ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2091/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la 24 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.,a solicitat instanței pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit ipotecar nr. 103877 din 12.06.2008 la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta să calculeze ratele lunare având în vedere cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate în plus lunar de către aceasta, sume nedatorate ce reprezintă diferența de curs valutar între cursul valutar de la momentul încheierii convenției de credit și cursul valutar la care s-a efectuat plata;

- să fie obligată pârâta să recalculeze dobânda aferentă creditului rămas de achitat în funcție de soldul micșorat ca efect al calculării ratelor lunare la cursul valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a debitului restant;

- să fie obligată pârâta să refacă graficele de rambursare în funcție de clauzele înlăturate ca abuzive și având în vedere cursul valutar de la momentul semnării contractului. Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7052 din 2 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâtă și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 13 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 645 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă au fost respinse ca nefondate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere având ca obiect înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind recalcularea dobânzii raportat la soldul diminuat ca urmare a admiterii primului capăt de cerere.

A fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

A fost obligată reclamanta A. la plata în favoarea pârâtei B. a sumei de 3.216,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 27 iunie 2017.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 713 din 9 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 645 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2016, fiind obligată apelanta A. la plata către intimată a sumei de 2174,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat clauza de risc valutar prin prisma caracterului abuziv al acesteia, precum și faptul că în speță este incidentă Hotărârea CEDO din data de 20.09.2017 dată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva C. S.A..

Potrivit art. 6.1 teza întâi din contractul de facilitate de credit și garanție încheiat de părți, s-a prevăzut că:

"Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

În acest sens, recurenta susține că este evident că această clauză de risc valutar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în lipsa informării în mod complet, corect și precis a recurentei-reclamante cu privire la aspectele esențiale ale produsului oferit, aceasta neavând posibilitatea determinări consecințelor economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise.

Astfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acesteia, dat fiind că CHF-ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acesteia era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Mai susține recurenta, că în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie avut în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți, ori clauza de risc valutar, care incumba în mod exclusiv consumatorului, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferă băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

În raport cu aceste aspecte, recurenta susține că astfel rezultă necesitatea adaptării contractului ca soluție la restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractuale în ipoteza unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract.

In acest sens, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca intimata-pârâtă să restituie recurentei sumele plătite în plus.

Mai consideră recurenta că motivarea instanței de apel este în contradicție cu Hotărârea Andriciuc, câtă vreme CEDO a statuat că banca avea obligația de a prezenta posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă. Arată că intimata-pârâtă nu a făcut dovada că ar fi făcut aceste demersuri la momentul la care a fost încheiat contractul între părți, astfel încât soluția instanței de apel prin care s-a reținut că această clauză de risc valutar nu poate fi consideră abuzivă întrucât este clar și inteligibil exprimată în cuprinsul contractului nu poate fi reținută.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, la 29 august 2018, prin care a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., întrucât criticile invocate sunt critici de netemeinicie, nefiind indicate normele de drept material presupus încălcate și, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității motivelor de recurs, susținând că recursul cuprinde motive de casare privind greșita aplicare a normelor de drept care reglementează raporturile dintre bancă și împrumutați, raporturi guvernate de dispozițiile art. 193

2

000.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 septembrie 2018, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 26 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel nu a analizat clauza de risc valutar prin prisma caracterului abuziv al acesteia, precum și faptul că în speță este incidentă Hotărârea CEDO din data de 20.09.2017 dată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva C. S.A., sens în care apreciază că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la data încheierii contractului.

Mai consideră recurenta că motivarea instanței de apel este în contradicție cu Hotărârea Andriciuc, câtă vreme CEDO a statuat că banca avea obligația de a prezenta posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, iar intimata-pârâtă nu a făcut dovada acestor demersuri la momentul încheierii contractului între părți, astfel încât, soluția instanței de apel prin care s-a reținut că această clauză de risc valutar nu poate fi consideră abuzivă, nu poate fi reținută.

Criticile recurentei pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenta, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării sale cu privire la caracteristicile monedei străine, care ar fi pus-o într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamanta care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamantă reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Referitor la cererea intimatei B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă B. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2216,45 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 74 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei B. suma de 2216,45 RON, constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și va obliga recurenta să plătească intimatei B. suma de 2216,45 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Obligă recurenta la plata sumei de 2216,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.