ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2015 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și SUCURSALA PLOIEȘTI A C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale, nulitatea acestora și restituirea sumelor reținute abuziv cu ocazia derulării contractului de credit x/11.12.2007, respectiv:

A. clauza de la art. 1.2 și clauza de la art. 5.1 din contract ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului;

B. clauza de la art. 1.3 lit. a) prin care s-a perceput la data semnării contractului de comision de acordare credit de 9108 CHF, reținut din limita creditului acordat;

C. clauza de la art. 1.3 lit. c), conform căreia se stabilește și se percepe de către bancă, un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditorului;

D. clauza de la art. 4.2, respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiționează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate agreată de către bancă;

E. clauza de la art. 5.5 și clauza de la art. 7.2 din contract conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile și comisioanele aferente, în caz că nu sunt de acord cu majorarea marjei dobânzii (făcută în mod unilateral de către bancă), considerând că există acordul tacit în cazul în care în termen de 30 de zile nu declară că nu acceptă noile niveluri ale dobânzii, respectiv în cazul în care împrumutatul nu remediază, în mod satisfăcător pentru bancă, unul din cazurile de neîndeplinire prevăzute la art. 7.1;

F. clauza de la art. 6.3 din contract, conform căreia banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului;

G. clauza de la art. 7.1 din contract-cazuri de neîndeplinire, lit. m) și n) unde sunt folosite expresiile "în opinia băncii" și "orice modificare negativă a situației împrumutatului";

H. clauza din actele adiționale 1,2,3 și 4 care prevede că se completează cu art. 1.3 din contractul de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 08.06.2016, pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost admisă în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul reclamanților, formulată de către COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR.

Prin sentința civilă nr. 1615 din 15 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea reclamanților, s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 11.12.2007:

- art. 1.2 și art. 5.1 ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului;

- art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit;

- art. 13 lit. c) - comision de conversie;

- art. 4.2 și art. 4.3 - societăți de asigurare agreate în prealabil de bancă;

- art. 5.5 și art. 7.2 - conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile și comisioanele aferente;

- art. 6.3-banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului;

- art. 7.1 lit. m) și n);

- art. 1.3 din actele adiționale 1, 2, 3 și 4.

A obligat pârâta la adaptarea contractului de credit; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 42.757,84 CHF plătită cu titlu de dobândă în perioada 22.05.2009-09.09.2014, a sumei de 113,65 CHF plătită cu titlu de dobândă calculată aferentă unei luni calendaristice, a sumei de 10.249,98 CHF și de 150 EURO plătite cu titlu de comision de acordare și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin aceeași sentință, s-a admis cererea de intervenție voluntară formulată de Comisariatul Regional Pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia; s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanții la plata sumei de 1.000 RON reprezentând majorare onorariu expert contabil D..

Prin decizia nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva încheierii din data de 08.06.2016 și a sentinței nr. 1615 din data de 15 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Prahova, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de reclamanții A. și B., s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de 42.757,84 CHF, 10249,98 CHF și 150 EURO, precum și pentru suma de 113,65 CHF până la data restituirii efective. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., pârâta C. S.A. și intervenientul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, modificarea (casarea) în parte a deciziei, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind conversia creditului din CHF în RON, la valoarea cursului de schimb, valabil la data contractării creditului, precum și obligarea băncii pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, în mod eronat, a considerat că, în speță, nu se impune și admiterea capătului de cerere privind conversia creditului, concluzionând că, în acest caz, ar fi aplicabil art. 969 C. civ., iar nu legislația specială din domeniul protecției consumatorilor și nici teoria impreviziunii, și că reclamanții puteau prevedea schimbări semnificative ale cursului de schimb. Cu privire la cheltuieli, instanța de apel nici măcar nu s-a pronunțat.

Cum, în speță, banca și-a impus voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil (și nenegociat), recurenții consideră că art. 969 C. civ. din 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales ca acest text legal trebuie corectat prin rapoarte la art. 5 C. civ. 1864.

Arată că, prin Legea nr. 193/2000, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii.

