ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1302/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 13.10.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/14.08.2008, cu consecința derulării în continuare a contractului cu eliminarea acestor clauze: art. 1.2 privind dobânda variabilă în funcție de indice de referință Libor la 3 luni și marja băncii 4.9 puncte procentuale pe an; art. 1.3 lit. a), b) și c) referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 858 CHF și a comisionului de rambursare anticipată; art. 4.2, 4.3 și 4.4 referitoare la încheierea și reînnoirea unui contract de asigurare cu o societate de asigurare agreată în prealabil de bancă; art. 5.1, 5.4 și 5.5 referitoare la majorarea și variația dobânzii; art. 6.2 și art. 6.3 privind efectuarea plăților în moneda acordării creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, cât și a faptului că banca are posibilitatea să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată, cât și faptul că, dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile disponibile pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe după caz.

De asemenea, reclamantul a solicitat înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data semnării convenției, respectiv Contractul de credit încheiat între părți la 14.08.2008, precum și restituirea sumelor achitate de la data acordării creditului și până în prezent, cu titlu de dobânzi și comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive, cât și a sumei achitată în plus ca urmare a înghețării cursului de schimb valutar. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1732 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2016 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.

S-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze cu caracter abuziv din Contractul de credit nr. x/14.08.2008: clauzele înscrise la art. 1.3. lit. a) și b) privind aplicarea comisionului de acordare și a comisionului de rambursare; clauza prevăzută de art. 5.1., art. 5.4. alin. (1) teza a II-a și alin. (2), în ceea ce privește variabilitatea marjei băncii conform deciziei unilaterale a băncii. S-a dispus înlăturarea clauzelor abuzive din contract, cu consecința derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea acestora. Pârâta a fost obligată la restituirea către reclamant a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, obligând pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții au promovat apel A. și B. - PRIN SUC CONSTANȚA.

Prin decizia civilă nr. 382 din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelurile promovate de apelantul reclamant A. și de apelanta pârâtă B. - PRIN SUC CONSTANȚA împotriva sentinței civile nr. 1732 din 25 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta B..

După expunerea amplă a situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală in ceea ce privește respingerea apelului băncii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, decizia recurată fiind data cu incalcarea normelor de drept material in vigoare la data încheierii contractului de credit, instanța de apel pronunțând o hotărâre care are ca obiect prețul contractului.

In primul rând, a arătat recurenta-pârâtă, clauzele cuprinse in art. 1.3. lit. a) si b) (privind aplicarea comisionului de acordare si a comisionului de rambursare) si in art. 5.1, art. 5.4 alin. (1) teza a ll-a si alin. (2) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, atât instanța de fond cat si cea de apel facand o greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta a susținut că a creat toate condițiile pentru negocierea Contractului de credit și că, înainte de semnarea Contractului de credit, banca a furnizat împrumutatului cu o perioada rezonabila de timp înainte de data semnării, forma Contractului de credit, acest fapt fiind confirmat chiar de către reclamantul-intimat prin art. 11.2 alin. (2) din Contractul de credit.

Recurenta a subliniat că prevederile art. 1.3. lit. a) si b), art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit, (i) sunt clare si fara echivoc (sunt exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către consumator prin semnarea Contractului de credit si a Actelor adiționale subsecvente, devenind astfel lege intre părțile contractante potrivit art. 969 din C. civ. 1864 si (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Contractul de credit încheiat de părți nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, a menționat recurenta, iar asumarea riscului doar de către banca a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unor astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

În continuare, a susținut recurenta, contractul de credit încheiat între părți nu este un contract standard de adeziune, reclamantul având înainte de semnarea contractului posibilitatea de a modifica și adapta clauzele contractuale la propriile sale nevoi, cu condiția de a se implica în procesul de negociere și de a fi suficient de diligent în ceea ce privește demersurile pe care ar fi trebuit să le facă anterior încheierii contractului de credit, iar faptul că între reclamant și bancă a avut loc o negociere a contractului rezultă din însuși conținutul acestuia, respectiv art. 1.2., art. 6.2., art. 11.2.

Recurenta a susținut că la momentul încheierii contractului au fost respectate în totalitate cerințele legale impuse de legislația în materie, părțile negociind sau având posibilitatea de a fi negociat clauzele contractuale anterior manifestării acordului de voință, iar reclamantul a fost în mod corect și precis informat asupra caracteristicilor esențiale ale produselor financiare oferite de Bancă, astfel încât a putut lua o decizie rațională, în deplină concordanță cu interesele sale.

