ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.04.2018 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 5, 6, 7 și 9 din contractul de credit nr. x/13.07.2007, să dispună stabilizarea cursului de schimb euro/leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia și denominarea în monedă națională a plăților, precum și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul clauzelor contractuale abuzive, inclusiv a celor încasate ca urmare a majorării cursului de schimb valutar, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 481/20.03.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza a doua din contractul de credit bancar nr. 4200/13.07.2007, privind modalitatea de determinare a dobânzii după primul an contractual și a clauzelor cuprinse la art. 9 lit. b) și c) din sus-menționatul contract, privind comisioanele de acordare și de administrare a creditului, a obligat pârâta la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, B. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 642/12.12.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 28.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a fost obligată apelanta la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru o nouă judecată, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt și a evoluției litigiului în etapele procesuale anterioare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, a căror interpretare relevă că rațiunea examinării caracterului abuziv al clauzelor și, în mod corespunzător, eliminarea acestora din contract presupune, ca situație premisă obligatorie, existența unui raport juridic în curs de derulare, dezechilibrat ca urmare a unor clauze abuzive și care ar face necesară intervenția instanței de judecată. Or, în speță, clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în forma existentă la momentul încheierii contractului de credit (dobânda de referință revizuibilă a băncii + marja fixă de 1,5%), a încetat să mai producă efecte o dată cu intrarea în vigoare a actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, când contractul de credit a fost aliniat la noile exigențe legale. Astfel, dobânda, în cuantum de 10,4% la data intrării în vigoare a actului adițional, a fost determinată ca sumă între EURIBOR la 6 luni la care se adaugă marjă fixă de 9,26%.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că cele reținute de instanța de apel, în sensul că prevederile contractuale inițiale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă ar produce în continuare efecte, nu corespund realității, atât timp cât configurația dobânzii a fost modificată în totalitate atât în ceea ce privește indicele obiectiv de referință, cât și cuantumul marjei fixe.

Mai mult decât atât, a arătat că nu trebuie ignorat faptul că scopul legii speciale este acela de a oferi protecție consumatorilor și un instrument prin care să poată fi înlăturate eventualele practici abuzive din partea instituțiilor bancare în raporturile cu aceștia. Or, acest scop poate fi realizat doar în condițiile în care contractul este în derulare, în caz contrar demersul judiciar al intimatului-reclamant fiind lipsit de interes. Relevantă în acest sens a susținut că este și jurisprudența națională.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casarea vizează interpretarea eronată a sintagmei "limbaj clar și inteligibil", prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, în mod nelegal a reținut instanța de apel că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile în ceea ce privește clauza care reglementează dobânda remuneratorie variabilă și, pe cale de consecință, nu a exclus-o de la analiza caracterului abuziv. Totodată, a mai arătat că interpretând în mod eronat sintagma "limbaj clar și inteligibil", curtea de apel a constatat că această cerință nu ar fi îndeplinită, din moment ce în contractul de credit nu a fost stipulat un criteriu obiectiv, clar și previzibil, care să conducă la modificarea dobânzii.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prima condiție care trebuie îndeplinită pentru aplicarea excepției instituite de acest text de lege este aceea ca toate clauzele analizate să se refere la elemente care fac parte din structura de costuri, ce reprezintă și definesc obiectul principal al contractului.

De asemenea, a evocat jurisprudența instanței supreme și, subliniind că un contract de credit bancar este, prin esența sa, unul cu titlu oneros, a arătat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului.

Pe de altă parte, a susținut că, în contra celor reținute de curtea de apel, clauzele contractuale privitoare la dobândă sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, motiv care justifică excluderea lor de la analiza pretinsului caracter abuziv.

În acest sens, a arătat că, în primul rând, caracterul clar și inteligibil al clauzelor criticate trebuie raportat atât la criterii obiective, determinate de legislația aplicabilă în momentul încheierii contractelor de credit, potrivit principiului tempus regit actum, cât și la criterii subiective, determinate de capacitatea de percepție și înțelegere a consumatorului.

În al doilea rând, a arătat că trebuie determinat elementul supus analizei caracterului clar și inteligibil, în sensul că trebuie stabilit dacă este supusă examinării măsura în care mecanismul tehnico-economic ce stă la baza variației dobânzii este clar și inteligibil sau dacă analiza vizează înțelegerea consecințelor economice pe care le presupune dobânda variabilă în sine, ca tip de dobândă.

