ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 524/2020

Ședința publică din data de 4 martie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 5 februarie 2015 sub nr. x/2015 și completată la 27 martie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună în principal denominarea creditului în valoare de 216.500 CHF acordat prin contractul de credit x/22.04.2008, cu obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb de la data acordării împrumutului și la restituirea sumelor încasate în plus, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație până la data plății, iar în subsidiar modificarea pentru viitor a contractului, în sensul blocării cursului CHF din contract la un curs mediu de 3,27 RON/CHF conform art. 1271 C. civ., respectiv reechilibrarea contractului ca urmare a impreviziunii; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit, cu restituirea sumelor de bani reprezentând comision de acordare a creditului de 2% din valoarea creditului, în sumă de 4.330 CHF și comision de administrare lunară de 0,1% aplicat la sold; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. d) referitoare la comisionul de rambursare anticipată, de la art. 5. 2 cu privire la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu terți, de la art. 9.1 cu privire la plata creditului în moneda în care a fost acordat creditul și de la art. 15 alin. final cu privire la dispoziția potrivit căreia banca nu va răspunde pentru nicio pierdere datorată sau alte evenimente independente de voința ei. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării primului capăt de cerere referitor la denominarea creditului și la reechilibrarea contractului ca urmare a impreviziunii, excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor considerate abuzive și de a cere restituirea prestațiilor și excepția lipsei de interes privind capătul de cerere referitor la anularea comisionului de rambursare anticipată.

Prin sentința nr. 5434 din 12 mai 2015, instanța a admis excepția necompetenței materiale și declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. La rândul său, Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 2241 din 13 octombrie 2015, a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța și a trimis dosarul Curții de Apel Constanța, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin sentința nr. 39 din 2 decembrie 2015, Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin încheierea din 9 februarie 2016, această instanță a stabilit că petitul privind denominarea creditului este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a respins excepția lipsei de interes și excepția prescripției, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 448 din 14 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a anulat ca netimbrat capătul de cerere subsidiar având ca obiect solicitarea de reechilibrare a contractului ca urmare a impreviziunii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., astfel cum a fost completată, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/22.04.2008 privitoare la comisionul de acordare credit, a dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit în sumă de 9.649 RON, precum și a dobânzii legale și a actualizării cu rata inflației aferente acesteia, începând cu data plății (6 mai 2008) și până la data restituirii acesteia, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/22.04.2008 privitoare la comisionul de rambursare anticipată, caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispozițiile art. 5.2 din contract cu privire la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere, a respins, în rest, ca nefondată, acțiunea, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.800 RON, constând în onorariu expert (1.400 RON) și onorariu avocat (2.400 RON) și a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.058,23 RON reprezentând onorariu avocat și a dispus compensarea cheltuielilor de judecată și, în urma compensării, a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a sumei de 7.258,23 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. și apel incident reclamanta A., obiectul apelului incident fiind limitat la obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 712 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâta B., a admis apelul formulat de reclamanta A., a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.900 RON. A obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.529,11 RON. A dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurența sumei de 1.900 RON și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.629,11 RON. A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Constanța, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca fiind abuzive.

În argumentarea acestei critici se susține că în mod greșit instanța nu a exclus de la controlul caracterului abuziv clauzele care privesc comisioanele. Recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-26/13 Kasler și arată că acele clauze care privesc comisioanele fac parte din obiectul principal al contractului pentru că stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și ca atare îl caracterizează. Contractul de credit nu ar putea exista, susține recurenta-pârâtă, în lipsa unor astfel de clauze deoarece și-ar pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale, prestațiile băncii fiind astfel lipsite de contrapartida lor. Se mai arată că art. 5.1 lit. b) și d) din contractul de credit invocat în cauză privesc elemente ale prețului contractului și sunt excluse de la analiza caracterului abuziv întrucât sunt clar determinate și redactate pe înțelesul consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, comisionul de acordare este una din spezele contractuale aferente creditului, care se achită o singură dată pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului. Mai susține recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă a fost informată anterior încheierii contractului cu privire la perceperea comisionului și la valoarea acestuia și că, la data încheierii contractului, nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului. Se mai arată că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile atunci când a analizat acest comision din perspectivă valorică și că cele reținute în decizie în sensul că, în lipsa definirii serviciilor acoperite de comisionul de acordare, nu s-ar putea considera că acesta este perceput pentru o prestație reală și efectivă, sunt infirmate de jurisprudența recentă a instanței supreme.

Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel și cu privire la comisionul de rambursare anticipată care nu ar fi luat în considerare faptul că o clauză prin care se stabilește un comision de rambursare anticipată nu este în sine abuzivă, fiind expres permisă de O.U.G. nr. 50/2010. Și în acest caz, se susține în continuare, instanța de apel și-ar depășit atribuțiile când a analizat costul acestui comision, iar soluția pronunțată în apel ar fi nelegală deoarece instanța a ignorat prevederile art. 67 și 68 din O.U.G. nr. 50/2010.

Se mai arată că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește clauza care stabilește dreptul B. de revizui nivelul costurilor, respectiv art. 5.2 din contractul de credit, deoarece această revizuire nu s-ar face în mod arbitrar, ci în funcție de evoluția pieței, care este un criteriu obiectiv. Recurenta-pârâtă afirmă că întrucât costurile sunt incluse în prețul contractului și întrucât durata contractului de credit este una îndelungată, este normal ca B. să aibă posibilitatea de a adapta aceste costuri la serviciul prestat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse de intimata-reclamantă A., în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017 și s-a fixat termen de judecată la 4 martie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele invocate de recurenta-pârâtă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține criticile formulate de recurenta-pârâtă față de modul în care instanța de apel a înțeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) și comisionul de rambursare anticipată (art. 5.1 lit. d). În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele care definesc obiectul principal al contractului și aspectele referitoare la satisfacerea cerințelor de preț și de plată raportat la produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Conform unei jurisprudențe constante a CJUE și a instanței supreme, clauzele care definesc comisioane de tipul celor în discuție în prezentul recurs sunt considerate a fi incluse în obiectul principal al contractului de credit. Astfel, în considerentele cauzei C-186/16 Andriciuc și ale cauzei C-26/13 Kasler, prevederile contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale unui contract și care îl caracterizează.

Conform art. 5.1 lit. b), în costurile aferente creditului împrumutatul datorează și un comision de acordare credit de 4.330 CHF, reprezentând un procent de 2 % aplicat la suma solicitată.

Conform art. 5.1 lit. d), în costurile aferente creditului, împrumutatul datorează și un comision de rambursare anticipată în cuantum de 4 % aplicat la suma plătită anticipat în primii 2 ani de la data primei trageri din credit, 3% aplicat la suma plătită anticipat între 2 și 5 ani de la data primei trageri din credit și 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din credit.

Din lecturarea clauzelor rezultă că cerința comprehensibilității lor este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul intimatei-reclamante, astfel încât aceasta poate înțelege clauza din punct de vedere gramatical și poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o privește. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestației specifice. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de acordare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimata-reclamantă a luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

Înalta Curte mai reține că analiza aspectelor valorice, respectiv aprecierea că cele două comisioane în discuție nu ar fi justificate din punct de vedere al costurilor este greșită având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerințele de preț și de plată în contrapartidă cu produsele și serviciile oferite în schimb.

Referitor la modul în care instanța de apel a analizat caracterul abuziv al art. 5.2 din contractul de credit prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere, se observă că instanța de apel nu a făcut aplicarea tuturor criteriilor de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. d) din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmând a stabili în ce măsură aceste clauze, prin raportare la conținutul lor, definesc prestații esențiale și pot fi incluse sau nu în obiectul principal al contractului, și la analiza clauzei prevăzute la art. 5.2 din perspectiva tuturor criteriilor prin aplicarea cărora se determină caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2020.