ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 987/2020

Ședința publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - membră a D., (i) să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 teza finala din contractul de credit nr. x din 24 iulie 2008, conform căreia dacă banca decide să modifice nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată și noua rată de dobândă aplicabilă; (ii) să oblige pârâta la întregirea art. 6.1 lit. a) al convenției de credit, în sensul menționării faptului că dobânda variabilă este formată din marja fixă de 3,2500% și valoarea indicelui de referință Libor 3M; (iii) să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 pct. 3 teza finală; (iv) să oblige pârâta la restituirea comisionului unic de credite retail în cuantum de 500 RON, față de împrejurarea nespecificării acestuia în cuprinsul convenției de credit ori al actelor de restructurare; (v) să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de la art. 5.1 lit. a) din condițiile convenției de credit; (vi) să dispună restituirea tuturor sumele încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive; (vii) să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 8.1 din contract și să dispună eliminarea acesteia; (viii) să dispună stabilizarea, înghețarea cursului de schimb CHF leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferență de curs valutar peste valoarea cursului de schimb de la data contractării; (ix) să dispună denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulament valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3, iar pe fond a susținut inadmisibilitatea acțiunii și a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 273 din 17 ianuarie 2017, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Dosarul a fost înregistrat la această instanță la 7 februarie 2017 sub nr. x/2017. Prin sentința civilă nr. 3142 din 17 martie 2017, instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 aprilie 2017 sub nr. x/2017.

La 24 mai 2017, reclamanții au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat și: constatarea caracterului nul și abuziv al comisionului de administrare cont curent și restituirea sumelor încasate abuziv în baza acestuia; constatarea caracterului nul și abuziv și a clauzei referitoare la prima de asigurare definită în extrasul de cont taxa restantă în cuantum de 87,99 RON; constatarea caracterului nul și abuziv al comisionului de acordare credit retail plătit în momentul semnării contractului pentru cea de a doua rescadențare și restituirea sumei încasata abuziv în baza acesteia.

La termenul de la 28 septembrie 2017, instanța a luat act de faptul că reclamanții au renunțat la judecata capetelor (vii), (viii) și (ix) de cerere, vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului monetar la valoarea de la semnarea contractului și denominarea în moneda națională a contractului de credit încheiat de părți.

Prin sentința civilă nr. 4535 din 7 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de administrare, fiind obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății și până la momentul restituirii. A respins restul petitelor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1440 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți și a admis apelul formulat de pârâtă, schimbând sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a recurs la textele legale incidente situației de fapt, dar le-a aplicat în mod greșit. Mai susțin recurenții-reclamanți că deși au precizat motivele pentru care apreciază ca fiind abuzive clauzele contractuale invocate, instanța de apel a respins cererea acestora, stabilind în mod greșit situația de fapt, iar motivarea hotărârii este evazivă și interpretabilă.

Se arată în memoriul de recurs că deși instanța de apel a reținut lipsa negocierii în ceea ce privește comisionul de administrare, totuși a apreciat că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ și a precizat în mod eronat că valoarea și modalitatea de calcul ale comisionului au fost stipulate foarte clar în contractul de credit, iar scopul perceperii comisionului rezultă din denumirea sa. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat, în opinia recurenților-reclamanți, dispozițiile art. 4 pct. 1 din Legea nr. 193/2000, deoarece inserarea acestei clauze creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, care se află în situația de a plăti anumite sume din motive necunoscute, iar modul de exprimare al comisionului nu este clar. Se mai arată că intimata-pârâtă ar încasa și un al doilea comision de administrare lunar.

În ceea ce privește dobânda, se afirmă că instanța de apel a interpretat în mod greșit solicitarea recurenților-reclamanți referitoare la obligarea intimatei-pârâte de a menționa un anumit tip de dobândă în contract ca o solicitare de a constata caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.3. De fapt, s-a susținut că aceste clauze contravin dispozițiilor legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 8 din Legea nr. 289/2004 deoarece fac imposibil de determinat la momentul încheierii contractului cuantumul sumei de restituit. În susținere, recurenții-reclamanți evocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv cauza C-76/10 Pohotovost, prin care instanța europeană a stabilit că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit are drept consecință scutirea de dobânzi și costuri a respectivului contract.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs se arată că prin respingerea solicitării de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de comision unic de credit, comision referitor la prima de asigurare și comision de administrare cont curent, instanța de apel a încălcat prevederile art. 35 alin. b) din O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 2 alin. (9) par. 3 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, modificată.

În drept, a fost indicat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare formulat de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 martie 2020, a fost respinsă excepția inadmisibilității, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, în vederea discutării excepției nulității recursului.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 10 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Se constată că recurenții-reclamanți, deși afirmă că instanța de apel nu a aplicat corect textele legale incidente, nu au indicat în mod concret cu ce anume a greșit aceasta, simpla trimitere la prevederi legale nefiind suficientă pentru ca Înalta Curte să analizeze cele susținute în memoriul de recurs din perspectiva unor aspecte de nelegalitate.

Din modul în care recurenții-reclamanți au înțeles să motiveze calea de atac, invocând greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel, se observă că aceștia critică soluția instanței de apel pe aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, ignorând astfel caracterul de cale extraordinară de atac a recursului și faptul că în acest stadiu procesual nu mai pot fi reanalizate probele și nici nu mai pot fi readuse în discuție aspecte de fapt, cum ar fi existența sau nu a unei negocieri, verificarea îndeplinirii sau nu a condiției dezechilibrului semnificativ, analiza unor prevederi contractuale sau verificarea extraselor de cont pentru a se stabili ce comisioane a încasat sau nu banca.

Motivele de recurs reprezintă o reluare aproape în totalitate a motivelor de apel, neputând fi identificate critici aduse deciziei pronunțate în apel, obiectul recursului constituindu-l hotărârea dată în apel și legalitatea acesteia.

În consecință, Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) și ale art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., va admite excepția invocată și va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1440 din 19 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1440 din 19 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2020.