ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 598/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. x/2015, astfel cum a fost modificată la termenul din 23 mai 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

I.constatarea, pe cale judiciară, a caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în Contractul de credit nr. x/13.12.2007 în ce privește;

- art. 4.1 privind comisionul de acordare a creditului - de 2,50% din valoarea creditului și comisionul de administrare lunară a creditului de 0,40% aplicat la valoarea soldului creditului;

- art. 4.3 prin care Banca și-a rezervat dreptul să modifice unilateral dobânzile, comisioanele și taxele bancare;

- art. 5.1 privind efectuarea plății în moneda CHF;

- art. 9.1 privind dreptul Băncii de a avea acces la disponibilitățile din toate conturile reclamantului;

- art. 9.2 privind reținerea din toate conturile disponibilitățile în RON sau în valută a contravalorii tuturor debitelor aferente creditului;

II. obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând:

- comisionul de acordare a creditului în valoare de 375 CHF;

- comisionul de administrare lunară a creditului în valoare de 4.317,57 CHF ori cel puțin 709,37 CHF - diferența dintre cuantumul inițial al comisionului și valoarea modificată unilateral de Bancă pe parcursul derulării contractului;

- diferența de dobândă plătită în plus de reclamant ca urmare a majorării de către Bancă în mod unilateral a marjei care intră în compunerea dobânzii creditului în valoare de 2.030,48 CHF;

- diferența de curs valutar suportată de reclamant între data încheierii Contractului de credit și data înregistrării prezentei cereri ca urmare a aprecierii monedei în care a fost obligat să efectueze plata creditului (CHF) față de moneda națională în valoare de 39.785,93 de RON;

În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000, art. 966-970 și ale Directivei 93/13/CEE/1993.

Prin sentința civilă nr. 941/06.016.2018 Tribunalul Constanța a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate prin art. 4.3 din Contractul de credit de consum nr. x/13.12.2007, stipulând că pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare.

A obligat societatea pârâta la restituirea următoarelor sume, în favoarea reclamantului: 2.029,13 CHF - diferență de dobândă plătită în baza clauzei abuzive, 709,37 CHF - diferență a comisionului de administrare plătit în temeiul aceleiași clauze, 4.275 de RON - cheltuieli de judecată (din care 1.300 de RON - onorariul expertului contabil și 2.975 de RON - onorariul apărătorului ales) și a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părțile - criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 129 din 13 martie 2019 a admis excepția tardivității și a respins ca tardiv apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 941/06.016.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu apelanta pârâtă B..

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă B., împotriva sentinței civile nr. 941/06.016.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu apelantul reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâta B. S.A. prin SUCURSALA CONSTANȚA.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile recurentului-reclamant vizează admiterea excepției de tardivitate, arătând că sentința civilă nr. 941/2018 a Tribunalului Constanța a fost comunicată la sediul indicat în cererea de chemare în judecată în data de 22.08.2018.

Factorul poștal a procedat la comunicarea acestui act de procedură potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (6) și (8) raportat la alin. (3) din C. proc. civ., în sensul depunerii în cutia poștală. Rezultă că termenul s-a împlinit într-o zi de sambătă, astfel că termenul s-a prelungit până la prima zi lucrătoare următoare.

Recurentul-reclamant arată că a depus cererea de apel la poștă la 24.09.2018, fiind în termenul legal de formulare a apelului. Recurentul susține că a solicitat relații de la Oficiul poștal din care a rezultat că trimiterea recomandată a fost expediată la 24.09.2018, apreciind că plicul a fost pierdut de către instanță.

Recurentul citează și dispozițiile art. 183 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora înregistrarea ori atestarea făcută de oficiul poștal, chiar în condițiile în care recurentul nu mai deține recipisa eliberată cu ocazia depunerii apelului la serviciul poștal.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, cu consecința schimbării deciziei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiat inclusiv a petitului cererii de chemare în judecată privind nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 4.3 din contractul de credit de consum.

Recurenta-pârâtă susține legalitatea clauzei privind dreptul Băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare. Caracterul negociat al acesteia rezultând din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același mod în cuprinsul contractelor de credit încheiate între B.. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienții săi.

Cerința dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, fiind prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În cazul dobânzii variabile este firesc ca Banca să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, pentru care reclamantul a optat prin cererea de creditare.