Totodată, faptul că acest contract a fost executat, ca atare, de către recurenți nu echivalează cu acceptarea, în integralitate, a conținutului acestuia din moment ce el conține clauze abuzive.

Recurenții-reclamanți, invocând dispozițiile art. 4 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 4 alin. (6), precum și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, susțin că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiții: nu a fost negociată direct cu consumatorul; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Convenția de credit încheiată de părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, între reclamanți și bancă existând o evidentă poziție de inegalitate economică.

Pe de altă parte, potrivit celor statuate de Curtea Europeană de Justiție (în dosarul C-186/16 a CJUE - Cauza Andriciuc), recurenții susțin că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil, presupune faptul că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente în cunoștință de cauză; astfel, o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceea în aceeași monedă străină în care a fost contractat, trebuie să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare, fiind de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.

Prin urmare, având în vedere că banca nu a respectat aceste cerințe, recurenții consideră că se impune conversia creditului, la cursul valabil în momentul contractării creditului.

De asemenea, arată că potrivit pct. 50 din considerentele deciziei CJUE în cauza Andriciuc, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile.

Pe de altă parte, banca trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

Banca este un profesionist al riscului și a cunoscut sau trebuia să cunoască evoluția viitoare a CHF, având în vedere atât faptul că CHF se afla în 2006-2007 la un minim istoric, evoluția în sensul valorizării fiind de așteptat pentru orice bancă, dar și faptul că a cunoscut sau trebuia să cunoască, în calitate de profesionist al riscului, faptul că CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză economică, ceea ce denotă o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.

Contrar reținerii instanței de apel, recurenții-reclamanți apreciază că, în speță este aplicabilă și teoria impreviziunii (art. 1271 din noul C. civ.), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (2) al acestui articol, referitoare la impreviziune, obligația reclamanților privind plata ratelor, asumată în raport cu banca, devenind excesiv de oneroasă.

Arată că, potrivit pct. 119 din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți are competenta si obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

În speță, recurenții susțin că obligația lor a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON românești la o valoare mai mare cu peste 100% decât la cea de la data încheierii contractului de credit, datorita unei schimbări excepționale a împrejurărilor - aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligației în continuare în această modalitate.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său și a apelului formulat de reclamanți numai în ceea ce privește motivul de apel privind obligarea la plata dobânzii legale, către instanța de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța are obligația de a menționa în considerente motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Recurenta - pârâtă apreciază că decizia atacată nu respectă exigențele stabilite de lege în acest sens.

Astfel, cu privire la motivul de apel formulat de reclamanți și admis de instanța de apel, acesta a reținut în pagina 30 doar faptul că acesta este fondat "în sensul că, prima instanță a omis să acorde reclamanților dobânda legală pentru sumele acordate prin sentință, ca urmare a constatării nulității absolute a unor clauze contractuale".

Consideră că instanța de apel nu a analizat deloc apărările pârâtei privind acest motiv de apel, ci a reținut motive străine de cele cu care a fost învestită și, în plus, a apreciat greșit că omisiunea de a se pronunța pe un capăt de cerere poate avea drept consecință admiterea apelului, în condițiile în care în caz de omisiune de a se pronunța, reclamanții aveau la dispoziție procedura completării hotărârii și nu pe cea a apelului.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei, referitor la admiterea in principiu a cererii de intervenție accesorie, susține că instanța de apel nu a arătat care este interesul propriu al intervenientei pentru a interveni în susținerea apărării reclamanților.

Totodată, cu privire la motivul de apel al recurentei-pârâte privind variabilitatea marjei din cuprinsul formulei de calcul a dobânzii, instanța de apel a reținut că clauza contractuală nu ar fi clară și predictibilă, rezultând o majorare unilaterală a dobânzii în defavoarea consumatorilor, respectiv a marjei de la 4,3% la 6,3%; motivarea este lapidară și pur formală, nefiind aptă sa răspundă cerințelor privind motivarea unei soluții; astfel, clauza găsită abuzivă nu relevă creșterea reținută de instanța de apel, iar instanța de apel nu a analizat deloc criticile pârâtei privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici a efectelor actului adițional de aliniere a contractului la O.U.G. nr. 50/2010; în plus, pretinsa încălcare a dispozițiilor O.G. nr. 21/1992 reținute ca temei nu ar putea conduce la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor, care se apreciază raportat la alt act normativ; așadar soluția este pronunțată și în baza unor motive străine de natura cauzei.

