ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1966/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 21 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, dar, pe cale de excepție a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța și excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.

La termenul din 21 aprilie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, raportat la art. 99 alin. (2) C. proc. civ. și, totodată, a acordat cuvântul pe excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare și a amânat pronunțarea pentru data de 28 aprilie 2016.

Prin sentința civilă nr. 5439 din 28 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Constanța, secția Civilă a analizat cu prioritate excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, ridicată de instanță din oficiu, pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 7 iunie 2016, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 1812/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din Contractul de credit nr. x din 15.09.2008.

A respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului reclamantei de a cere restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate abuzive.

A respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

A încuviințat în parte cererea d-nei expert C. de majorare a onorariului cuvenit, dispunând majorarea onorariului cu suma de 1000 RON în sarcina reclamantei. De asemenea, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON - cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile promovate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1812 din 06 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

I. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării efectuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești.

A arătat că, în mod greșit instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerința de a fi exprimată în mod clar și inteligibil clauza de la art. 6.3 (împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de banca, în valuta prevăzută în graficul de rambursare).

Prin urmare, a apreciat că soluția pronunțată de către instanța de apel este nelegală, întrucât potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune ca și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește.

A mai arătat că C.J.U.E. a reținut faptul că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia sa evalueze costul total al împrumutului său.

În acest sens, arată că soluția pronunțată este în contradicție cu mențiunile imperative ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, în contextul în care curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, informații care trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului, or, în speță, nu s-au îndeplinit aceste condiții.

Astfel, pe de o parte, recurenta consideră că trebuia să fie clar informată cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, este supusă unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile. Pe de altă parte, consideră că banca pârâtă trebuia să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

Prin urmare, consideră că, în speță, instanța de apel a omis aceste considerente impuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, apreciind că tocmai existența unui astfel de risc comun tuturor contractelor de credit în monedă străină determină condiții de acordare și dobânzi mai favorabile față de creditele în moneda națională.

Mai mult decât atât, recurenta a susținut că instanța de apel nu a respectat indicațiile Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la mecanismul pe care trebuie să îl aplice judecătorul național atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

De altfel, în opinia recurentei, această obligație a instanțelor rezultă și din art. 20 alin. (2) din Constituție:

"dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Astfel, evocând paragraful 47 din decizia dată în speța Andriciuc, recurenta susține că banca trebuia să comunice consumatorului, în etapa pre-contractuală, iar nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Așadar, consideră că revine instanțelor obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenta apreciază că, în speță, există dovezi din care rezultă că, la data acordării creditului, Banca ar fi fost în posesia unor informații oficiale cu privire la creșterea prețului francului elvețian, întrucât a depus în acest sens înscrisuri.

Mai arată că, din Cauza Andriciuc rezultă obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la public. Potrivit recomandării Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011, la care face referință C.J.U.E. în paragraful 49, consumatorii care nu erau acoperiți în mod natural la riscul valutar (nu își încasau veniturile în moneda creditului, ci în moneda națională) trebuiau informați cel puțin în legătură cu impactul unei deprecieri severe a mijloacelor de plată.

Întrucât asemenea informări și avertizări nu au fost făcute, recurenta afirmă că băncile nu pot prezenta probe care să răstoarne prezumția legală de neinformare instituită de decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, făcând trimitere la paragraful 56 din Decizia C.J.U.E., menționează că, atunci când evaluează îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuie să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, aceasta fiind rațiunea pentru care C.J.U.E. a instituit o prezumție de ne-informare, care operează în favoarea consumatorului, prezumție care nu a fost răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente.

Mai arată că, așa cum rezultă din paragraful 50 (Hotărârea Andriciuc) Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare, inclusiv pe parcursul derulării contractului, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Recurenta arată că Directiva creditelor imobiliare 2014/17/UE, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligației de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină (față de care debitorul nu are acoperire naturală, în sensul că nu își obține majoritatea veniturilor în acea monedă străină); la art. 23 stabilește un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel curent, pentru ca obligația de avertizare (imputabilă instituției de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, recurenta consideră că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Întrucât interpretarea dată de C.J.U.E. normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituție, rezultă faptul că această obligație de avertizare statuată de C.J.U.E. face parte din dreptul intern.

Cu privire la comisionul de acordare credit, recurenta susține că această clauză este cuprinsă într-un contract standard preformulat, motiv pentru care aceasta nu poate fi considerată ca negociată în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. În acest sens, arată că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, îi incumbă producerea de probe în acest sens, or, în speță, nu a fost făcută această dovadă.

Totodată, susține că existența și cuantumul comisionului de acordare credit este expresia voinței unilaterale a băncii, deoarece nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel perceperea sau nu a acestui comision.

În altă ordine de idei, recurenta susține că respectivul comision, denumit "de acordare", nu are un echivalent într-o contraprestație a băncii, astfel încât perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic. În opinia recurentei, dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident, întrucât s-a perceput un comision de acordare în cuantum de 1.225,5 CHF, fără a primi în schimb un bun sau un serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.

