ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2014/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța, sub număr de dosar x/2014, la 30 octombrie 2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 5.1 și 5.4 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007 referitoare la dobânda variabilă funcție de marja băncii și decizia băncii, cu consecința derulării în continuare a contractului prin eliminarea acestei clauze, a clauzei prevăzute la art. 1.3 din contract referitoare la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de conversie, cu consecința continuării contractului prin eliminarea acestor clauze, a clauzelor prevăzute la art. 4.2 alin. (1), art. 4.4 și art. 7.2 din contract, referitoare la dreptul băncii de a rezilia contractul, cu consecința derulării contractului în continuare prin eliminarea acestor clauze, eliminarea din contractul de creditare a comisionului de administrare, obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlul de dobânzi și comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional cu reclamantul, în sensul modificării clauzei prevăzute la art. 5 din contract, în sensul că, pe tot parcursul perioadei de creditare, dobânda curentă variabilă este compusă din indicele de referință LIBOR la care se adaugă marja fixă a băncii de 4.3 pp, existentă în contract, dobânda nefiind revizuibilă.

Prin sentința civilă nr. 2125 din 26 februarie 2015, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată înregistrată direct pe rolul Tribunalului Constanța, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6.3 din același contract de credit menționat anterior, referitoare la rambursarea creditului, potrivit căreia, împrumutatul este obligat, cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Prin sentința civilă nr. 349 din 2 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive inserate la punctul 5.1 și 5.4 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007 și a dispus continuarea contractului în sensul că formula de calcul a dobânzii va fi indicele LIBOR la 3 luni + marja fixă a băncii de 4,3 pp.

A respins capetele de cerere având ca obiect: constatarea nulității absolute a clauzelor de la punctele 1.3, 4.2 alin. (1), (4).4, 6.3 și 7.2 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007, eliminarea comisionului de administrare, convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, restituirea sumelor achitate cu titlul de comisioane și dobânzi.

A obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantul A. a dobânzii legale aferente sumei de 14.085,32 CHF - echivalent în RON la data plății, calculată pentru intervalul 02.11.2007 - 05.08.2015.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată (1.200 RON onorariu avocat, 1.500 RON onorariu expert).

Prin decizia civilă nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, indicând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că, în analiza efectuată, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării date de către CJUE în Cauza C-186/16 - Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva C..

Astfel, a arătat recurentul că instanța de apel a apreciat faptul că în clauza de la art. 6.3 din contractul de credit încheiat, potrivit căreia împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzuta în graficul de rambursare, este reflectat de un act cu putere de lege dar ale cărui dispoziții sunt supletive, astfel încât această clauză nu este inclusă în excepția menționată și face parte din domeniul de aplicare a Directivei 93/13.

De asemenea, instanța de apel a reținut faptul că nu sunt incluse în excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nici clauzele stipulate în art. 1.3, 4.2, 4.4, 5.1 si 7.2 din Contract, care nu reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă.

A mai reținut instanța de apel că potrivit art. 1576, 1578 C. civ., chiar și în lipsa clauzei de la art. 6.3 reclamantul este obligat a restitui suma numerică împrumutată, în moneda împrumutată, care s-a aflat și se află în curs, indiferent de sporirea sau scăderea prețului acestei monede, clauză care îndeplinește cerința de a fi exprimată în mod clar și inteligibil, iar reclamantul, în calitatea sa de consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, a înțeles semnificația acestei clauze atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia.

În raport cu cele reținute de instanța de apel, recurentul a susținut că soluția este nelegală, întrucât însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene amintește faptul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune ca și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, or, în speță, costul împrumutului este exprimat pentru consumator în RON și depinde direct de fluctuațiile cursului valutar.

A mai arătat recurentul că CJUE a instituit o prezumție de neinformare care operează în favoarea consumatorului, prezumție care nu a fost răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente.

În continuare, a susținut recurentul-reclamant că banca nu are un drept de a decide ce anume trebuie comunicat împrumutatului, ci are o obligație de a prezenta tot și orice poate avea efect asupra întinderii obligației, revenindu-i consumatorului dreptul de a decide dacă vrea sau nu să contracteze creditul, în caz contrar consimțământul împrumutatului este viciat și este substituit de dorința băncii, ce urmărește numai profilul, de a încheia contractul în orice condiții.

Intimata-pârâtă D. - FOSTA B. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat și a fost acordat termen la 18 octombrie 2019 pentru soluționarea acestuia.

La 4 octombrie 2019, recurentul-reclamant A., în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a formulat cerere de suspendare judecății recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene

La termenul din 18 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 16 decembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, și, constatându-se că, deși legal citate pentru acest termen de judecată, părțile nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nici nu au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța supremă a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea de la acea dată.

La 31 martie 2021, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere pe rol, solicitând, totodată, și judecarea pricinii în lipsă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurent, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

În concret, s-a reținut cu justețe că, în speță, clauza de la art. 6.3. din Contract, potrivit căreia:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare", reflectă un act cu putere de lege, dar ale cărui dispoziții sunt supletive, astfel că nu este inclusă în excepția menționată și parte din domeniul de aplicare a Directivei.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

În ceea ce privește menționarea de către recurent a faptului că instanța de apel a reținut că nu sunt incluse în excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nici clauzele stipulate în art. 1.3, 4.2, 4.4, 5.1 si 7.2 din Contract, care nu reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă, se impune precizarea faptului că simpla nemulțumire a părții cu privire la considerentele reținute, fără a aduce critici propriu-zise de nelegalitate, nu poate să atragă nicio analiză, întinderea controlului judiciar fiind condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2021.