Cu privire la motivul de apel al recurentei-pârâte privind comisionul de acordare, arată că instanța de apel a reținut doar că banca ar fi perceput pentru aceeași prestație, respectiv acordarea creditului, și dobânda și comision de acordare, acesta din urmă nefiind obiectiv în derularea contractului.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei privind comisionul de conversie, susține că instanța de apel a reținut doar că e abuziv pentru că reclamanții ar fi fost obligați la achitarea acestuia în lipsa unei contraprestații, ceea ce ar conduce la un dezechilibru semnificativ; or, instanța de apel nu a analizat motivele de apel și nici clauza propriu-zisă, căci dacă ar fi procedat astfel ar fi constatat că acest comision nu a fost perceput reclamanților; comisionul de conversie s ar fi aplicat numai dacă reclamanții ar fi cerut conversia creditului în altă monedă, ceea ce nu au făcut.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei privind comisionul de restructurare/reeșalonare, prima instanță a reținut doar că noțiunea de comision nu se justifică, ceea ce reprezintă un motiv străin de pricină; instanța de apel trebuia să analizeze dacă clauza care reglementa acest comision a fost negociată, dacă prin ea însăși ar putea crea un dezechilibru și dacă acesta a fost sau nu semnificativă; însă instanța a reținut că clauza nu era clară și predictibilă în condițiile în care aceste clauze indica în concret valoarea comisionului.

Cu privire la motivul de apel privind clauza pretins abuzivă de la art. 7.2 din contract, arată că instanța de apel a reținut doar că motivul este nefondat, fără a explica în vreun fel de ce.

Cu privire la motivul de apel privind clauza pretins abuzivă de la art. 6.3 din contract, susține că instanța de apel a reținut doar ca acesta este nefondat pentru că nu s-ar fi dovedit negocierea, însă prin motivele de apel, recurenta a arătat că trebuie îndeplinite cumulativ toate cerințele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000; prin urmare, și cu privire la acest aspect decizia recurată este nemotivată.

Constatând astfel că nu se poate face un control judiciar cu privire la rațiunile care au condus la pronunțarea soluției din apel, recurenta-pârâtă susține că se impune casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare către instanța de apel pentru ca aceasta să efectueze o reală judecată a apelurilor cu care a fost învestită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluțiile pronunțate în apel sunt rezultatul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material.

O primă critică subsumată acestui motiv de recurs, se referă la faptul că încheierea din data de 08.06.2016 este netemeinică, întrucât cererea de intervenție accesorie a Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor este lipsită de interes, față de dispozițiile art. 61 C. proc. civ.

În opinia recurentei, hotărârea pronunțată în prezenta cauză este lipsită de interes pentru Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor, cât timp E. au decis să-și valorifice drepturile printr-un demers propriu în instanță, renunțând la protecția drepturilor lor prin intermediul Comisariatului.

Lipsa de interes este susținută inclusiv prin raportare la Procedura generală ANPC privind soluționarea petițiilor consumatorilor, în care prin art. 4.1 alin. (11) este reglementată obligația Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor de a clasa petițiile formulate de către consumatori atunci când aceștia decid să-și valorifice drepturile în instanță, nicidecum de a susține acțiunile întreprinse ce către consumatori.

Recurenta-pârâtă formulează critici privind greșita aplicare a legii în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor 1.2 și 5.1 privind variabilitatea marjei.

Cu privire la legalitatea clauzelor 1.2 și 5.1 privind posibilitatea Băncii de a modifica marja, anterior alinierii Contractului la O.U.G. nr. 50/2010, consideră că soluția instanțelor de fond este nelegală, întrucât modificarea marjei nu era interzisă de legislația în vigoare la acel moment, iar această posibilitate a fost convenită în mod expres de părți prin semnarea Contractului de Credit și asumarea clauzelor 1.2., 5.1 și 5.4.