Împrejurarea că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia ca aceasta ar fi abuzivă, a susținut recurenta. Totodată, a subliniat că orice persoană care depune un minim de diligentă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioada îndelungată de timp ar trebui sa verifice în principal clauzele legate de prețul contractului, astfel încât, în măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași Bănci sau alte altor bănci.

Raportat la aceste aspecte, se desprinde concluzia că negocierea clauzelor contractuale a fost efectivă si reală, a arătat recurenta.

In final, s-a susținut că nu orice clauza a unui contract de credit incheiat cu un consumator poate fi abuziva, fiind necesar sa i se recunoască creditorului, in orice situație, dreptul de a primi inapoi intreaga suma imprumutata si un preț pentru suma respectiva pusa la dispoziția imprumutatului pe o anumita perioada. Apare necesara distincția intre ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 si ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoționala, cum ar fi dificultatea indeplinirii obligațiilor de plata in cazul deteriorării situației financiare a plătitorului. Schimbările in situația financiara a imprumutatului, chiar daca ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia sa se retragă din obligațiile de rambursare a împrumutului si de plata a costurilor banilor. Sumele de bani sunt bunuri de gen iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forța majora, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Recurenta a mai susținut că reclamantul-intimat a avut posibilitatea de a opta intre mai multe tipuri de credit de pe piața financiar bancara, menționând, totodată, că, in cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directa, ci si pe cea de opțiune.

În speța, consumatorului/reclamantului, a susținut recurenta, i-au fost respectate de către banca dreptul privind negocierea directa si cel de opțiune.

Recurenta a subliniat că nici a treia condiție prevăzuta de art. 4 din Legea 193/200 nu este îndeplinita, clauzele contractuale reclamante necreand un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.

Recurenta a arătat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților, ar trebui sa fie incidența lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al unei părți contractante și că legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar in cazul unui dezechilibru semnificativ, si nu in cazul oricărui dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților.

Or, s-a susținut, in prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților si cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al băncii de a solicita restituirea împrumutului la termen.

Recurenta a mai arătat ca, pe lângă alte considerente care sunt de natura a conduce la respingerea argumentelor reclamantului, condițiile pe care Legea nr. 193/2000 le prevede pentru ca o clauza sa poată fi analizata ca fiind abuziva sau nu, este si aceea potrivit căreia clauza nu trebuie sa se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al prețului, cată vreme acestea sunt exprimate in limbaj clar si inteligibil.

In acest sens, avându-se in vedere optica Curții de Justiție, recurenta a apreciat că redactarea clauzelor art. 4 din Contractul de credit, indeplineste condiția unor clauze clar si inteligibil exprimate.

Recurenta a susținut că instanța de apel, si respectiv instanța de fond, au pronunțat o hotărâre care încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate de către instanța de fond necreând un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.

În ceea ce privește echilibrul contractual, recurenta a solicitat a se observa că și această condiție este îndeplinită neputându-se susține și fără a se dovedi că Banca ar fi avantajată de pe urma acordării sumelor de bani cu titlu de împrumut.

În acest sens, recurenta a arătat că reclamantul a beneficiat de un împrumut în cuantum de 128.000 CHF acordat pe o perioada de 27 de ani și 2 luni, cu o dobândă variabilă calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni, fiind printre puținele Bănci care la acel moment ofereau credite cu dobândă variabilă raportată la acest indice.

Ulterior, în ciuda faptului că reclamantul și-a încălcat obligațiile de plată asumate, banca a acordat acestuia o facilitate de refinanțare și restructurare a datoriei, prin extinderea perioadei contractuale și eșalonarea sumelor restante. Mai mult decât atât, comisioanele percepute de Bancă erau limitate la cele menționate în art. 1.3 din contractul de credit, fiind în deplină concordanță cu legislația în vigoare la acel moment.

Prin urmare, a susținut recurenta, Banca a dat mereu dovadă de bună-credintă în relația cu reclamantul, încheierea Contractului realizându-se cu respectarea principiului echilibrului contractual între interesele băncii și ale acestuia, în calitate de consumator, având în vedere raportul dintre drepturile si obligațiile ce revin fiecăreia dintre părți.

Opinând că instanțele de fond si de apel s-au pronunțat pe clauze care se refera la prețul contractului, recurenta a solicitat a se observa ca prevederile art. 1.3 lit. a) si b, ale art. 5.1 si art. 5.4 din Contratul de credit se circumscriu prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și sunt in concordanță cu prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European, precum și cu jurisprudența relevantă internă și europeană.

