ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1688/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08.02.2016 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. (în prezent C. S.A.) și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.2, 4.3, 4.9, 4.11 lit. b) și d), 5.4 și 8.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/15.06.2007, să dispună înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian/leu la valoarea de la data încheierii contractului, cu consecința calculării și plății ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și restituirea sumelor plătite în plus; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare și continuarea contractului de credit ipotecar x/15.06.2007 și a contractului de ipotecă mobiliară din 28.12.2012, cu excluderea clauzelor abuzive.

Prin sentința civilă nr. 6811/27.05.2016, Judecătoria Constanța, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 23.06.2016.

Prin sentința civilă nr. 291/16.02.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 4.2 ("nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale") și la art. 4.3 ("pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1 nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă") din contractul de credit ipotecar nr. x/15.06.2007; a respins ca neîntemeiate restul cererilor privind constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze, a admis în parte cererea de adaptare a contractului conform teoriei impreviziunii, a obligat pârâta B. S.A. să continue derularea contractului prin folosirea, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 08.02.2016, a unui curs de schimb valutar de 3 RON pentru un franc elvețian și a obligat pârâta B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare, având în vedere dispozițiile hotărârii pronunțate; a obligat pârâta să restituie debitorilor A. și D. sumele achitate în plus, cu titlu de dobândă, peste dobânda fixă de 5,35% prevăzută pentru primul an contractual, începând cu data plății, precum și sumele achitate în plus peste cursul stabilit de instanță, acestea din urmă începând cu data introducerii acțiunii și a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 572/01.11.2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de adaptare a contractului conform teoriei impreviziunii și de restituire a sumelor achitate în plus, peste cursul valutar stabilit de instanță, a menținut dispozițiile referitoare la constatarea clauzelor abuzive și la restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă, precum și la plata cheltuielilor de judecată și a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 772 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a sumei de 3.840 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru fond.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. (în calitate de succesor legal al B. S.A.) a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu consecința admiterii în tot a apelului său.

În motivare, a susținut că decizia atacată a fost pronunțată parțial cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește aspectele legate de dobânda variabilă.

În opinia recurentei, în speță nu s-a analizat și nu s-a probat existența unui dezechilibru efectiv și determinant, în detrimentul consumatorului, provocat de inserarea în contractul de credit a clauzelor 4.2 și 4.3, vizând dobânda variabilă în funcție de indicele de referință al băncii.

A subliniat recurenta că practica judiciară recentă relevă că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive din perspectiva legislației în vigoare la data încheierii contractului, iar prevederile legale ulterioare, cum ar fi O.U.G. nr. 50/2010, nu sunt incidente.

În continuare a evocat jurisprudența Curții de Apel București și a instanței supreme cu privire la acest aspect și a susținut că, în speță, situația este similară celor exemplificate prin practica judiciară menționată, astfel că nu se poate găsi o explicație legală valabilă a hotărârii atacate, sub aspectul dobânzii variabile legal exprimate prin clauzele contractuale la momentul încheierii contractului de credit.

A arătat că, de altfel, din probatoriile administrate în cauză (expertiza judiciară contabilă) rezultă că dobânda variabilă inițială de 5,35%/an nu a variat în sens crescător cu un procent mai mare de 2,66%/an, existând și perioade de scădere a acesteia cu 1.45 %/an.

Or, în aceste condiții, nu se poate susține cu temei existența unui dezechilibru semnificativ care să justifice constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând dobânda variabilă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen pentru soluționare în ședință publică.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În cauză, instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv în ceea ce privește clauzele de la art. 4.2 și 4.3, referitoare la dobânda variabilă și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului, ca urmare a întrunirii cerințelor privind lipsa dovezii negocierii convenției și dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

Argumentele recurentei sunt dezvoltate doar cu privire la neverificarea concretă condițiilor dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit, susținând că instanța de apel nu a făcut o analiză și nici nu a probat existența acestuia, astfel că a fost făcută o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauzele 4.2 și 4.3 care reglementează dobânda variabilă în funcție de indicele de referință al băncii și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat clauzele de la art. 4.2 și 4.3 privind dobânda variabilă și posibilitatea băncii de a modifica unilateral, stabilind că prin poziția sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condițiile în care mecanismul de determinare a dobânzii variabile nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator, suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze consumatorul cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 4.2 și 4.3 din contractul de credit, acestea creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul împrumutaților, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu au fost aplicate prevederile O.U.G. nr. 50/2010, această critică fiind în dezacord cu cele reținute de instanța de apel, iar examinarea clauzelor de la art. 4.2 și 4.3 din contractul de credit a fost făcută prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflate în vigoare la data încheierii contractului, 2007.

Așadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 572/01.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.