Din perspectiva criteriului obiectiv, a arătat că la momentul încheierii contractului nu exista niciun text de lege care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referință, în funcție de moneda creditului, după cum nu exista niciun text legal care să stabilească o anume formulă de calcul al dobânzii, acestea fiind introduse prin acte normative ulterioare, O.U.G. nr. 174/2008 și O.U.G. nr. 50/2010, ale căror efecte s-au produs numai pentru viitor.

În opinia recurentei-pârâte, corecta aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 presupune a analiza caracterul clar și inteligibil al clauzei nu raportat la mecanismul tehnico-economic în funcție de care variază dobânda, ci la caracterul variabil al acestui cost. A aprecia că înțelegerea de către consumator a resorturilor economice care se află în spatele determinării variației dobânzii reprezintă o condiție sine qua non pentru a considera acea clauză ca fiind clară și inteligibilă ar goli de conținut art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Or, nu aceasta a fost intenția legiuitorului.

În realitate, posibilitatea de înțelegere a consecințelor economice ale dobânzii variabile se raportează la însuși caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că atât evoluția pieței financiare, cât și indicatorul EURIBOR sunt imprevizibile pentru ambele părți contractante, elemente ale căror resorturi economice sunt în mod vădit, în oricare dintre variante, străine de cunoștințele consumatorilor.

În ceea ce privește criteriul subiectiv, autoarea căii de atac a susținut că acesta se referă la capacitatea consumatorilor de înțelegere a noțiunii de dobândă variabilă, ca element în funcție de care se apreciază caracterul clar și inteligibil.

Cum noțiunea de "variabil/revizuibil" induce ideea unei dobânzi care fluctuează, fie în sens crescător, fie în sens descrescător, recurenta-pârâtă a apreciat că este evident că intimatul-reclamant, optând inițial pentru un credit cu dobândă variabilă raportată la dobânda de referință revizuibilă a băncii, a cunoscut, a înțeles și și-a asumat faptul că aceasta va cunoaște atât creșteri, cât și descreșteri. În al doilea rând, caracterul clar și inteligibil al întregului contract rezultă și din conținutul clauzei contractuale "prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi­-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime."

Faptul că intimatul-reclamant a înțeles efectele convenției de credit rezidă în opinia recurentei-pârâte și în împrejurarea că mai încheiase o astfel de convenție cu B. S.A., dar și din pregătirea profesională a acestuia, astfel cum reiese din actele dosarului.

În al treilea rând, a arătat că dobânda anuală efectivă reprezintă elementul esențial ce sintetizează toate costurile datorate în schimbul creditului și elementul hotărâtor în funcție de care se formează opțiunea consumatorului pentru un anumit produs de creditare și pentru o anumită instituție de credit, iar acesta a fost cunoscut de intimatul-reclamant anterior încheierii contractului.

În ce privește comisioanele de acordare și de administrare a creditului, recurenta pârâtă a evocat jurisprudența C.J.U.E., dar și activitățile care justifică perceperea lor și a susținut că acestea fac parte din obiectul contractului, astfel că intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Caracterul de prestație esențială în economia contractului rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din voința părților, care au privit acest comision ca fiind un cost principal ce a determinat semnarea contractului, dar și din dispozițiile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008, care conferă o astfel de calitate tuturor costurilor inerente pentru acordarea și derularea contractului de credit pe perioade îndelungate de timp.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, a exprimării clauzei într-un limbaj clar și inteligibil, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin încălcarea interpretării oferite de C.J.U.E., conform căreia pentru ca o clauză să fie redactată într-un limbaj "clar și inteligibil", nu este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute, atât timp cât în contract sunt prevăzute cuantumul comisionului, metoda de calcul și data exigibilității, condiții îndeplinite în cauză.

În continuare, a expus argumentele pentru care apreciază că aceste clauze au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva jurisprudenței C.J.U.E.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din a căror interpretare a susținut că rezultă că va fi considerată abuzivă doar acea clauză care dă dreptul profesionistului să modifice efectiv conținutul clauzelor contractuale, în sensul stabilirii unor noi condiții contractuale sau al eliminării celor deja stabilite prin contract.