Astfel, s-a arătat, conform art. 3 lit. i) din această Directivă, "dobânda anuală efectivă" reprezintă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, iar conform literei g) a aceluiași articol "costul total al creditului" înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în cazul clauzelor contestate nu ne aflăm într-o astfel de situație, deoarece acestea fac parte din chiar obiectul convenției de credit încheiate, a mai susținut recurenta.

Rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca își informează clienții încă de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci. În consecință, modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Recurenta a mai arătat că, în condițiile în care clauzele contestate vizează obiectul principal al contractului, trebuie analizat aspectul legat de exprimarea acestor clauze într-un limbaj clar și inteligibil.

Astfel, clauzele a căror nulitate este cerută se referă la contravaloarea comisionului de acordare, dobânda contractuală și modalitatea de restituire a sumelor împrumutate, prevederi care intră în noțiunea de preț și de obiect al contractului, cât și echivalent al serviciilor prestate de Bancă.

În măsura în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate clar și inteligibil, permițând consumatorului să înțeleagă obligațiile pe care urmează să și le asume, sunt excluse de la controlul judecătoresc, relevante, în acest sens, fiind și prevederile art. 4 din Legea nr. 363/2007, privind protecția consumatorului.

În cazul în care instanța de judecată va considera că este oportun să se facă o analiza a acestor clauze, se solicită a se observa că ele au fost exprimate în termeni clari și inteligibili, în speță, fiind dovedit caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Totodată, s-a solicitat instanței să observe că redactarea clauzelor contestate, respectiv clauza prevăzută de art. 1.3 lit. a) este cât se poate de clară, orice persoană înțelegând că trebuie să achite un comision de acordare la data tragerii creditului, al cărui cuantum era fixat la 2% din suma creditată.

Prevederile art. 1.3 lit. b), referitoare la comisionul de rambursare anticipată, sunt, de asemenea, clar exprimate, cuantumul acestuia fiind de 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni promoționale pentru primii 5 ani ai perioadei contractuale, respectiv 2% pentru restul perioadei.

În egală măsură, s-a susținut, că prevederile art. 1.2, 5.1 și 5.2, referitoare la dobânda contractuală, prezintă un limbaj clar și inteligibil, detaliind în mod neechivoc cuantumul dobânzii și condițiile în care aceasta poate varia.

Recurenta a susținut, în concluzie, că toate clauzele contractuale criticate de reclamant, care se circumscriu noțiunii de preț al contractului, respectiv remunerație dependentă de acordarea unui serviciu specific consumatorului au fost aduse la cunoștința acestora înainte de încheierea Contractului și au fost redactate într-un mod clar și inteligibil, sens în care devin pe deplin aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc.

Recurenta a susținut că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat în mod greșit că perceperea comisionului de acordare a încălcat exigențele bunei-credințe și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește încălcarea exigențelor bunei-credințe, recurenta a învederat că, anterior semnării contractului de credit, a respectat întru-totul dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, în sensul că a informat consumatorul, în mod complet și corect, asupra caracteristicilor esențiale ale contractului de credit ce urma a fi semnat, inclusiv în ceea ce privește cuantumul sau procentul comisioanelor ce vor fi percepute în temeiul contractului de credit, astfel încât nu se poate retine că ar fi fost încălcate exigentele bunei-credinte prin împiedicarea acestuia în a aprecia costurile creditului.

În ceea ce privește dezechilibrul contractual, recurenta a apreciat că nu se poate susține existența acestui dezechilibru prin perceperea unui comision de acordare, obligația de plată a acestui comision, precum și cuantumul acestuia fiind stabilite în mod clar și inteligibil prin clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 din Legea nr. 193/2000. Mai mult, din conținutul contractului rezulta serviciile oferite în schimbul acestui comision, iar susținerile sunt vădit neîntemeiate având în vedere că prin chiar clauza contestată se menționează în mod expres motivul perceperii acestui comision, respectiv pentru acordarea creditului.