Mai mult decât atât, susține că, pentru același serviciu, și anume acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, susține că nu are relevanță faptul că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii contractului, fiind clar precizat cuantumul său procentual, din moment ce evaluarea caracterului sau abuziv este efectuată față de celelalte clauze contractuale, în ansamblul convenției.

Totodată, în opinia recurentei, clauza în speță nu respectă nici exigențele bunei-credințe, deoarece inserarea comisionului de acordare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale recurentei în condițiile în care acest cost a fost plătit anticipat, pentru toată durata de creditare.

De asemenea, consideră că dacă justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

În încheiere, referindu-se la raporturile contractuale dintre bancă și clientul său, recurenta arată că acestea sunt unele de tip sinalagmatic și, prin urmare, banca nu prestează consumatorului, cu prilejul analizării dosarului, un serviciu autonom, propriu-zis, ci doar verifică măsura în care aceasta, în calitate de potențial creditor, poate sau nu agrea acceptarea ofertei de credit de către consumator (emițând sau nu, posterior analizei, consimțământul necesar finalizării procedurii de formare a contractului).

II. Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 C. civ. de la 1864, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, hotărârea pronunțată în apel fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Detaliind, recurenta-pârâtă susține că respectivele clauze cuprinse în art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, apreciind că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susține că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

În acest context, arată că doar prevederile Legii nr. 193/2000 (și cele ale Directivei 93/13/CEE) stabilesc condițiile în care o clauză are sau nu un caracter abuziv (și nicidecum prevederi din alte acte normative, precum cele invocate de reclamantă).

Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului, să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților) și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale cuprinse la art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În acest sens, arată că, înainte de semnarea Contractului de credit, Banca a furnizat împrumutatei cu o perioadă rezonabilă de timp înainte de data semnării, forma Contractului de credit, acest fapt fiind confirmat chiar de reclamantă prin art. 11.2 alin. (2) ("împrumutatul confirmă că banca i-a oferit o copie a prezentului Contract cu o perioada rezonabilă de timp înainte de data semnării") din Contractul de credit.

Mai susține că prevederile art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din Contractul de credit sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), au fost însușite de către consumator prin semnarea Contractului de credit și a Actelor adiționale subsecvente, devenind, astfel, lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta. Or, Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului doar de către bancă contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

În același timp, consideră că i-a fost respectat recurentei-reclamante dreptul privind negocierea directă și cel de opțiune; pe de o parte, consumatorul a negociat Contractul de credit, iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii și produse bancare oferite atât de către pârâtă, cât și de către alte instituții bancare concurente. În urma analizei, împrumutatul a optat pentru unul produsele bancare oferite, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piață. Prin urmare, cunoscând condițiile băncii, care s-au dovedit a fi mai avantajoase față de cele practicate de către alte instituții bancare sau chiar de către pârâtă pentru alte tipuri de produse și servicii bancare, consumatorul a acceptat în cunoștință de cauză, ulterior negocierii, clauzele Contractului de credit.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că nici a treia condiție prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, clauzele contractuale necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De altfel, apreciază că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să lipsească o contraprestație pentru dreptul corelativ al unei părți contractante. Totodată, evocând aspecte doctrinare, recurenta afirmă că dezechilibrul trebuie să fie in rem.

Mai mult decât atât, susține că legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Or, în cauză, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al Băncii de a solicita restituirea împrumutului la termen. În acest sens, menționează că Banca și-a îndeplinit obligațiile de acordare a împrumutului în cuantum de 81.700 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantei.

În continuare, arată că, pentru a putea fi analizată din perspectiva caracterului abuziv conform Legii nr. 193/2000, acea clauză nu trebuie să se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al prețului, câtă vreme acestea sunt exprimate în limbaj clar și inteligibil. În acest sens, recurenta face trimitere la Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-144/99 Comisia c. Regatul Olandei, prin care Curtea de Justiție s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că redactarea clauzelor art. 4 din Contractul de credit îndeplinește condiția unor clauze clar și inteligibil exprimate. Invocă și cauza C-365/93 Comisia c. Grecia [1995], paragraful 9.

Prin urmare, susține că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond au pronunțat o hotărâre care încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate de către instanța de fond necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 7.1 lit. k), recurenta arată că aceasta se referă la dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată în cazul existenței în sarcina împrumutatului a altor obligații de plată neachitate la scadență.

Totodată, susține că, pe lângă faptul că aceasta este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, rezultă și care sunt obligațiile corelative ale părților semnatare ale Contractului de credit. Astfel, Banca nu poate declara exigibilitatea anticipată a Contractului de credit în mod abuziv, ci doar după îndeplinirea unor condiții limitativ prevăzute, care implică un comportament contractual neconform din partea împrumutatului.