Or, contrar celor reținute de instanța de apel, banca nu a dobândit dreptul de a modifica unilateral conținutul clauzei privitoare la dobândă, ci, în limitele stabilite de clauza agreată de părți, poate doar să pretindă de la împrumutat o dobândă corespunzătoare variației indicelui arătat, intimatul-reclamant știind încă de la momentul încheierii contractului că dobânda va fluctua fie în sens crescător, fie în sens descrescător.

În subsidiar, a arătat că și în măsura în care ar fi îndeplinită situația premisă a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, contrar celor reținute de instanța de apel, menționarea faptului că dobânda remuneratorie va varia în funcție de dobânda de referință a băncii, care este reflexia costului resurselor de creditare, este suficientă pentru a satisface cerințele textului legal care prevede obligația de a invoca un motiv suficient.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, în măsura în care se va aprecia că prevederile clauzelor contractuale care vizează dobânda variabilă și comisioanele nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, decizia atacată este nelegală din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care instituie două condiții cumulative pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi avut caracter negociabil și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Potrivit acesteia, niciuna dintre aceste cerințe nu este îndeplinită în cauză, contrar celor reținute de instanța de apel, în contextul interpretării eronate a noțiunilor de "negociere" și de "dezechilibru semnificativ, contrar cerințelor bunei-credințe."

Cu privire la condiția lipsei caracterului negociabil al contractului de credit, autoarea căii de atac a susținut că îndeplinirea acesteia trebuie verificată prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Așadar, "lipsa caracterului negociat" al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate.

Prin urmare, în măsura în care banca face dovada caracterului negociabil, adică a posibilității oferite consumatorului de a formula contraoferte, posibilitate pe care însă acesta nu a valorificat-o, acceptând fără obiecțiuni oferta băncii, prezumția caracterului nenegociabil este răsturnată, iar condiția lipsei negocierii clauzei nu este îndeplinită, banca neputând fi ținută răspunzătoare pentru conduita consumatorului.

În continuare, a prezentat împrejurările de fapt care, în opinia sa, ar releva caracterul negociabil al clauzelor contractuale și a evocat jurisprudența instanței supreme cu privire la acest tip de litigii.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește sensul condiției dezechilibrului semnificativ, din moment ce dobânda de referință a băncii avea un caracter verificabil și independent de voința unilaterală a băncii și în mod concret, pe toată perioada în care s-a aplicat, dobânda de referință a băncii a avut o valoare constantă de 8,9%, banca dovedind că singurele împrejurări care au condus la creșterea dobânzii curente au fost determinate de culpa intimatului-reclamant, care nu a achitat la timp suma datorată, ceea ce a condus la aplicarea unor puncte de penalizare.

Potrivit recurentei-pârâte, ambele instanțe de fond au reținut în mod eronat că dobânda de referință a băncii nu ar avea un caracter verificabil și că nu ar fi independentă de voința unilaterală a băncii. Aceasta, întrucât dobânda de referință variabilă reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru întregul portofoliu de credite destinate persoanelor fizice, reprezentând suma unor costuri pe care banca le are de suportat ca urmare a acordării acestor credite. Ceea ce diferă este marja fixă.

Astfel, structural, dobânda de referință variabilă apare ca fiind o reflexie a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație, toate aceste costuri stabilindu-se și având la bază reglementări ale B.N.R.

Prin urmare, inserarea în contract a unui element de variație a ratei dobânzii este perfect justificată, un astfel de mecanism de calcul al dobânzii variabile nefiind abuziv.

În acest context, autoarea căii de atac a arătat că, în contra celor reținute de prima instanță și de cea de apel, la momentul încheierii contractului de credit nu exista un reper legislativ pe care să-l fi avut în vedere pentru determinarea criteriului de variație a dobânzii, iar argumentul că dobânda de referință variabilă produce un dezechilibru, având în vedere că împrumutatul nu ar cunoaște când acest indicator va înregistra creșteri sau scăderi, nu poate fi avut în vedere, în condițiile în care orice indicator, inclusiv EURIBOR sau ROBOR, prezintă un element de risc și este imposibilă prefigurarea exactă a momentului în care acesta ar urma să înregistreze creșteri sau scăderi.

