ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 701/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă la 21.05.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

"Dobânda este calculată asupra unui an de 360 de zile cu luni calendaristice de 30 de zile", c) clauza de la art. 5.3. din contracte, privind acceptarea automată a creșterii marjei băncii, care prevede:

"în cazul în care Banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul Grafic de Rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat", d) clauzele de la art. 5.4 din contracte referitoare la dobânzile penalizatoare stabilite la "cota de 4% anual pentru dobânda restanta a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenței si până la data plății integrale a acestor sume de către împrumutat și se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate" și, urmare a constatării nulității absolute a acestor clauze să dispună eliminarea lor din contract, cu consecința posibilității băncii de a modifica unilateral dobânda, fără acordul său, doar în funcție de valoarea dobânzii de referință LIBOR CHF, ca o componentă a dobânzii lunare, atât în sens crescător, cât și descrescător;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 4 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, art. 75-81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, art. 93 lit. f), g) și h) din O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, art. 969, 970, 983, 992, 1092 C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, art. 35 și art. 194 C. proc. civ.

La 11.06.2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, indicând valoarea pretențiilor sale, iar prin răspunsul la întâmpinare depus la 04.08.2018, a solicitat, raportat la capătul 9 al cererii de chemare în judecată, ca, în subsidiar, instanța să dispună adaptarea contractului în temeiul art. 966-970 C. civ., prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Prin sentința civilă nr. 5626/01.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 13.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenientă, a doamnei C., în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28.03.2019, instanța a luat act de schimbarea denumirii pârâtei în D. S.A.

Prin sentința civilă nr. 3175/31.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea sub aspectul constatării nulității absolute a clauzei cuprinsă în art. 5.1 și 5.3 din contractele de credit doar în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica propria marjă în raport de decizia băncii și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de bani reprezentând diferența de peste 4,1 puncte procentuale din marja băncii, în măsura în care nu a fost restituită până în prezent și a dobânzii legale aferente sumelor admise de instanță, calculată de la data plății până la data restituirii. A luat act că reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată și a respins în rest cererea reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri, A. și C. au declarat apel, iar D. S.A. a declarat apel incident.

La termenul din 30.10.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a invocat, din oficiu, ca motiv de apel de ordine publică, lipsa calității de consumator a apelantului-reclamant A., raportat la motivele apelului incident formulat de bancă.

Prin decizia nr. 1773/27.11.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident, a modificat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a respins în integralitate acțiunea ca neîntemeiată, și a obligat apelantul-reclamant și apelanta-intervenientă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. și C. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, autorii căii de atac au arătat că, prin invocarea din oficiu a lipsei calității de consumator, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților și normele de drept material.

Sub acest aspect, au menționat că, în mod greșit, instanța de prim control judiciar a apreciat posibilitatea de a invoca, în temeiul art. 479 C. proc. civ., lipsa calității de consumator a recurentului-reclamant, întrucât aceasta nu reprezintă un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată, ce putea fi invocat numai de către intimata-pârâtă.

Totodată, în opinia recurenților, invocarea din oficiu a acestui motiv de apel înfrânge principiul interesului general al protecției consumatorului și creează, în lipsa unui temei legal, premisele protejării din oficiu a unui interes privat al băncii.

Astfel, au arătat că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a pronunțat o hotărâre ale cărei considerente sunt străine de natura cauzei.

În continuare, recurenții au susținut că motivarea instanței de apel privind utilizarea creditului contractat, în scop profesional, raportat la cuantumul sumei, este străină de obiectul cauzei deduse judecății.

Subsumat acestei critici, au arătat că motivele instanței de prim control judiciar, în temeiul cărora a stabilit lipsa calității de consumator a recurentului-reclamant, au vizat cuantumul sumei împrumutate față de salariul minim pe economie existent în momentul contractării creditului și calitatea acestuia de asociat în mai multe societăți.

În acest context, recurenții au menționat că instanța de apel, soluționând excepția invocată, nu a avut în vedere că intimata-pârâtă a recunoscut scopul destinat nevoilor personale al celor două contracte de credit și calitatea de consumator, nici cursul valutar de la data acordării creditului, dar nici faptul că suma de 490.000 CHF a fost utilizată pentru cumpărarea unor terenuri în vederea construirii unei case, iar restul sumei din cel de-al doilea contract a fost pentru realizarea unei construcții.