Banca nu a impus împrumutaților aceste clauze, fiind acceptate de aceștia potrivit declarației concretizate prin clauza 11.2 teza finală din Contract.

Arată că instanța de apel a ignorat tocmai această prevedere cu titlu de excepție, care prevede că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative: să existe o motivație întemeiată pentru această modificare și furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se impune a fi reținut inclusiv că dispoziția referită nu pune nicio condiție cu privire la necesitatea existentei motivului întemeiat în Contract, ci doar ca respectiva motivație să existe. Ceea ce trebuie prevăzut în Contract este doar posibilitatea profesionistului de a modifica rata dobânzii, ceea ce s-a și agreat prin contractul dedus judecății.

Consideră că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către împrumutați, iar art. 5 din Contract în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

De asemenea, potrivit notificării transmise intimaților cu privire la modificarea marjei, care este în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutații au avut opțiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare Băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii (și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului fie de la recurentă, fie de la o altă bancă, fără plata vreunui comision pentru rambursare anticipată), întocmai cum prevăd dispozițiile legale.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, intimații nu au denunțat revizuirea marjei, ci au ales continuarea relațiilor contractuale cu Banca, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca a aliniat Contractul la noua legislație, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Nu în ultimul rând, în susținerea legalității clauzelor 1.2 și 5.1 și a comportamentului corect al Băncii în ceea ce privește modificarea marjei și apoi înghețarea sa la valoarea de la date intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă invocă hotărârile judecătorești pronunțate de către instanțele din București în dosarul nr. x/2010, ce a avut ca obiect plângerea băncii împotriva Procesului-verbal de sancționare emis de ANPC la sesizarea unuia dintre clienții Băncii cu privire la care a fost operată revizuirea marjei în luna mai 2009.

În acest context, se impune reformarea casarea soluției în ceea ce privește obligarea C. la restituirea sumei de 42.757,84 CHF și 113,65 CHF percepute cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor reținute ca fiind abuzive.

Referitor la efectele actului adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă susține că a depus toate diligențele pentru informarea împrumutaților cu privire la alinierea contractului la dispozițiile ordonanței.

Conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei ordonanței, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile sale și să poată face dovada că au depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

Susține că în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu există o prevedere expresă referitoare la obligația Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale prin care se transpuneau prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010, cu consecința modificării implicite a Contractului de credit.

Contrar celor reținute de către prima instanță (pag. 9 din sentința apelată), Banca are doar obligația de diligentă, privind informarea consumatorilor și nu obligația de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Banca, în vederea semnării actului adițional de aliniere, obligație pe care a îndeplinit-o.

Or, în acest context, arată că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adițional de aliniere (care transpune practic dispozițiile obligatorii din acest act normativ), este considerată acceptare tacită de către consumator.

Astfel, în îndeplinirea obligației sale de diligentă, Banca a procedat la transmiterea către împrumutați a notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 (privind informarea clienților despre alinierea Contractelor de credit la prevederile ordonanței și invitarea acestora la sediul Băncii pentru a primi informații suplimentare și a semna actele adiționale de aliniere).

Față de împrejurarea că împrumutații nu au notificat Banca privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la Contract în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, față de art. II alin. (2) din acest act normativ și în considerarea argumentelor anterior prezentate, modificările operate în temeiul actului adițional au fost în mod legal aplicate, Contractul fiind aliniat în mod tacit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Recurenta-pârâtă mai susține și faptul că, în mod eronat, a fost reținut caracterul abuziv al comisioanelor de acordare, de conversie și de restructurare, având în vedere că perceperea lor este justificată prin prisma serviciilor furnizate de bancă, rezultând din cuprinsul clauzelor.

Clauza 1.3 privind comisioanele de acordare - lit. a) și de conversie - lit. c) constituie Condiții contractuale despre care împrumutații au luat cunoștință la data semnării Contractului, putând influența perceperea și valoarea acestor comisioane.