Totodată, a subliniat că instanțele de fond au analizat în mod abstract conținutul clauzei referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, fără a lua în considerare evoluția concretă a dobânzii de referință a băncii, care, în perioada în care s-a aplicat (13.07.2008 - 18.09.2010), a avut o valoare constantă de 8,9%, apropiată de cea prefigurată de intimați la momentul încheierii contractului. Ulterior, începând cu data de 19.09.2010, dobânda remuneratorie variabilă a fost calculată conform formulei din art. 1 din actul adițional din data de 20.09.2010.

Prin urmare, a apreciat că această clauză nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că dobânda de referință variabilă reprezintă un indice standardizat și uniform la nivelul portofoliului de credite și că fluctuațiile acesteia sunt determinate de elemente independente de voința sa, instanța de apel pronunțând o soluție nelegală prin interpretarea eronată a sensului condiției dezechilibrului semnificativ.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal a constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzei care îl prevede, reținând că nu au fost menționate prestațiile pentru care este perceput.

În acest sens, a subliniat că raportat la jurisprudența C.J.U.E., contrar celor reținute de instanța de apel, nemenționarea serviciilor pe care le prestează banca în schimbul plății comisionului de acordare nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, a subliniat că destinația comisionului de administrare reiese chiar din denumirea sa, este o parte a costului creditului și este datorat pentru operațiunile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, perceperea acestuia fiind destinată unor costuri reale, pentru serviciile prestate pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, a căror descriere amănunțită este însă imposibil de realizat în cadrul contractului.

Totodată, a susținut că O.U.G. nr. 50/2010 permite perceperea comisionului de administrare la o valoare fixă, dar și că acest comision se reflectă în costuri reale suportate de bancă, clauza care îl stabilește nefiind aptă să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Tot în mod nelegal a apreciat că a reținut curtea de apel și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motivat de împrejurarea că nu s-ar fi menționat contraprestația perceperii comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din moment ce lipsa menționării contraprestației băncii în cuprinsul contractului nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar instanța de judecată nu poate cenzura cuantumul comisionului, ca element al prețului contractului.

Recurenta-pârâtă a reiterat criticile dezvoltate în legătură cu comisionul de administrare, susținând, în esență, că, raportat la jurisprudența C.J.U.E., lipsa menționării serviciilor prestate în schimbul plății comisionului de acordare nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, că acest comision acoperă cheltuielile aferente activității de punere a creditului la dispoziția clientului, pe care le-a enumerat și era prevăzut de legislația în vigoare la data acordării creditului, dar și de O.U.G. nr. 50/2010, sub forma comisionului de analiză dosar.

Mai mult decât atât, a subliniat că, în contra celor reținute de instanța de apel, dezechilibrul semnificativ nu are în vedere cuantumul valoric al costurilor, acestea neputând fi supuse cenzurii instanței de judecată, ca elemente ale prețului contractului, ci se referă la justețea costului și a serviciului, față de specificul produsului.

Astfel, a apreciat că sunt eronate și considerentele curții de apel, privind modalitatea de calcul al comisionului, mai întâi pentru că, pe această cale, instanța tinde să cenzureze chiar valoarea lui, ceea ce nu este permis în contextul Legii nr. 193/2000, dar și din perspectiva lipsei unui text de lege care să oblige banca să îl calculeze după o anumită formulă.

În opinia sa, cerința transparenței formulei de calcul este îndeplinită, din moment ce în contract au fost prevăzute cuantumul comisionului, formula de calcul și data exigibilității.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, a art. 969 C. civ. și a jurisprudenței C.J.U.E. cu privire la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă.

Concretizând, a susținut că instanța de apel a obligat-o în mod nelegal să restituie sumele de bani încasate cu titlu de dobândă, intervenind în contractul negociat de părți, prin modificarea indirectă a clauzei privind dobânda variabilă, ceea ce nu este permis de lege.

În acest context, a arătat că, potrivit art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, singura sancțiune pe care instanța o poate dispune atunci când constată existența clauzelor abuzive este eliminarea lor din contract pentru viitor, iar nu nulitatea, care produce efecte retroactiv și a subliniat că în acest sens sunt și prevederile art. 6 alin. (1) teza a doua din Directiva (C.E.) nr. 93/13, dar și jurisprudența instanței supreme și a C.J.U.E.