De asemenea, au arătat că împrumutarea numitului E., din creditul contractat, a fost făcut întrucât operațiunile pentru construcția casei nu erau demarate, iar calitatea acestui împrumutat, de partener de afaceri al reclamantului, nu era relevantă în cauză, contractul de împrumut fiind încheiat între două persoane fizice, fără un scop profesional, fără dobândă și pe o perioadă determinată.

Referitor la restituirea unui împrumut, din creditul contractat, către o societate în care recurentul-reclamant era asociat, recurenții au susținut că acest fapt nu poate echivala cu utilizarea creditului în scop lucrativ, întrucât valoarea împrumutului restituit reprezenta 10% din valoarea celui de-al doilea contract, iar suma rambursată fusese împrumutată de la societate pentru cumpărarea terenurilor menționate mai sus, astfel că utilizarea personală a creditului a fost dovedită.

Totodată, au subliniat că instanța de apel a evaluat calitatea de consumator a recurentului-reclamant fără a ține cont de prevederile contractuale care menționau scopul acordării creditului, pentru nevoi personale, și de înscrisurile și dovezile administrate cu privire la destinația creditelor accesate.

Mai mult, au arătat că nici cuantumul sumei împrumutate, nici calitatea de asociat în mai multe societăți și nici faptul că două dintre societățile la care era asociat recurentul-reclamant aveau ca obiect principal de activitate închirierea și subînchirierea imobilelor proprii sau închiriate, nu reprezentau elemente care să probeze scopul lucrativ al utilizării creditelor.

Tot în argumentarea acestei critici, au menționat că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 21/1992 și ale Directivei nr. 93/13/CEE, recurentul-reclamant deține calitatea de consumator stabilită prin raportare la calitatea contractantului în actul juridic și la natura și finalitatea contractului, iar în temeiul rolului activ ce îi revenea, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să soluționeze cauza exclusiv pe baza dovezilor existente la dosar și nu a prezumțiilor.

În acest context, au arătat că urmare a aprecierii instanței că recurentului-reclamant nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, motivele de apel invocate de aceștia nu au fost analizate, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

O altă critică invocată de autorii căii de atac a vizat soluția instanței cu privire la adaptarea contractului în cauză.

Astfel, au menționat că argumentele pe care le-au invocat în apel cu privire la incidența impreviziunii în speță, nu au fost analizate de instanța de apel, fapt ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenții au reclamat că instanța de apel, fără a analiza propunerea lor de suportare a riscului valutar în mod egal între aceștia și bancă, a respins cererea, stabilind că evoluția crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală nu era un aspect care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzut.

Au arătat că prin Legea nr. 77/2016 au fost stabilite criterii obiective pentru aplicarea teoriei impreviziunii, dar și prezumții cu caracter absolut privind impreviziunea, de care instanța de judecată este obligată să țină cont la soluționarea cauzei, chiar dacă prezenta acțiune a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Totodată, s-a menționat că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru adaptarea contractului, atât timp cât evenimentele se încadrează în noțiunea de risc supra-adăugat, subliniind că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze dacă evenimentul a survenit ulterior încheierii contractului și putea fi prevăzut și dacă această creștere face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor.

În argumentare, au arătat că, prin creșterea cu peste 200% a valutei CHF, echilibrul contractual nu mai putea fi menținut, recurenții fiind obligați să restituie lunar o rată al cărei cuantum depășește semnificativ valoarea celei previzionate la data contractării creditului, fapt ce a determinat înregistrarea debitelor restante la restituirea creditelor.

În concluzie, au arătat că atât timp cât nici banca nu a putut previziona o asemenea creștere a cursului valutar CHF-RON, nici recurenții nu au putut avea o astfel de previziune, iar teoria impreviziunii ar rămâne fără substanță, dacă nu ar putea fi aplicată nici în cazul apariției unui dezechilibru semnificativ, care era evident în cauză, rata creditului fiind mai mare decât dublul sumei datorate inițial.