Comisionul de acordare reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului și a menținerii structurii acestuia, costuri separate de bandă, și anume: costuri privind punerea creditului la dispoziția împrumutaților și angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului.

Arată că, fiind perceput pentru alt serviciu decât cel de acordare a unei sume de bani cu împrumut, contrar celor reținute de prima instanță și de instanța de apel, comisioanele de acordare și cel de conversie au fost reglementat în Contract separat de dobândă, având o arie proprie de acoperire.

Așadar, clauza care reglementează comisionul de acordare nu poate fi apreciată ca fiind abuzivă, având în vedere că reprezintă contraprestația serviciului de analizare a documentației de creditare, fiind stabilit în mod clar și neechivoc prin contract, iar valoarea sa a fost prevăzută în mod clar și inteligibil, încă de la data semnării contractului.

Mai mult, susține că acest comision de acordare era permis de legislația în vigoare la momentul semnării contractului, fiind menținut și ulterior după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar modul de calcul al acestuia este legal și corect.

În ceea ce privește comisionul de conversie si restructurare, instanțele anterioare au reținut faptul că perceperea sa este justificată de operarea modificărilor altor condiții de (de exemplu, prelungirea perioadei de creditare, acordarea unor perioade de grației), după cum rezultă din chiar enumerarea cuprinsă în clauza 1.3 lit. c) din Contract, elemente ce presupuneau destabilizarea previziunilor sale economice efectuate de Bancă la acordării creditului, astfel că pentru menținerea unui echilibru între venituri atrase și credite acordate, perceperea unui comision de conversie are o logică financiară.

De altfel, ulterior, comisioanele de restructurare credit și de conversie aplicabile la scadența ratei de credit au fost subsumate unui comision unic, stabilit în sumă forfetară, odată cu alinierea Contractului de credit la O.U.G. nr. 50/2013. Ca urmare, aceste comisioane sunt permise inclusiv de legislația actuală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune reformarea sentinței apelate inclusiv în ceea ce privește obligarea băncii la restituirea sumelor percepute cu titlu de comisioane, în baza clauzelor reținute ca fiind abuzive.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor 4.2 și 4.3 privind încheierea contractelor de asigurare cu un asigurător agreat în prealabil de bancă.

Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora "împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător", reținute de instanța de apel au în vedere o cu totul altă situație decât realitatea dedusă judecății.

Arată că banca nu a urmărit impunerea unui anume asigurător, precum a reținut prima instanță, ci exclusiv garantarea încasării despăgubirii la care era îndreptățită în temeiul subrogației reale cu titlu particular, în eventualitatea producerii riscurilor asigurate cu privire la bunul asigurat, viața persoanei asigurate.

Clauza 7.2 privind cazurile de neîndeplinire a fost neîntemeiat apreciată drept abuzivă, susține recurenta.

Prevederile art. 7 reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii Contractului de credit, al căror scop principal acela de a asigura Banca de recuperarea sumei împrumutate în situația în care împrumutații nu pot/nu vor putea să își mai onoreze obligațiile contractuale.

Chiar din conținutul prevederilor art. 7.2, în conformitate cu normele comunitare, se menționează că Banca va notifica în scris clientul cu privire la intervenția cazului de neîndeplinire, iar acesta are un termen de 30 de zile de a remedia cazul de neîndeplinire, astfel încât Banca să poată aprecia că nu există riscul încetării relațiilor contractuale.

Prevederile art. 7.1. și ale art. 7.2 sunt redactate în mod clar și inteligibil, detaliind fiecare situație în parte în care intervine mecanismul rezolutoriu, împrumutații putându-le înțelege conținutul și efectele încă de la data semnării Contractului.

Clauza 7 asigură previzibilitatea executării Contractului, părțile reglementând și comportamentul permis acestora în situația în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

Mai mult, chiar normele dreptului comun - C. civ. - prevăd rezilierea contractului în cazul neîndeplinirii culpabile a obligațiilor uneia dintre părți. Practic, clauzele 7.1 și an 7.2 din Contract prevăd pași suplimentari pe care Banca trebuie să îi parcurgă înainte de a-și exercita acest drept, tocmai pentru a da posibilitatea împrumutaților să remedieze orice potențiala problemă. Ca urmare, aceste clauze responsabilizează ambele părți ale Contractului.