După ce a evocat jurisprudența C.J.U.E., a subliniat că interpretarea acesteia relevă că, în mod cu totul excepțional, instanța națională ar putea interveni în contractul părților și ar putea modifica acele clauze constatate ca fiind abuzive, în ipoteza în care există o normă de drept național care îi permite să remedieze nulitatea clauzei, prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv

Or, a apreciat că în dreptul intern nu există o astfel de dispoziție supletivă pe care instanța să o insereze în contract.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut că respectarea structurii produsului bancar ales de intimați se impune și din perspectiva art. 969 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de credit bancar este unul cu titlu oneros, astfel că plata dobânzilor este de esența contractului, singurele care pot negocia nivelul dobânzii fiind părțile raportului juridic dedus judecății.

În continuare, a prezentat mai multe variante de stabilire a dobânzii și a susținut că, indiferent de cea pentru care instanța ar urma să opteze, dobânda variabilă ar rămâne neschimbată până la data de 20.09.2010, când a intrat în vigoare actul adițional nr. x, prin care s-a modificat formula dobânzii (EURIBOR la 6 luni + marja fixă de 9,26%).

Potrivit recurentei-pârâte, pentru viitor, pentru a se da curs atât manifestării de voință a părților, care au convenit dobândă variabilă în contractele de credit, cât și O.U.G. nr. 50/2010, pornind de la această valoare, părțile sunt cele care trebuie să agreeze calculul dobânzii, asigurându-se astfel atât legalitatea, cât și echitatea. Numai procedând astfel s-ar putea obține echilibrarea raporturilor dintre părți, fiind evident că menținerea dobânzii fixe inițiale pe durata a zeci de ani constituie o soluție păguboasă pentru bancă. Or, protecția consumatorilor nu se realizează prin defavorizarea profesionistului, ci prin asigurarea respectării drepturilor și intereselor ambelor părți contractante.

În final, recurenta-pârâtă a arătat că tot în mod nelegal, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței instanței supreme, a obligat-o curtea de apel la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision lunar de administrare a creditului.

La 02.10.2020 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. În argumentare, a arătat că instanța de apel în mod corect a constatat nulitatea clauzelor contractelor în litigiu, iar pe cale de consecință, dând eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară, a obligat recurenta-pârâtă la plata sumei încasate în baza clauzelor al căror caracter abuziv l-a constatat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 07.04.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv al recursului a vizat aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă. Sub acest aspect, autoarea căii de atac a susținut că situația premisă a introducerii unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor este reprezentată de existența unui raport juridic în curs de derulare, iar în cauză, clauza privind această dobândă nu mai era aplicabilă la data formulării cererii de chemare în judecată, configurația dobânzii fiind modificată prin actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, încheiat în data de 20.09.2010. Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a apreciat că prevederile contractuale inițiale, referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, produc efecte în continuare.

Cercetând actele dosarului, instanțele devolutive au reținut că la data de 13.07.2007 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 4200, având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimatul-reclamant, a unui credit imobiliar pentru achiziționarea unui imobil, în sumă de 63.000 euro, pe o durată de 30 de ani.

Pe parcursul derulării contractului, la 21.06.2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest context, în vederea alinierii clauzelor contractului de credit sus-menționat la exigențele noului act normativ, recurenta-pârâtă a elaborat și transmis intimatului-reclamant un act adițional care, în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în lipsa nesemnării sale de împrumutat, a fost considerat acceptat tacit și a intrat în vigoare începând cu 20.09.2010.

Prin actul adițional, clauza privind dobânda a fost modificată la 11,4%, fiind determinată ca sumă între EURIBOR la 6 luni plus marjă fixă de 10,26%.

Ulterior, la 21.02.2011, ca urmare a modificării actului normativ prin Legea nr. 288/2010, care a permis denunțarea unilaterală a actelor adiționale considerate acceptate tacit, recurenta-pârâtă a denunțat actul adițional din 20.09.2010.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că actul adițional prin care s-a modificat dobânda remuneratorie variabilă și-a încetat efectele la 21.02.2011, moment de la care au devenit aplicabile prevederile din contractul de credit bancar referitoare la această dobândă, iar autoarea căii de atac nu a dovedit încheierea vreunui act care ar fi modificat clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, ulterior momentului încetării actului adițional.