În opinia recurenților și raportat la considerentul 116 al deciziei Curții Constituționale pentru adaptarea contractului urmare a impreviziunii, condițiile prevăzute de instanța de control constituțional erau îndeplinite, anterior sesizării instanței existând încercarea părților de a concilia restabilirea echilibrului contractual. În acest sens, au arătat că timp de peste 3 ani au așteptat din partea băncii o propunere rezonabilă în vederea restabilirii echilibrului contractual, existând chiar o solicitare din partea recurentului-reclamant de a suporta riscul valutar în mod egal. Propunerea înaintată de bancă a fost inacceptabilă, întrucât prin conversia creditului din CHF în RON, rata lunară ce trebuia achitată nu se modifica. În acest sens, au arătat că la dosar a fost depusă corespondența purtată cu intimata-pârâtă din care reiese refuzul acesteia de a soluționa pe cale amiabilă adaptarea contractului și de a avea o negociere în privința clauzelor contractuale.

În drept, recurenții au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

La 28.04.2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurenții au reiterat motivele din apel cu privire la riscul valutar, stabilizarea cursului valutar și teoria impreviziunii, aspecte analizate și soluționate atât de prima instanță, cât și de instanța de prim control judiciar. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților; doar recurenții au formulat punct de vedere.

La termenul din 14.12.2022, instanța de recurs, în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curtea va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea condițiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conținutul hotărârii judecătorești, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În concret, critica subsumată acestui motiv de recurs privește, pe de-o parte, nemotivarea hotărârii cu privire la înlăturarea motivului de apel vizând impreviziunea, iar pe de altă parte, inserarea în considerente a unor motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte reamintește, cu acest prilej, că motivarea hotărârii judecătorești este un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent, iar hotărârea judecătorească, cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părților, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără că, prin aceasta să se impună instanței să răspundă detaliat fiecărei susțineri a părților, ci este suficient a se răspunde mai multor argumente printr-un considerent comun. De asemenea, prin motive străine de natura pricinii, se are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată cuprinde, în considerente, argumente care nu au nicio legătură cu natura cauzei soluționate de instanță, echivalând cu nejudecarea fondului.

Examinând decizia atacată, prin prisma cerințelor imperative impuse hotărârii judecătorești de art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în ceea ce privește nemotivarea vizând incidența teoriei impreviziunii în cauză, decizia atacată este motivată, astfel că din considerente se distinge raționamentul judiciar al instanței de apel, care a stabilit că nu se impune analiza motivelor privind această problemă de drept, întrucât, în prealabil stabilise lipsa calității de consumator a reclamantului, or toate criticile privind adaptarea contractului erau întemeiate pe dispozițiile legislației speciale a protecției consumatorilor. Însă, separat de acest raționament, instanța de apel a răspuns motivelor vizând problema impreviziunii, analizând ipoteza convenției încheiate în temeiul dispozițiilor vechiul C. civ., indiferent de calitatea de părților și a explicat de ce a înlăturat posibilitatea adaptării contractului.

Înalta Curte va înlătura și critica privind existența, în considerentele deciziei recurate, numai a unor motive străine de natura pricinii și va reține că aspectele invocate, respectiv destinația creditului, valoarea împrumutului, calitatea recurentului-reclamant de asociat în mai multe firme, obiectul de activitate al acestor societăți, pretins străine de fondul litigiului, vizează problemele de drept deduse judecații, astfel că nu poate fi identificat niciun argument care să fie exterior, fără legătură cu obiectul litigiului și să impună casarea hotărârii. De altfel, toate aceste aprecieri relevate de recurenți sunt aspecte de fapt privind împrejurările în care s-au contractat cele două credite și excedează analizei instanței de recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească poate fi casată când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; prin prisma acestuia, recurenții au criticat încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității și aplicarea greșită a art. 479 C. proc. civ. Or, acest motiv de casare este aplicabil în ipoteza în care s-a produs incursiunea instanței de judecată în sfera puterii executive sau legislative, săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe ale statului, din sfera acestor puteri. Criticile recurenților relevă lipsa oricărei legături cu acest motiv de recurs, iar aspectele invocate pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind ipoteza încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel că vor fi examinate în acord cu această încadrare.