Suplimentar, aceste clauze anticipează reglementările din noul C. civ. privind executarea contractelor cu bună credință și identificarea unor soluții de remediere în detrimentul unei soluții mai drastice.

În final, recurenta-pârâtă învederează că anularea ipotetică a prevederilor art. 7.2 din Contract ar duce la imposibilitatea Băncii de a mai putea urmări debitorul/debitorii care nu-și mai execută obligațiile asumate contractual (fapt ce i-ar putea încuraja să nu-și mai execute obligațiile contractuale).

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal s-a reținut caracterul abuziv al clauzei 6.3 în ceea ce privește posibilitatea băncii de a utiliza cursul său de schimb în situația în care debitează conturile împrumutaților.

Susține că aplicarea de către banca recurentă a cursului propriu de schimb ca urmare a debitării conturilor intimaților deschise în alte valute la bancă se realiza exclusiv în situația în care nu exista disponibil în contul curent ÎN CHF aparținând împrumutaților, situație în care printr-o operațiune de schimb valutar efectuată de Bancă contravaloarea ratei (în CHF) era trasă din contul deschis într-o valută diferită de CHF.

De altfel, în condițiile în care operațiunea de schimb valutar era realizată de către Banca ca urmare a mandatului expres primit în acest sens din partea împrumutaților, un alt curs de schimb la care să fie realizată respectiva operațiune, altul decât cel practicat de Bancă în ziua respectiva nici nu este cu putință.

Clauza este formulată într-o manieră clară, inteligibilă, putând fi înțeleasă încă de la bun început chiar și de o persoană cu cunoștințe economice minime, astfel că împrumutat i puteau și trebuiau să aibă reprezentarea consecințelor acesteia încă de la semnarea Contractului, fiind exclusă deci crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din Contract din cauza acestei prevederi.

În mod greșit prima instanță face trimitere la raționamentul CJUE în cauza Kasler C-26/13.

Arată că, în speță, banca a acordat împrumutaților o sumă în CHF, transferând aceasta sumă de CHF în contul deschis pe numele acestora în CHF, iar contractual a stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susține că în mod nelegal s-a procedat la analiza clauzelor contestate din perspectiva caracterului abuziv; elementele de cost al creditului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, potrivit Directivei 93/13.

În esență, consideră soluția primei instanțe ca fiind nelegală, judecătorul fondului fiind obligat să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului caracterului abuziv acele clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului creditului (i.e., dobânda, comisioanele și clauzele care reglementează suportarea costurilor în funcție de modalitățile în care creditul este rambursat).

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că în mod nelegal s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor contestate, din perspectiva legii nr. 193/2000, deoarece nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în lipsa unei contraprestații dreptului corelativ al Băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară.

Astfel, la momentul semnării Contractului de Credit intimații au considerat creditul în CHF cu dobândă variabilă a fi mai avantajos prin prisma unor considerente de oportunitate proprii.

Banca a oferit toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale privind caracteristicile creditelor, inclusiv informațiile privind nivelul și modalitatea de variație a dobânzii, categorii de venituri eligibile și gradul maxim de îndatorare, comisioane aplicabile și orice alte informații relevante solicitate de împrumutați.

Banca putea prevedea doar că există riscul să apară fenomene economice care să îi afecteze activitatea de creditare și costurile de finanțare, fără a putea indica cu exactitate că astfel de fenomene vor apărea, sau când, sau în ce măsură vor putea fi gestionate fără a afecta ratele dobânzilor în contractele de credit.

Ca urmare, Banca a prevăzut această posibilitate și a inserat în contractele de credit clauze care să o anticipeze, dând posibilitatea clienților să aleagă fie credite cu dobândă variabilă, în care acest risc exista, fie credite cu dobândă fixă, în care clienții achitau aceeași dobândă, indiferent de variațiile pieței financiar-bancare; obligația nu a rămas fără cauză, nu și-a pierdut identitatea, astfel încât Contractul să fie desființat, ci a devenit doar mai oneroasă pentru o parte, fără ca cocontractantul său să aibă vreo culpă pentru această schimbare de situație, care a fost generată de schimbarea condițiilor economice internaționale și de criza financiară globală.