Recurenta mai arată că în cazul dobânzii variabile, structura dobânzii poate să varieze în funcție de un singur indice, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Dintr-un alt punct de vedere se arată că dobânda contractuală este o parte semnificativă din prețul contractului, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

La data încheierii contractului de credit, reclamantul avea reprezentarea exactă a sumelor plătite cu titlu de dobândă, întrucât i-a fost înmânat un grafic de rambursare, parte din contractul de credit.

Recurenta susține că nu este permis judecătorului să stabilească un cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă, singura posibilitate fiind aceea de a o înlătura.

Soluția prin care instanțele au reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, aceasta fiind stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Solicitarea reclamantului nu poate fi primită, deoarece dobânda este variabilă, nu există criterii legale pentru stabilirea ei, iar dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare. Legea nr. 193/2000 acordă doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, intervenția instanței pentru modificarea unui contract fiind exclusă.

Recurenta face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celei a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a demonstra că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcare acesteia.

Sub un ultim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul referitor la menținerea soluției pronunțată de instanța de fond față de analizarea fondului cauzei privind restituirea diferenței comisionului de administrare rezultată în urma modificării art. 4.3.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE atunci când a statuat că valoarea comisionului de administrare e prea mare, creând un dezechilibru semnificativ.

Pe de altă parte apreciază că recurentul reclamant nu a fost pus într-o situație mai puțin favorabilă în raport de cea prevăzută în dreptul național, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor costurile legate de administrarea unui credit.

Prin această clauză nu s-a impus în sarcina reclamantului o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională din moment ce art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu interzice perceperea unor comisioane pentru servicii prestate de bancă ulterior încheierii contractului.

În raport de aceste motive recurenta apreciază că orice diferență rezultată din respectarea clauzelor contractuală nu trebuie restituită.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea din 21 mai 2020, judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C - 269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare rezoluției din 14 decembrie 2020, instanța de recurs a fixat termen la 11 martie 2021, când a repus cauza pe rol și a procedat la judecarea recursului.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

Potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Art. 182 din C. proc. civ. prevede că, "(1) Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile."

Din perspectiva textelor legale precitate, sub aspectul legalității căii de atac, instanța de prim control judiciar a constatat în mod corect că transmiterea apelului s-a făcut prin depunerea acestuia direct la instanța de fond, la 25 septembrie 2018, cu depășirea termenului de 30 de zile.

Înalta Curte reține că recurentul a primit hotărârea la data de 22 august 2018, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul Tribunalului Constanța, iar apelul a fost depus la data de 25 septembrie 2018.

Termenul de apel s-a împlinit la data de 24 septembrie 2018, aceasta fiind ultima zi în care apelul mai putea fi socotit ca fiind declarat cu respectarea termenului imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu se susțin argumentele recurentului cu referire la faptul că apelul formulat de reclamant a fost transmis prin poștă, întrucât instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a normelor de procedură.

Analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei, instanța de apel a constatat în mod corect că nu se poate face dovada din care să rezulte primirea prin poștă, deoarece în arhiva tribunalului nu există un astfel de înscris, toate fiind atașate și transmise Curții de Apel Constanța odată cu dosarul.

În cauza de față, se constată că recurentul nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să îl fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal, aspectele invocate nefiind de natură să demonstreze că transmiterea apelului s-a realizat prin serviciul poștal.

Cum în speță actul de procedură a fost înregistrat la instanță la data de 25 septembrie 2018, calea de atac a fost exercitată după împlinirea termenului procedural prevăzut de lege.

Așadar, în conformitate cu art. 185 din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul când legea dispune altfel", iar în conformitate cu art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Având în vedere că legea nu dispune altfel, dar și faptul că partea nu a dovedit depășirea termenului ca urmare a vreunei împiedicări în sensul permis de lege, Înalta Curte constată că a operat sancțiunea decăderii, astfel că în mod judicios instanța de prim control judiciar a respins ca tardiv apelul formulat de reclamant.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

Criticile recurentei au vizat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva constatării nulității absolute a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x/13.12.2007 și obligării pârâtei la restituirea către reclamant a diferenței de dobândă în sumă de 2.020,13 CHF plătită în baza clauzei abuzive și a diferenței comisionului de administrare în sumă de 709,37 CHF.

Potrivit art. 4.3 din contractul sus menționat Banca are dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele aferente, la termenele și în sumele convenite, în conformitate cu graficul de rambursare.