Recurenții au susținut că, prin invocarea de către instanța de apel, din oficiu, a excepției lipsei calității de consumator, a fost încălcat principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., și aplicate greșit prevederile art. 479 C. proc. civ., potrivit cărora motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu; au apreciat că, o dată recunoscut scopul de nevoi personale al împrumutului și calitatea de consumator a reclamantului, limitele învestirii au fost stabilite și instanța de apel nu putea încălca dreptul de dispoziție al părților, mai cu seamă prin invocarea acestei excepții în interesul privat al băncii.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici, reținând că dispozițiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. permit instanței de apel să invoce din oficiu, orice motive de ordine publică, în considerarea importanței ordinii de drept stabilite prin acestea, cu scopul apărării unor interese generale și aplicării corecte a normelor de drept. Totodată, această reglementare nu se opune principiului disponibilității, ci prevede posibilitatea de a interveni este atribuită instanței de apel, care va aprecia, în concrect, în funcție de caracterul dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic ce face obiectul litigiului.

Această intervenție nu modifică niciunul dintre reperele esențiale ale acțiunii care pot fi determinate prin voința subiectelor de drept: obiectul, cauza și subiectele litigiului.

În speță, prin invocarea excepției lipsei calității de consumator a reclamantului, intervenția instanței s-a impus în considerarea caracterului de norme de ordine publică a legislației în materia protecției consumatorului. Atât jurisprudența națională, cât și cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt unanime în aprecierea obligației de intervenție, din oficiu, pe care instanțele judecătorești o au ori de câte ori, din aspectele de fapt și de drept ale speței examinate, rezultă elemente care indică existența unor clauze abuzive; această intervenție, în favoarea consumatorului, este necesară pentru a se asigura protecția acestuia, întrucât se prezumă că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate în raport cu un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea influența conținutul acestora.

Înalta Curte subliniază că această intervenție pozitivă, unanim recunoscută, nu exclude, ci impune obligația instanței de a verifica, în concret și prioritar, dacă subiectul de drept care solicită protecția conferită de aceste norme este calificat să le acceseze, în caz contrar, legea specială nefiindu-i aplicabilă. Așadar, invocând excepția lipsei calității de consumator a reclamantului, instanța de apel a procedat în acord cu legea, întrucât ere absolut necesar ca, prealabil examinării raportului juridic obligațional dintre părți prin prisma legislației protecției consumatorului, să stabilească dacă, în această relație contractuală, una dintre părți are, în mod incontestabil, calitatea cerută de normele de drept speciale, aplicabile acestei categorii protejate. Dacă nu ar fi dat eficiență dispozițiilor procedurale care-i permiteau această intervenție, instanța de apel ar fi deturnat legea specială de la scopul său și ar fi aplica-o unui raport juridic care nu face parte din categoria vizată de legiuitor prin edictarea normelor juridice de protecție a consumatorilor.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii căii de atac au susținut că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, privind stabilirea calității de consumator a recurentului-reclamant, întrucât nu a fost analizată calitatea acestuia în cadrul contractelor de împrumut și poziția sa în raport cu natura si finalitatea contractului. Au arătat că noțiunea de consumator presupune întrunirea a două cerințe, respectiv cea de a fi persoană fizică și cea privind scopul serviciului de natură financiară accesat, care trebuie să fie satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale acesteia sau achiziționarea de bunuri, cerințe pe care recurentul-reclamant le-a întrunit, deoarece a contractat creditul în calitate de persoană fizică în scopul cumpărării unui teren pentru construirea unei case.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reține că statuările instanței de apel sunt corecte, nu au fost interpretate greșit dispozițiile legale invocate de recurenți, întrucât, raportat la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete în care au fost accesate creditele și, pe baza probatoriului administrat de toate părțile din proces, a stabilit că recurentul-reclamant nu are calitate de consumator.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, prevederi legale invocate și de recurenți, consumator este persoana fizică care, în temeiul unui contract dintre cele care intră sub incidența acestor norme legale, acționează în afara unui scop comercial, profesional; curtea de apel a operat cu acest criteriu legal și, prin prisma dovezilor prezentate de părți, a stabilit corect că nu este îndeplinit. În considerentele deciziei recurate, se regăsesc argumentele detaliate ale instanței de apel cu privire la destinația concretă a creditelor accesate și legăturile de afaceri ale recurentului-reclamant cu persoana căreia i-a împrumutat parte dintr-un credit bancar, fiind parteneri în societăți cu răspundere limitată, precum și cu privire la cuantumul sumelor împrumutate raportat la salariul minim și mediu pe economie, în contextul existenței unui alt credit considerabil în desfășurare în persoana împrumutatului, aspecte ce pot conduce la concluzia că scopul final exclusiv al acestor credite nu a fost satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale recurentului-reclamant și nici achiziționarea de bunuri.