De altfel, în accepțiunea recurentei-pârâte, această clauză nu încalcă drepturile consumatorului, fiind strâns legată de îndeplinirea unor cazuri de culpă, situație în care creditorul, în baza legii și a clauzelor contractuale, poate declara încetarea contractului.

Mai mult decât atât, susține că respectiva clauză, prevăzută la art. 7.1 lit. k), este în deplin acord cu condițiile încetării contractului, așa cum sunt ele prevăzute Secțiunea 7 a Contractului de credit ("Cazuri de neîndeplinire") și în acord cu dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil.

În continuare, referindu-se la conținutul clauzei prevăzute la art. 9.13 din Contractul de credit, recurenta-pârâtă afirmă că nici acesta nu are caracter abuziv, nefiind nici în acest caz îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concret, arată că art. 9.13 se referă la dreptul Băncii de a debita conturile împrumutatului deschise la bancă în cazul în care acesta nu își îndeplinește la termen obligațiile de restituire a împrumutului, fiind în acest sens o facilitate acordată consumatorului. În caz contrar, acesta urmează să suporte costuri suplimentare, constând în plata dobânzii penalizatoare sau a altor comisioane aferente (în cazul în care plata s-ar efectua din alte conturi decât cele deschise la bancă).

Prin urmare, în opinia recurentei, această clauză nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul disproporționalității prestațiilor. Dimpotrivă, consideră că este protejat interesul împrumutatului, care, fără să suporte cheltuieli suplimentare (inclusiv cu notificarea debitorilor săi), își poate achita obligațiile restante într-o eventuală imposibilitate de a se prezenta la ghișeele băncii (și a lipsei disponibilităților bănești din contul de credit).

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Ulterior, prin încheierea din 21 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să uzeze de dreptul de a formula punct de vedere.

Luând în examinare admisibilitatea recursurilor, prin încheierea completului de filtru din 5 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, însă, având în vedere dispozițiile art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, a constatat suspendarea judecății de plin drept.

Ulterior, prin rezoluția din 20 mai 2020, în cauză, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a încetării cauzei care a determinat măsura suspendării judecății recursurilor mai sus amintite, prin rezoluția din 25 mai 2021, în cauză, s-a fixat termen la 5 octombrie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

I. Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează clauza de risc valutar și comisionul de acordare credit.

Cu referire la "clauza de risc valutar", recurenta-reclamantă A. a arătat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării efectuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești).

În esență, recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că în mod greșit instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerința de a fi exprimată în mod clar și inteligibil clauza de la art. 6.3, iar, pe de altă parte, că nu a fost informată cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, este supusă unui risc de schimb valutar.

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat faptul că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât și cele supletive ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De altfel, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reținut și faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Ca atare, clauza contestată (6.3. din Contractul de credit x/15.09.2008) reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Aplicând, în cauza de față, argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit (art. 6.3. din Contractul de credit nr. x/15.09.2008) care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată de a constitui suma necesară rambursărilor/restitui creditul în valuta prevăzută în Graficul de Rambursare/moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestei clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește clauza referitoare la comisionul de acordare credit inserată la art. 1.3. din contractul de credit mai sus amintit, recurenta a susținut, în esență, că aceasta nu a fost negociată direct cu consumatorul, că existența și cuantumul comisionului de acordare credit este expresia voinței unilaterale a Băncii, fără a i se da posibilitatea de a influența în vreun fel perceperea acestui comision, că nu are echivalent într-o contraprestație a Băncii, că nu respectă nici exigențele bunei credințe.

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul recurentei-reclamante A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

II. Procedând la soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii, instanța supremă urmează a reține incidența motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., referitor la lipsa considerentelor din decizia atacată cu privire la apelul pârâtei.

În susținerea motivului de casare mai sus arătat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Cu toate acestea, procedând la verificarea deciziei recurate prin raportare la motivul de casare invocat din oficiu, Înalta Curte reține că, în considerentele deciziei recurate, nu se regăsește nicio analiză a apelului formulat de pârâtă, fiind analizat exclusiv apelul reclamantei.

Așadar, atunci când o parte aduce critici hotărârii primei instanțe de fond, instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate și, totodată, să argumenteze motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăsește analiza criticilor apelantei-pârâte B. S.A. (în prezent B.), cu toate că, prin cererea de apel, această parte a formulat în mod explicit critici, reținute, de altfel, în cuprinsul deciziei recurate. Așa fiind, hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurare de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă conchide în sensul că, prin deciza recurată, instanța de apel nu a procedat la analiza criticilor formulate de pârâtă în calea de atac apelului, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunțate în apel, lipsind considerentele hotărârii la care să se raporteze instanța de recurs în efectuarea controlului de legalitate.

Nefiind cercetat apelul pârâtei, instanța supremă nu poate proceda la examinarea legalității deciziei recurate prin prisma criticilor formulate de pârâtă, corespunzătoare motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa, în parte, și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, numai cu privire la apelul pârâtei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai cu privire la apelul pârâtei.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.