În ceea ce privește criticile aduse soluției de constatare ca abuzivă și nulă absolut a clauzei de la art. 4.3 privind variația dobânzii, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, soluția instanței de apel fiind corectă, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori al unor clauze ale acestuia.

În mod corect s-a reținut de către ambele instanțe, că Banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, actul de împrumut fiind unul preformulat, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină.

Criticile recurentei potrivit cărora reclamantul avea alegerea creditului de pe piața bancară nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei.

Înalta Curte reține că niciuna dintre prevederile contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Mai mult, atât din Directiva 93/13/CEE cât și din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 rezultă în mod expres că, și în ipoteza în care o parte din clauzele contractuale au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă, de principiu, posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive deoarece, în general, părțile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la suma împrumutată ori perioada de creditare.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situația în care comerciantul susține că o anumită clauză a făcut obiectul negocierii la momentul încheierii contractului, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, acestuia îi revine obligația de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce privește invocarea regulii de drept privind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 C. civ., se desprinde concluzia că actele juridice trebuie caracterizate prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorii să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Revenind la modul de redactare a clauzei prevăzută la art. 4.3 care dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral dobânzile, comisioanele și taxele, Înalta Curte constată că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea Băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere schimbările intervenite pe piata financiară că sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

În principiu, furnizorul de servicii are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unei motivații întemeiate, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se impunea așadar ca Banca să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii, astfel încât, la momentul perfectării acesteia, clauza să fie previzibilă.

Contrar afirmațiilor recurentei, prin modalitatea de redactare a clauzei privind dobânda, se creează un dezechilibru major semnificativ între părțile contractante în defavoarea consumatorului, care nu cunoaște criteriul și modalitatea concretă în care poate avea loc modificarea ratei dobânzii.

În cauza de față, înțelegerea părților nu conține mențiuni referitoare la modul de formare și determinare a dobânzii astfel modificate, ori a taxelor și comisioanelor.

Stabilirea variației dobânzii curente față de indicele de referință prevăzut de bancă pentru creditele în franci elevețieni, indice care se stabilește în funcție de constul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, reprezintă o exprimare care nu răspunde cerinței de la art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, prin existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, dar nici a exigenței de transparență și claritate solicitate de CJUE dar și de buna credință.

O clauză referitoare la dobândă inserată într-un contract de împrumut este în mod categoric asociată obiectului principal a contractului și aparent examenul caracterului abuziv pare a fi exclus de plano de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă este posibil în speță, întrucât clauzele criticate nu întrunesc cerința impusă de teza finală, și anume aceea de a fi exprimate într-un limgaj ușor inteligibil.

Înalta Curte constată și nerespectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, cu privire la prevederea contractuală care stabilește dreptul Băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiții insuficient de determinate în contract, revizuire care nu îi este permisă și consumatorului în aceleași condiții.

În ceea ce privește criticile recurentei privind încălcarea jurisprudenței CJUE în materia clauzelor abuzive, având în vedere că soluția instanțelor de fond reprezintă o modificare a clauzelor contractului de credit se reține că este nefondată.

Din motivarea instanței, rezultă că instanța națională a exclus aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii privind consumatorul, fără a modifica conținutul acesteia.

Această soluție este de altfel în acord cu jurisprudența constată a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului (Hotărârea CJUE în cauza C-618/10 Banca Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino).

Prin urmare, această clauză contractuală este abuzivă și nulă absolut prin prisma principiilor Directivei 93/13 și a Legii nr. 193/2000, cum în mod just a apreciat instanța de apel.

În continuare, criticile recurentei se referă la menținerea soluției instanței de fond în ceea ce privește restituirea diferenței privind comisionul de administrare rezultată în urma modificării art. 4.3, susținând pârâta că au fost încălcate dispozițiile de drept material prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel cum s-a reținut anterior, clauzele contestate pot face obiectul analizei din perspectiva legislației de protecție a consumatorilor, nefiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă.

În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Matei, CJUE a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea".

Având în vedere cele indicate mai sus, precum și statuările CJUE din cauza Kasler și din cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului", Înalta Curte apreciază, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Din perspectiva prezentată clauza referitoare la majorarea comisionului de administrare dincolo de valoarea inițială este nejustificată, în considerarea clauzei de la art. 4.3, constată nulă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. - SUCURSALA CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.