ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1989/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv și să se dispună anularea art. 4.1, art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 31 august 2007, art. 2.2 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010, actul adițional nr. x din 30 ianuarie 2012, actul adițional nr. x din 27 iunie 2013, actul adițional nr. x din 28 octombrie 2014 prin care banca a stabilit o marjă fixă de 8%, art. 4.11 lit. a) și b) din contract, să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate fără temei cu titlu de comision de administrare, comision de acordare și dobânda excedentară față de dobânda stabilită inițial în contract, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF -leu la momentul încheierii contractului, să se dispună denominarea în moneda națională a plăților, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 5784 din 29 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 teza a II-a din contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007:

"După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii". S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă". S-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Motivele de apel invocate de reclamanții A. și B. vizează modalitatea în care tribunalul a soluționat capetele de cerere care priveau comisioanele de acordare și administrare a creditului, precum și caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Motivul de apel invocat de către pârâta S.C. C. S.A. vizează modalitatea în care instanța de fond a apreciat ca fiind abuzivă clauza 4.1 teza a II-a și art. 4.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007, privind aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1772 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5784 din 29 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele:

Băncile au posibilitatea de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit potrivit dispozițiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor:

"în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Din analiza acestor dispoziții legale se poate observa că acele clauze referitoare la dobândă nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Cu privire la comisioanele de acordare, respectiv procesare, acestea sunt prezentate într-un limbaj accesibil, fără a avea caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii acestora. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, la care se referă art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu se raportează la dimensiunea economică a prestațiilor și nici la raportul de proporționalitate dintre prestație și contraprestație, contrar motivelor expuse de apelanții-reclamanți. Nu există nici un element în cauză care să ateste că acestea reprezintă o dobândă ascunsă, scopul fiind diferit, respectiv acela de a acoperi costurile generate de operațiunile de analiză a dosarului de credit. Nicio dispoziție legală nu impune operatorului economic să detalieze fiecare componentă a costurilor contractuale din perspectiva motivației perceperii lor, susținerile contrare ale reclamanților, excedând cadrului legislativ în materia protecției drepturilor consumatorului.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, Curtea de Apel a reținut că posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul, pe perioada derulării contractului nu poate fi considerată o situație imprevizibilă.

Posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de reclamanți la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părți, deoarece fluctuațiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre ele, într-un grad mai mare sau mai mic.

Nu s-ar putea impune băncii, în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-leu, în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului, deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Pentru aplicarea impreviziunii ar fi fost necesar ca reclamanții să indice momentul la care raportul contractual, valabil încheiat a fost dezechilibrat prin apariția unor evenimente exterioare conduitei lor.

Solicitarea ajustării prestațiilor, la momentul încheierii contractului, când un eventual dezechilibru nu putea fi invocat, nu poate fi legal justificată.

Cu privire la motivul de apel invocat de către pârâta S.C. C. S.A., Curtea a constatat că prima instanță a argumentat în mod judicios modalitatea în care a soluționat acest aspect.

Dezechilibrul a fost prezent în contract încă de la data încheierii acestuia și s-a datorat posibilității băncii de a schimba în mod unilateral condițiile de rambursare, în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului.

Instanța de fond nu a ridicat un alt mecanism de stabilire a dobânzii, ci a constatat nulitatea absolută și, implicit, caracterul abuziv al clauzelor, care reglementează modul de calcul al dobânzii, precum și factorii în raport de care aceasta se poate modifica.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta S.C. C. S.A..

Reclamanții A. și B. au formulat recurs, criticând decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000. În situația în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștință de cauză.

Oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă, oferta fiind cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate față de alte produse existente pe piață la momentul respectiv.

În calitate de profesionist, banca trebuie să prezinte riscurile unui astfel de contract și nu să inducă în eroare consumatorii prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comporta riscuri.

Stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului se impune în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost previzibilă, iar reclamanții nu au cunoștințe de specialitate care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF.

Denominarea în moneda națională a plăților se impune în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Relativ la comisionul de administrare și comisionul de acordare, acestea nu au fost negociate cu consumatorii.

Nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înțeles să perceapă aceste comisioane. Acestea trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului precum și la serviciile efectiv prestate de bancă și care ar putea justifica perceperea lor.

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire dar și raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

Relativ la dobândă, odată cu apariția O.U.G. nr. 50/2010, banca a majorat în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Recurenții consideră că marja băncii urmează să fie fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, invocându-se dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pârâta C. S.A. a formulat recurs criticând decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se apreciază că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privesc aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

În cauză nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acestei clauze. Motivele cuprinse în convenția de credit conferă băncii dreptul de a revizui unilateral structura ratei dobânzii și acestea sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului întrucât în convenția de credit este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

Soluția instanței prin care s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei în tot, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că în cauză soluția instanței de apel reprezintă o modificare a contractului de credit, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materia clauzelor abuzive.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenții-reclamanți este fondat și urmează a fi admis, iar recursul declarat de pârâta C. S.A. este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți-consumatori, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE:

"O clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

În ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

În cauză, comisionul de administrare și comisionul de acordare nu au fost definite. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii acestora, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Curtea de Apel a apreciat în mod greșit faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și existența relei-credințe din partea băncii. Astfel, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența CJUE care a apreciat că în ce privește existența unui eventual dezechilibru semnificativ, acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așa fiind, instanța de apel are de efectuat astfel de verificări și să arate care sunt serviciile furnizate de bancă pentru care sunt solicitate comisioanele.

Serviciile băncii, respectiv informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit sunt specifice activității bancare și se efectuează și în situația în care solicitarea de credit este respinsă.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutați, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF - LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului, deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Este de reținut soluția pronunțată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că în această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În cauză nu este aplicabil art. 1271 din noul C. civ. care reglementează impreviziunea având în vedere că în cauză, contractul de credit a fost încheiat în anul 2007, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul încheierii contractului nu există nici un temei de drept care să susțină o astfel de măsură. Cursul de schimb al monedei în care a fost acordat creditul nu este stabilit de pârâtă fiind cunoscut faptul că acesta se stabilește pe piața financiară ca urmare a tranzacțiilor în baza cererii și a ofertei, situație în care instanța nu poate stabili un curs de schimb fix, valabil o anumită perioadă având în vedere mecanismul de stabilire a acestuia.

Regulamentul BNR nr. 4/2005 referitor la riscul valutar prevede la art. 3 că plățile, încasările, transferurile și orice operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți se fac în moneda națională, cu anumite excepții cuprinse în anexa 2. În situația de față a existat însă un acord al părților cu privire la moneda de acordare a creditului și a plăților, situație în care recurenții-reclamanți sunt ținuți de respectarea acestei obligații asumate în virtutea principiului forței obligatorii a contractului.

Criticile referitoare la dobândă sunt nefondate. Astfel, recurenții-reclamanți susțin că marja băncii trebuia să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului. În realitate, prin actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010, semnat de împrumutați, marja fixă a dobânzii a fost indicată a fi 8%. Aceasta a fost prestată și prin actul adițional nr. x din 30 ianuarie 2012 și prin actul adițional nr. x din 27 iunie 2013, de asemenea semnate de către împrumutați. Prin actul adițional nr. x din 28 octombrie 2014, semnat și el de împrumutați, formula de calcul a dobânzii a fost indicată ca fiind LIBOR 6M+marja fixă.

Așadar, modificările ratei dobânzii și a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voință al părților.

În ceea ce privește recursul declarat inițial de pârâta C. S.A., însușit ulterior de către D. S.A., Înalta Curte reține următoarele:

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii în raport de indicele de referință al băncii care se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe lista bancară din România este o clauză ilicită întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Anexa Legii nr. 193/2000 statuează la alin. (1) lit. a) că sunt clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Așadar, banca în calitate de profesionist este obligată să informeze despre motivația întemeiată care determină modificarea ratei dobânzii plătibile de către consumator, iar acesta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul.

În lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract nu se poate analiza caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii.

Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea împrumutaților, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți. Acest dezechilibru este în defavoarea consumatorilor, iar banca în calitate de profesionist și-a rezervat prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate și verificabile. Procedând în acest mod, banca a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii la momentul încheierii contractului. Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită împrumutaților să determine întinderea obligațiilor asumate.

Față de aceste considerente, recursul declarat de recurenții-reclamanți urmează a fi admis, se va casa în parte decizia recurată și se va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 5784 din 29 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Recursul declarat de pârâta D. S.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și Dumitru împotriva deciziei civile nr. 1772 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5784 din 29 iunie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 octombrie 2020.