Înalta Curte amintește jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin hotărârile pronunțate în cauzele C-110/14 - Costea vs F. S.A. pct. 22 și 23 și C-590/17 - Henri Pouvin și G. vs H. pct. 26, a stabilit că instanța națională are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii contractului în cauză, dacă persoana poate fi calificată consumator, iar pentru această examinare, instanța va ține seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acel bun sau serviciu. De asemenea, cu privire la calitatea de consumator, instanța europeană a arătat, prin hotărârea pronunțată în cauza C-177/22 - JA vs I., că în ipoteza unei persoane care încheie un contract cu dublă finalitate, pentru o utilizare care se raportează în parte la activitatea sa profesională și în parte la scopuri personale, persoana ar putea beneficia de normele de protecție a consumatorului numai în situația în care legătura dintre contractul respectiv și activitatea sa profesională ar fi atât de firavă încât ar deveni marginală și, prin urmare, nu ar avea decât un rol neglijabil în contextul tranzacției considerată în ansamblul său; pentru a se stabili natura activității profesionale desfășurate de persoana ce revendică o calitate de consumator, când contractul încheiat are dublă finalitate, instanța trebuie să examineze dacă respectivul contract urmărește să acopere, într-o măsură care nu este neglijabilă, necesități care țin de activitatea profesională a persoanei în cauză sau necesități proprii.

Înalta Curte observă că raționamentul instanței de apel este concordant statuărilor instanței europene, întrucât a examinat toate împrejurările cauzei și probele administrate, stabilind că recurentul-reclamant a acționat în scop profesional și comercial cu prilejul contractării creditelor, dar și ulterior, având în vedere destinația sumelor împrumutate de la bancă, anume finanțarea propriilor afaceri și nu a necesităților persoanei sau familiei sale.

O ultimă critică formulată de autorii căii de atac vizează modul de soluționare în apel a motivelor privind impreviziunea și adaptarea contractului, chestiune examinată de instanța supremă și prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât recurenții au susținut atât nemotivarea hotărârii sub acest aspect, cât și încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, au invocat dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) pct. 1

1

din Legea nr. 77/2016, prin care legiuitorul a stabilit prezumții cu caracter absolut privind impreviziunea și au afirmat că, deși aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în speță, trebuie avute în vedere de instanța de control judiciar; totodată, au susținut că, din probele administrate, rezultă că erau îndeplinite condițiile pentru a se dispune adaptarea contractului, având în vedere evenimentul imprevizibil constând în creșterea cursului CHF, care a transformat obligația de rambursare a creditului într-una deosebit de oneroasă.

Înalta Curte va respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, instanța de judecată nu poate reține dispoziții legale care nu sunt aplicabile litigiului dedus judecății, iar de pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă faptul că incidența teoriei impreviziunii a fost analizată și înlăturată motivat de către instanța de apel. Astfel, urmare a excluderii calității de consumator a recurentului-reclamant și implicit a incidenței dispozițiilor legii speciale, contractul părților a fost analizat pe temeiul dreptului comun; instanța de apel a statuat corect că nu se poate reține nicio cauză de impreviziune, deoarece riscul valutar nu poate fi subsumat unei astfel de cauze, mai ales că pretinsul motiv de impreviziune a intervenit după 10 ani de derulare a contractului, fiind previzibil că valoarea monedei străine se poate modifica în timp și doar o creștere bruscă, determinată de un eveniment excepțional, poate dobândi caracter imprevizibil.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și recurenta-intervenientă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată formulată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea acestora, așa cum impune art. 452 C. proc. civ., astfel că va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei civile nr. 1773/27.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 martie 2023.