În aceste condiții, recurenta a susținut că perceperea unui comision de acordare a creditului nu poate fi interpretată ca fiind o dovadă de poziție superioară a creditorului în relația cu împrumutatul și nici nu creează un dezechilibru vădit între părțile contractante pe durata derulării contractului, atâta timp cât clientul este cel care, prin voința lui de acceptare a plății acestui comision, determină însăși nașterea raportului juridic de obligații între părți, iar pe de altă parte stabilirea costului documentației de creditare este reglată natural de concurența între bănci pentru atragerea de noi clienți.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare exced solicitării de constatare a caracterului abuziv, fiind contrare art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât aceasta privește valoarea prețului perceput de către profesionist pentru serviciul prestat, iar clauzele prin care a fost stabilită obligația de plată a comisionului de acordare sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil, a mai arătat recurenta.

Faptul că acest comision a fost reținut, în mod automat, de către bancă din creditul acordat, privește doar modalitatea de plată a comisionului și reprezintă în fapt o aplicare a compensației legale, având în vedere că, la data tragerii creditului, între părți existau două creanțe certe, lichide și exigibile, până la concurența valorii comisionului de acordare. În plus, această modalitate de plată nu a generat vreun dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, efectul fiind același si în situația în care intimatul ar fi ridicat întreaga sumă pentru care s-a încheiat contractul de împrumut si, în aceeași zi, ar fi plătit comisionul de acordare.

Nu în ultimul rând, recurenta a apreciat că dezechilibrul trebuie să fie unul semnificativ deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

S-a arătat că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în speța de față, raportat la obligațiile ce incumbă băncii, respectiv sumele semnificative pe care banca le-a pus la dispoziția intimatului-reclamant (128.000 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat acestuia pentru restituirea împrumutului (324 luni inițial), dispozițiile art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, și în consecință nu pot fi considerate abuzive. În consecință, soluția instanței de fond de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit comisionul de acordare este vădit neîntemeiată și ar trebui desființată hotărârea apelată sub acest aspect.

Recurenta a mai arătat că, astfel cum a susținut prin apărările formulate in fazele procesuale anterioare și cum reiese din probatoriul administrat in cauza, înțelege să evidențieze faptul că marja băncii a fost majorată în conformitate cu prevederile contractuale, acceptate în mod expres de intimat prin semnarea acestuia.

Recurenta a susținut că a respectat întocmai dispozițiile prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractului de credit și a acționat, în relația cu împrumutatul, în conformitate cu clauzele contractuale agreate de acesta, susținerile conform cărora ar fi perceput în mod abuziv o altă dobândă decât cea stabilită contractual și nu ar fi acționat în mod transparent pe durata executării contractului fiind neîntemeiate.

S-a menționat că, prin Contractul de credit, s-a agreat cu intimatul perceperea unei dobânzi variabile, stabilită în funcție de valoarea indicelui de referință LIBOR 3M și de marja băncii, respectiv 4,9% pe an; până în anul 2010, când Contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, componenta fixă a dobânzii variabile putea fi modificată, sens în care banca a modificat această marjă prin majorarea ei cu 2 puncte procentuale, până la 6,9%, intimatul fiind notificat despre această majorare, în conformitate cu art. 5.4 alin, 1 teza finală din Contract, prin Notificarea x/17.04.2009, la care a fost anexat și un nou grafic de rambursare pentru ca acesta să fie în deplină cunoștință de cauză despre sumele datorate ca urmare a acestei modificări. În măsura în care intimatul nu ar fi fost de acord cu această modificare, avea libertatea să ramburseze anticipat integral creditul, fără plata vreunui comision pentru această operațiune.

Astfel, recurenta a susținut că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este abuzivă clauza prin care "un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Or, a susținut recurenta, în speță, o astfel de posibilitate este conferită intimatului de art. 5.4 din contractul de credit.

Recurenta a opinat că, după alinierea Contractului de Credit la noile prevederi legislative, cuantumul ratei dobânzii a fost stabilit în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a Băncii, respectiv 6,9% (procent valabil la momentul alinierii), marjă ce nu mai putea fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

Recurenta a susținut că alegerea acestui tip de contract și aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către intimat în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare și că, mai mult, intimatul a avut cunoștință despre faptul că dobânda urma a fi variabilă pe întreaga perioadă de creditare, clauzele contractuale de la pct. 1.2 și 5.1. fiind foarte clare în acest sens.

Agrearea unei dobânzi cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în Contractul de Credit (indicele de referință și marja Băncii), corespunde întru-totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii Contract de credit, s-a susținut și, oricum, în anul 2010, Contractul de Credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, astfel că inclusiv clauza referitoare la dobândă este la acest moment în perfect acord cu aceste dispoziții legale, neexistând niciun temei pentru care ar putea fi considerată abuzivă, s-a mai arătat.

În consecință, recurenta a susținut că soluția instanței de fond de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii este vădit neîntemeiată și ar trebui desființată hotărârea apelată sub acest aspect.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, si, in temeiul prevederilor art. 497 noul C. proc. civ., trimiterea cauzei instanței de apel, spre o noua judecare.

In drept, au fost invocate: art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 451, art. 453 si art. 497 C. proc. civ. art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; art. 969 C. civ. 1864.

Intimatul-reclamant a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților, față de care niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen pentru judecata acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta B. BUCUREȘTI raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Nu se poate susține cu temei că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și nici că acele clauze cuprinse in art. 1.3. lit. a) si b) (privind aplicarea comisionului de acordare si a comisionului de rambursare) si in art. 5.1, art. 5.4 alin. (1) teza a ll-a si alin. (2) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, atât instanța de fond cat si cea de apel facand o greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reține că, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat și prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speța de față, însă modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine a numită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

În contractul de credit încheiat de părți la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

Se reține că, în mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

În continuare, se constată că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd următoarele:

"orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda și comisionul de acordare, respectiv de rambursare anticipată este posibil în speță, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din prețul contractului și prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenția instanței privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speță, se constată că prevederile art. 5.1 din contract stabilesc în primul rând că dobânda poate varia. Stabilirea unei dobânzi variabile înseamnă determinarea contractuală a unui caracter al dobânzii și, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei analize de tipul constatării caracterului abuziv, astfe că nu apare nicio nelegalitate în stabilirea unei dobânzi variabile.

Însă, la art. 5.1 teza finală se prevede că modificarea dobânzii se face conform deciziei băncii, or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Se reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de față înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. Sintagma modificarea se poate efectua conform deciziei băncii nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele și limitele modificărilor. Această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

Instanța de apel, pornind în analiză de la condițiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze contractuale calificarea de abuzive, a reținut că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii cerințelor cumulative prevăzute de acest act normativ.

În ceea ce privește caracterul abuziv al comisionului de acordare credit, în mod corect, prima instanță a constatat, văzând și considerentele din Cauza Kasler C-26/13, nedovedirea faptului că împrumutatul ar fi înțeles că avea să achite un astfel de comision din suma împrumutată, urmând ca apoi să restituie această sumă și dobânda aferentă acestuia; că pârâta, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive reclamantului aflat într-o poziție defavorabilă de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe.

Așadar, indicarea sumei datorate și a modalității de calcul a acesteia nu este suficientă pentru a concluziona că dispozițiile contractuale sunt redactate în mod clar și inteligibil, iar suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate.

În ceea ce privește caracterul abuziv al comisionului de rambursare anticipată, s-a reținut, în mod corect, față de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, modificate prin Legea nr. 288/2010, că acesta nu se poate solicita în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dacă dobânda este mixtă, și că, oricum, comisionul nu putea depăși 1% în funcție de situațiile prevăzute de art. 67 alin. (2) nici în cazul când dobânda era fixă. Cum art. 1.3 lit. b) din contract prevedea aplicarea unui comision de rambursare în orice situație iar cuantumul acestuia depășea cu mult cuantumul stabilit de lege, ambele instanțe au constatat temeinic și legal că această clauză este abuzivă.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părți, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

Clauzele contestate nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speță, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiții, prevederile contractuale contestate nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Înalta Curte reține, că instanța de apel a efectuat o analiză completă din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, sens în care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza nu a fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamantul, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivelor clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisioanelor, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită și cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzelor analizate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenția în defavoarea împrumutatului și de a stabili unilateral comisioanele în discuție fără a lua în considerare și interesele acestuia din urmă.

Așadar, instanțele de fond și apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților, așa cum rezultă din conținutul prevederilor contractuale, clauzele în discuție prevăzând dreptul discreționar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisioanele, fără a respecta exigențele prevăzute de Legea nr. 193/2000 și fără a ține seama de interesele legitime ale împrumutatului.

În acord cu cele reținute de tribunal, instanța de apel a apreciat, în mod legal și temeinic, faptul că, în privința clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părți, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorul-reclamant, fiind încălcate principiile bunei-credințe și creându-se astfel în detrimentul acestuia un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziților art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care, urmare raționamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât și poziția de negociere a părților spre a se stabili dacă banca a acționat corect și echitabil față de consumator, reținându-se dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, precum și caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credințe.

În raport cu considerentele anterior expuse, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi obligată recurenta- pârâtă B. la plata sumei de 7.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 7.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.