Așadar, critica recurentei-pârâte este nefondată, decizia instanței de apel demonstrând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Următoarea critică a recursului, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește dobânda remuneratorie variabilă și la interpretarea eronată de către instanța de prim control judiciar a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susținut că făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanței privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabilește, iar clauza este exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, C.J.U.E.) a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanțelor naționale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător. A apreciat că în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi și obligații și, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumția instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În speță, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5 din contractul de credit conține o componentă variabilă, denumită Dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B. S.A. și un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."

Or, în speță, așa cum se poate constata și cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigențelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcție de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condițiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, greu de evaluat și de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistența unui criteriu obiectiv în legislație la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă caz de exonerare a băncii de la obligația legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii prin prezentarea mecanismului de funcționare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs, referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reține că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecințele posibile în funcție de care dobânda plătită poate varia, în situația în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Față de aceste considerente, analizând decizia atacată și înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reținută de către instanța de apel, întrucât clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situației premise pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părți de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative și îndreptățesc banca la activarea clauzei.

Nici alegațiile recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însușirea contractului de către intimatul-reclamant sau privind profesia exercitată de acesta la momentul contractării creditului nu pot fi primite, acestea nefiind apte a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale, din perspectiva faptului că analiza caracterului abuziv se realizează prin raportare la contractul încheiat, și la caracterul lui, de contract de adeziune.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 din perspectiva faptului că în domeniul de aplicare a acestui articol nu intră clauza privind dobânda remuneratorie variabilă.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reține că la data semnării contractului de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În Hotărârea din 21.03.2013 în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reținut de instanțele de fond, aceasta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referință variabilă care se afișa la sediile acesteia și care, potrivit acesteia, se modifica în funcțiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc, în contract. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Pentru aceleași considerente, nici susținerile autoarei căii de atac privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referință nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variații. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerințe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce privește noțiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerințelor bunei-credințe", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatului-reclamant i-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică și legală a existenței negocierii în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existența clauzei privind însușirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecțiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul a conținutului clauzelor contractuale și să se răstoarne, astfel, prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum și că în speță sunt întrunite cerințele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, în ceea ce privește clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit.

În acest context, se cuvine menționat că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă își întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmații privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare și posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar și indicii de variație ai dobânzii în raport cu care a susținut că dobânda de referință variabilă nu a înregistrat fluctuații.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Reluarea argumentelor supuse analizei instanței de apel și care au primit dezlegare atât din partea primei instanțe, cât și din partea celei de apel, fără a indica în concret normele de drept material pretins încălcate nu este aptă să conducă la casarea deciziei. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătorești, legea prevăzând dublul grad de jurisdicție, nu și pe al treilea.

Referitor la criticile recurentei-pârâte privind restituirea de către instanța de prim control judiciar a sumelor încasate cu titlu de dobândă în temeiul clauzei constatate abuzive, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor legale incidente în materia protecției consumatorilor, constatarea caracterului abuziv al clauzelor produce efecte pentru viitor. Ca o consecință, fie contractul se derulează în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să solicite rezilierea lui, conform art. 6 teza finală și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Așa fiind, restituirea prestațiilor deja executate în temeiul unei clauze a cărui caracter abuziv a fost constatat nu poate fi dispusă, atât timp cât intimatul-reclamant are posibilitatea de a negocia conținutul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat sau de a solicita rezilierea contractului.

În plus, așa cum reiese și din actele dosarului, intimatul-reclamant nu contestă dreptul recurentei-pârâte de a percepe după primul an contractual o dobândă care să cuprindă o componentă variabilă, ci dreptul celei din urmă de a determina în mod arbitrar și netransparent partea de dobândă de referință variabilă, aspect ce relevă că nivelul dobânzii depinde de înțelegerea părților, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în ceea ce privește sumele încasate cu titlu de dobândă să nu poată fi dispusă. Aceasta cu atât mai mult cu cât contractul de credit bancar este unul cu titlu oneros, dobânda fiind de esența acestuia, aceasta reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Or, a admite restituirea prestațiilor deja executate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei privind dobânda ar echivala cu o intervenție a instanței în contract în sensul modificării clauzelor contractului și a înseși naturii acestuia.

De aceea, criticile recurentei-pârâte care privesc dispoziția de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzei privind dobânda, al cărei caracter abuziv a fost constatat, sunt fondate.

În continuare, sub aspectul clauzelor privind comisionul de acordare și cel de administrare, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac, în susținerea motivului de casare, a invocat Cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), pro