Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora. În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale. Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment. Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate. Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 881/A/2018 din 3 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.