Prin memoriul de recurs, recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea (casarea), în parte a deciziei, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii reclamanților.

Recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel, a considerat că, în speță, nu se impune și admiterea capătului de cerere al reclamanților privind conversia creditului, concluzionând că, în acest caz, ar fi aplicabil art. 969 C. civ. și nu legislația specială din domeniul protecției consumatorilor și nici teoria impreviziunii și că, reclamanții, puteau prevedea schimbări semnificative ale cursului de schimb.

Definiția contractului ca acord de voință (art. 969 C. civ., invocat de instanța de apel) și reuniune de interese se potrivește doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii nu sunt contracte negociate.

Susține că legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual originar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor pârtilor, ceea ce presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerentei, părțile fiind datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, sistemul judiciar având nu doar dreptul ci și obligația de a constata chiar și din oficiu această nulitate.

Cum, în speță, banca și-a impus voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil (și nenegociat), art. 969 C. civ. din 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales ca acest text legal trebuie corectat prin rapoarte la art. 5 C. civ. de la 1864.

CJUE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C -240/98), ca protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura in care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele două părți care si-au produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic ca executarea, pentru un anumit interval de timp, a obligațiilor asumate de către consumator, nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Arată că, prin Legea nr. 193/2000, s-a stabilit, în mod expres, competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii.

Totodată, faptul că acest contract a fost executat, ca atare, de către recurenți nu echivalează cu acceptarea, în integralitate, a conținutului acestuia din moment ce el conține clauze abuzive.

Convenția de credit, susține recurentul, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze si nu se limitează la ocazia oferita potențialului client de a alege între mai multe "produse predefinite" și "contracte de credit standardizate", ci implica ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conținutul și numărul clauzelor.

Simpla împrejurare ca banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care acesta poate alege o varianta sau alta, nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.

În continuare, recurentul se referă la considerentele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C 186/16 - Cauza Andriciuc), susținând că revine instanței naționale obligația de a verifica faptul ca profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informație pertinentă care sa le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare.

Contrar reținerii instanței de apel, recurentul-intervenient apreciază că, în speță, este aplicabilă și teoria impreviziunii (art. 1271 din noul C. civ.), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (2) al acestui articol, referitoare la impreviziune, obligația reclamanților privind plata ratelor, asumată în raport cu banca, devenind excesiv de oneroasă.

Arată că, potrivit pct. 119 din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți are competenta si obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

În speță, recurentul susține că obligația reclamanților a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON românești la o valoare mai mare cu peste 100% decât la cea de la data încheierii contractului de credit, datorita unei schimbări excepționale a împrejurărilor - aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligației în continuare în această modalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecarea acestora la 17 mai 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A., de recurenta-pârâtă C. S.A. (BANCA) și de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de intervenientul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA vizează doar soluția pronunțată de curtea de apel cu privire la capătul de cerere privind conversia creditului din CHF în RON, la valoarea cursului de schimb valabil la momentul încheierii contractului.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, prin recursul intervenientului accesoriu, au fost formulat critici identice cu cele din recursul recurentei-reclamante, motiv pentru care nu se va proceda la o analiză distinctă a acestora, considerentele aduse în sprijinul soluției adoptate în recursul formulat de recurenta-reclamantă fiind pe deplin aplicabile și recursului intervenientului accesoriu.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cu referire atât la recursul recurenților-reclamanți, cât și la recursul recurentului-intervenient, aceștia susțin, sub un prim aspect, că în analiza efectuată instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile de drept comun (art. 969 și art. 970 C. civ.), și nu legislația specială din domeniul protecției consumatorului, arătând că, în speță, banca și-a impus voința printr-un contract de adeziune nenegociat, fără o informare prealabilă asupra riscului hipervalorizării monedei creditului.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza contestată de reclamanți reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt necesitatea revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine