ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2552/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2552/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 10 februarie 2015 sub numărul x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- anularea următoarelor prevederi din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x 22354 din data de 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 6, 7, 8, 9 și 10 ale art. III referitoare la dobânda penalizatoare, comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată și alte comisioane bancare;

b) pct. 7 al art. IV referitor la comisionul de 4% din suma rambursată în avans;

c) pct. 3 teza finală al art. V referitor la posibilitatea creditorului de a folosi mijloacele proprii de luare în posesie a bunului afectat garanției, în caz de neexecutare a contractului;

d) subpct. 5 al pct. 1.2. din art. VI referitor la garanții suplimentare;

e) subpct. 2 al pct. 1.3.1. din art. VI referitor la declararea unilaterală a scadenței anticipate și rambursarea subsecventă a creditului;

f) subpct. 4, 7, 8, 9 și 10 ale pct. 1. din art. VII referitoare la cazuri ce atrag declararea unilaterală de către pârâtă a exigibilității anticipate a scadenței creditului;

g) pct. 2. al art. VII referitor la declararea anticipată a scadenței creditului în caz de deces al oricărui împrumutat;

h) subpct. 7 al pct. 1. din art. VIII referitor la modificarea unilaterală a condițiilor de creditare;

- anularea următoarelor prevederi din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x 22354 din data de 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 2.2. al art. 1 referitor la dobânda penalizatoare;

b) pct. 2.3. al art. 1 referitor la comisionul de acordare;

c) pct. 2.4. al art. 1 referitor la comisionul de administrare;

d) pct. 2.5. al art. 1 referitor la comisionul de rambursare anticipată.

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3311,16 CHF, în echivalent în RON la data plății, reprezentând comisionul de acordare;

- obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamanților, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv, 16 iulie 2008, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 77947,04 RON, reprezentând diferență curs CHF/RON pentru perioada august 2008- noiembrie 2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11336 din data de 30 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 29 iulie 2016, sub numărul x/2016.

Prin sentința civilă nr. 965/2017 pronunțată la data de 22 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta C. București.

A constatat nulitatea absolută parțială a clauzei pct. 2 cap. VII din contractul de credit, cu privire la mențiunea "situație în care în opinia băncii ar face imposibilă rambursarea creditului de către celălalt împrumutat" și la mențiunea "și celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca, garantate sau nu cu același imobil" și nulitatea absolută parțială a clauzei subpct. 7 al pct. 1 din art. VIII din contract, cu privire la modificarea unilaterală a condițiilor de creditare.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1632 A/2017 pronunțată la data de 11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond, în contradictoriu cu intimata C. București.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. VI pct. 1.2 subpct. 5 și art. VII pct. 1.1. subpct. 4, 8, 9 și 10 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x din data de l6 iulie 2008, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei menționate mai sus au formulat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C.

În recursul formulat, reclamanții A. și B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În legătură cu clauza prevăzută la pct. 6 al Art. III din Condițiile generale de credit ale contractului de credit nr. x 22354 din 16 iulie 2008, referitoare la dobânda penalizatoare, a susținut că aceasta această reprezintă o veritabilă clauză penală deghizată în dobândă penalizatoare, arătând că, potrivit art. 2.2. din Condițiile speciale de credit, valoarea dobânzii penalizatoare este de 15.00 p.p. pe an, peste rata dobânzii.

A făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 313/1879, care stabilește că în contractele de împrumut este interzisă clauza penală, precum și la decizia nr. 11/2005 privind examinarea recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a statuat faptul că, pe lângă dobânda convențională sau legală, nu poate exista și o clauză penală.

A susținut că prevederile contractuale mai sus menționate sunt abuzive și anulabile, apreciind că instanța de apel a apreciat greșit în sens contrar, reținând că dispozițiile Legii nr. 313/1879 și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia menționată se referă la raporturi civile, nu și la raporturile supuse dispozițiilor art. 56 din Codul comercial.

A precizat că instanța de apel a reținut în mod eronat că părțile au încheiat un contract cu caracter comercial, fiind incidente dispozițiile art. 1066 C. civ. din 1864 și art. 56 Codul comercial, arătând recurenții că norma de drept ce se aplică în privința acestor clauze contractuale este norma specială, derogatorie de la cea generală (art. 1169 din C. civ. din 1864), instituită de pct. l lit. i) din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia este abuzivă acea clauză prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți.

Au mai precizat că instanțele de fond nu au observat că în contractul de credit nu este menționată vreo situație anume în care dobânda penalizatoare este datorată de către reclamanți, ci este prevăzut numai modul de calcul al dobânzii penalizatoare, fără să fie descrise aspecte legate de necesitatea perceperii ei, aspect care a determinat o poziție dominantă a intimatei-pârâte.

Au susținut, de asemenea, că instanța de apel a greșit reținând că nu există un dezechilibru semnificativ legat de aceste clauze și că, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz.

Totodată, au precizat că instanța de apel face referire în mod greșit la dispozițiile art. 2 lit. h) din O.U.G. nr. 174/2008, în cuprinsul căruia se definește noțiunea de "cost total al creditului", deoarece actul normativ menționat a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar contractul de credit în litigiu a fost încheiat anterior, la data de 16 iulie 2008, actul normativ neavând efect retroactiv.

Au susținut că acest comision de acordare credit nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de credit, având în vedere denumirea și natura sa și au subliniat că la pct. 7 al Art. III din Condițiile generale și pct. 2.3. din Condițiile speciale se face referire la comisionul de acordare, fără a se determina, în mod clar, ce reprezintă acesta.

Potrivit contractului, recurenții au achitat taxa de analiză, taxă de evaluare a imobilului adus în garanție, taxe notariale și pentru insitituirea ipotecii și poliție de asigurare, nejustificându-se perceperea de către intimatele-pârâte a comisionului de acordare, deoarece nu există o contraprestație din partea acestora pentru suma plătită cu acest titlu, creându-se o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților.

În temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, recurenții au considerat că perceperea unor comisioane de acordare a unui astfel de credit este intezisă.

În plus, au arătat că nicăieri în contract nu se descrie activitatea desfășurată de banca sub acest aspect.

Au susținut că instanțele nu au analizat norma de drept instituită de dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, care impune pentru creditor obligația de a modifica contractul de credit în conformitate cu dispozițiile acestui act normativ, sens în care au făcut trimitere la notificarea recurenților-reclamanți din data de 17 septembrie 2010 (aflată la dosarul de fond).

Au considerat că formularea acestei clauze a născut premisele unor abuzuri din partea intimatelor-pârâte, acestea având posibilitatea de a declara scadent anticipat creditul doar pentru că s-a introdus o acțiune împotriva recurenților, a bunurilor lor sau a veniturilor acestora.

În acest mod, banca a transferat toate riscurile legate de diminuarea câștigului către recurenți.

Cât timp creditul este plătit la datele scadente, au considerat nerelevante, sub aspectul condițiilor de creditare, raporturile de muncă ale recurenților.

Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, au apreciat că acest aspect nu înlătură posibilitatea analizei caracterului abuziv al acestor clauze, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la condiția dezechilibrului, au arătat că din analiza contractului, realizată prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, rezultă că în sarcina recurenților au fost instituite mai multe obligații și contraprestații, constând în restituirea sumei împrumutate, a dobânzii și a mai multor comisioane, precum și obligația de garanție, fiind fără echivoc faptul că ponderea drepturilor și obligațiilor părților este în detrimentul consumatorilor.

Cu privire la încălcarea cerinței bunei-credinte, au invocat preambulul Directivei nr. 93/13/CEE și au susținut că banca avea, la momentul contractării, o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, iar contractul de credit în discuție este un contract de adeziune, impus, cu clauze prestabilite, recurenții neavând posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din clauze.

În legătură cu caracterul negociat al unui contract de credit, au considerat că simpla informare a consumatorului în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudența Curții de Justiței a Uniunii Europene și instanței supreme fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist.

Ca atare, este de datoria profesionistuluisă prezinte probe în sensul negocierii clauzei.

Au precizat recurenții că suportă riscul valutar, potrivit dispozițiilor art. IV din Condițiile generale de credit și graficului de rambursare a creditului,

Făcând referire la dezechilibrul major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul recurenților, datorat aprecierii monedei CHF, precum și la schimbarea fundamentală a condițiilor de creditare existente la momentul încheierii contractelor, au precizat că nu au fost negociate clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, iar intimatele nu au acționat cu bună credință, deoarece nu au explicat riscurile clienților și nu au pus la dispoziția acestora informațiile necesare, contrar dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992

Au apreciat că omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere, iar dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărirea obligațiilor sale.

Făcând trimitere la textul art. 1 din Legea nr. 193/2000, au susținut că nu există o clauză contractuală explicită referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF.

Au făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârile pronunțate în cauzele C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid și C-26/13 Kasler vs. Ungaria), susținând că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrară dispozițiilor legale, întrucât constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și să-și asume în cunostință de cauză riscul valutar.

Recurenții au invocat prevederile art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, dispozițiile normei BNR nr. 17/2003 și ale art. 966-970 din C. civ. din 1864, și au considerat că, dat fiind caracterul imprevizibil al schimbării condițiilor economice, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea căruia au fost incheiate.

Au menționat că sunt incidente în speță dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, arătând că, prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul recurenților.

Au arătat că, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către recurenți, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și restituirea sumelor plătite în plus către pârâtă.

Analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene mai sus evocate, au conchis că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), dar sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Așadar, revine instanțelor obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Au făcut trimitere la considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.), din care rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei și informarea consumatorului, în faza pre-contractuală, privind consecințele economice ale clauzei, sens în care au făcut o serie de considerații în dezvoltarea acestei susțineri.

În legătură cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene sus-menționată, referitoare la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, au considerat că în mod greșit se susține că băncile nu puteau previziona evoluția cursului valutar, că nu puteau "prevedea imprevizibilul" și, în consecință, nu puteau informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor, ci, ceea ce prezintă relevanță este obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, raportat la expertiza și cunoștințele profesionistului.

Au arătat că asemenea informări și avertizări nu au fost făcute, iar băncile nu pot prezenta probe care să răstoarne prezumția legală de neinformare instituită de decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar graficele de rambursare puse la dispoziția împrumutaților la semnarea contractelor de credit nu indicau nici fluctuațiile potențiale ale cursului, nici costurile în RON ale creditului.

După prezentarea unei analize detaliate privind aspectele anterior evocate, au susținut că este dincolo de orice îndoială faptul că acele clauze ce obligă consumatorul la suportarea riscului valutar nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care, acestea pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Au făcut referire la dispozițiile art. 14, 15, 45 și 48 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), reiterând dreptul consumatorilor de a primi toate informațiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinației inițiale a bunurilor și de a fi informați despre riscurile la care sunt supuși prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

Au precizat că riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină, fiind dublat de un risc de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulențe ale pieței.

Astfel, au considerat evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare are obligația de a include în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, făcând trimitere și la Directiva 2014/17/UE, care, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligației de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar, în cazul creditării în monedă străină, iar la punctul 27 atrage atenția asupra administrării prudente și, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării.

Au precizat că punctul 23 din directiva 2014/17/UE stabilește un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel curent, pentru ca obligația de avertizare (imputabilă instituției de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere, pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, au apreciat că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

Au susținut că Directiva creditelor imobiliare, mai sus amintită, confirmă faptul că, anterior acesteia, s-au utilizat de către băncile împrumutătoare practici comerciale incorecte.

În ceea ce privește sancțiunea încălcării obligației de informare și avertizare, au considerat că prevederile din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

Urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, este antrenarea răspunderii civile delictuale a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori, în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, au făcut referire la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precizând că, în cauză a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că nu a fost negociată clauza dedusă judecății.

Au considerat că această clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, făcând trimitere la paragraful 54 și 56 din decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Arătând că dezechilibrul semnificativ este prezumat, au susținut că a existat un astfel de dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, încă de la încheierea contractului, subliniind că în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Au precizat că inegalitatea economică, tehnică, juridică și temporală între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații a protecției consumatorilor, iar acest spirit constă în ideea fundamentală a remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul juridic de putere.

În temeiul unor largi trimiteri la jurisprudența Curții de Justiție, au apreciat că, în prezenta cauză, pârâta nu a făcut proba echilibrului real între drepturile și obligațiile părților contractante.

Au menționat că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, inclusiv ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, intervenite în cursul derulării acestuia.

Au mai menționat că omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, făcând trimitere la considerentele deciziilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Ernst Georg Radinger s.a vs. Finway A.S. (cauza C - 377/14), RWE Vertrieb AG vs. Westfalen eV (cauza C - 92/11) și Kasler (C-26/13).

Au arătat că prevederile art. 3 și 5 din Directiva 93/13/CEE impun cerințe de bună-credință, echilibru și transparență, în contract trebuind a fi indicată, în mod transparent, metoda de variațiune a respectivelor costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. Au mai arătat că un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, devenind un comerț cu riscuri pe care consumatorul nu intenționa să îl practice.

Or, în opinia recurenților, transformarea contractului de credit într-un contract aleatoriu este prohibită de legislația protecției consumatorului, adăugând recurenți că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primește în schimb un preț al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

În situația în care nu este dovedit faptul că împrumutatul și-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul prețului mai mic creditului, au conchis că un contract inițial comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu, prin voința unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Au apreciat că banca, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoștea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elvețieni, în condițiile unor informări clare ale Băncii Naționale a Elveției, în timp ce, de cealaltă parte, consumatorului îi era imposibil să perceapă astfel de realități sau riscuri.

Au arătat că, prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligația de informare și de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În cazul în care instanța va constata neîndeplinirea obligației de informare de către bancă, în mod necesar, acest aspect va însemna și neîndeplinirea celorlalte obligații, în considerarea legăturii existente între acestea și obligația de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce instituie cele patru categorii de obligații, sancțiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, urmând ca prevederile astfel sancționate să nu mai producă efecte față de consumatori.

Au subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, în timp ce răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă C. București, a cărei calitate procesuală pasivă a fost preluată de D. S.A. și, respectiv, E. S.A., a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, urmare a rejudecării procesului de către instanța de apel, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond și schimbarea acestei sentințe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește clauza prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului, au susținut că aceasta reprezintă o aplicație a regulii decăderii din beneficiul termenului, reglementată de dispozițiile art. 1025 din C. civ. din 1864, potrivit cărora:

"debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micșorat siguranțele ce prin contract dăduse creditorului său.".

Au considerat că, astfel, devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că, ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziții legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Subliniind că reglementarea din art. 1025 din C. civ. din 1864 prevede sancțiuni energice pentru cazul în care debitorul "nedestoinic" nu își îndeplinește obligațiile contractuale în mod corespunzător, acesta fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 din C. civ. din 1864) sau din cel al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (art. 263 și art. 382 C. proc. civ.), au precizat că, în toate cazurile în care debitorul nu își indeplinește obligația de plată a debitului restant, indiferent de izvorul obligației, împrumutatul poate fi urmărit, în temeiul dispozițiilor de drept comun, de ceilalți creditori ai săi (de exemplu, de alte bănci care prezintă contracte de credit bancar), prin valorificarea bunurilor debitorului.

Ca atare, au considerat că prevederile inserate în contractul de credit nu reprezintă decât o aplicație specială a articolelor menționate și nu pot fi privite ca abuzive, iar eventualul abuz al băncii în aplicarea sau interpretarea lor va putea fi sancționat subsecvent de instanță, ele nefiind abuzive de plano.

Au susținut că pactele comisorii nu reprezintă, în esență, decât clauze contractuale prin care părțile convin să rezoluționeze/rezilieze contractul fără intervenția judecătorului, atunci când debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător și din culpă obligația asumată contractual.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita constatarea ca fiind abuzive a clauzelor privind procedurile de executare a garanțiilor constituite și a garanțiilor suplimentare, au precizat că aceste clauze au fost instituite în temeiul dispozițiilor C. civ. și C. proc. civ. referitoare la garanțiile reale, ipotecă și executarea silită, dispoziții ce au fost coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevede că acele clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor legii.

Au susținut că rațiunea economică a clauzei referitoare la suplimentarea garanțiilor reprezintă, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual în funcție de evoluția stării financiare a reclamanților, aceștia nesuportând riscul de a nu obține plata sumelor împrumutate, în timp ce, pentru recurentele-pârâte există riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Au considerat că prevederea referitoare la dreptul băncii de a solicita suplimentarea garanțiilor creditului nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv o garanție că, în caz de neexecutare culpabilă de către reclamanți a obligațiilor ce derivă din contractul de credit sau în caz de imposibilitatea a achitării sumelor de bani împrumutate, banca să își poată recupera sumele de bani ce fac obiectul contractului de credit.

La data de 28 februarie 2018, la dosar a fost depusă întâmpinare, prin care banca a solicitat, în esență, respingerea recursului formulat de reclamanți, ca nefondat.

La rândul lor, recurenții-reclamanți au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29 martie 2018, respingerea recursului formulat de pârâte, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul asistent raportor apreciind că acestea sunt inadmisibile.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Prin încheierea pronunțată la data de 6 iunie 2019, Înalta Curte, a dispus introducerea în cauză a societății E. S.A., în calitate de recurentă-pârâtă (întrucât aceasta a preluat creanța născută din contractul de credit), precum și menținerea în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă, a D. S.A., întrucât reclamanții au pretenții proprii împotriva băncii cedente, care nu au fost transmise prin cesiunea de creanță, iar D. este successor universal al băncii cedente.

Judecata cauzei a fost suspendată, prin încheierea pronunțată la data de 17 octombrie 2019 de către instanța de recurs, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Urmare repunerii pe rol a cauzei, în baza rezoluției din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 16 iulie 2008, între recurenții-reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta C., a cărei succesori sunt recurentele pârâte D. S.A și E. S.A., a fost încheiat contractul de credit nr. x 22354, din care fac parte integrantă Condițiile generale și Condițiile speciale de creditare.

În cauză, recurenții-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând o serie de clauze contractuale, Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în baza clauzelor contestate.

Recursul formulat de pârâta C., a cărei succesori sunt recurentele pârâte D. S.A și E. S.A., vizează, în esență, nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește soluția dată capetelor de cerere privind clauzele prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului și clauzele privind procedurile de executare a garanțiilor și a garanțiilor suplimentare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că prevederea contractuală prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului reprezintă o aplicație a regulii decăderii din beneficiul termenului, reglementată de art. 1025 din C. civ. din 1864, și a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că, ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziții legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Din verificarea sentinței pronunțate la fond, se constată că prima instanță a reținut, mai întâi, caracterul nenegociat al contractului de credit, în integralitatea sa:

"În speță, suntem în prezenta unui contract de credit, contract standard cu clauze preformulate, nu se poate retine ca dovedită o negociere prealabilă, efectivă conform art. 4 (2) din lege, de natură a permite împrumutatului să influențeze conținutul respectivei clauze, dreptul de opțiune al consumatorului pentru un anume produs bancar neechivalând cu o astfel de negociere".

Cu privire la clauza de la pct. 2 cap VII din contract, referitor la declararea anticipată a scadenței creditului, în caz de deces al oricărui împrumutat (mențiunile referitoare la "situația în care opinia băncii ar face imposibilă rambursarea creditului de către celalalt împrumutat" și "și celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca, garantate sau nu cu același imobil…"), instanța de fond a reținut caracterul abuziv al acesteia, considerând că această prevedere, în raport cu mențiunile evocate, nu este suficient explicată și nu este exprimată în mod clar, fără echivoc, nefiind indicate elementele obiective și situațiile concrete ce ar putea atrage dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului.

A conchis instanța de fond că această clauză trebuia exprimată într-un limbaj ușor accesibil, inteligibil, de natură a permite împrumutatului să cunoască, de la început, existența și întinderea obligaților și să înțeleagă termenii contractului.

Această soluție a instanței de fond nu a fost criticată de către recurenta-pârâtă în apel, astfel că, susținerile acesteia din recurs, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit dispoziții de drept material, au fost invocate omisso medio, fiind incidente dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs "nu pot fi invocate decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis sa se pronunțe asupra lor".

În consecință, această critică nu poate fi verificată de către instanța de recurs, neexistând considerente relevante ale deciziei recurate care să poată fi examinate sub aspectul nelegalității.

Prin decizia recurată, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței și, în plus, a reținut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la dispozițiile art. VII pct. 1.1. subpct. 4, 8, 9 și 10 din Condițiile generale ale contractului de credit, apreciind că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

Din conținutul criticii analizate, extrem de general, rezultă că recurentele sunt nemulțumite și de această soluție, întrucât aceasta vizează tot clauze de neîndeplinire a obligațiilor reclamanților, care atrag dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului.

În legătură cu aceste clauze, Înalta Curte constată că, deși recurentele-pârâte susțin că aceste clauze reprezintă aplicații ale art. 1025 din C. civ. din 1864, hotărârea instanței de apel nu face referire la acest text, argumentul fiind străin de cauză.

Aceeași situație este valabilă și pentru critica privind presupusa greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Verificând dosarul de apel, Înalta Curte nu identificat aceste critici nici în cererea de apel, nici în conținutul întâmpinării depuse la dosar de pârâtă, aceste aspecte explicând lipsa unor considerații relevante în decizia instanței de apel.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru critici ce au făcut analiza instanței de apel, cuprinse fie în motivele de apel, fie în apărările relevante formulate față de astfel de motive, cuprinse în întâmpinarea părții adverse.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, iar criticile învederate nu au făcut obiectul analizei acestei decizii, nefiind cuprinse în motivele de apel, rezultă că susținerile recurentei-pârâte excedează controlul de legalitate ce poate fi realizat în recurs, fiind prezentate omisso medio.

Ca atare, și această critică este inadmisibilă.

Recurentele-pârâte au criticat și soluția dată capătului de cerere privind clauzele referitoare la "procedurile de executare a garanțiilor și a garanțiilor suplimentare", clauze identificate de instanța de recurs, prin prisma dispozitivului deciziei recurate, ca fiind, în realitate, o singură clauză, aceea prevăzută de art. VI pct. 1.2 subpct. 5 din contract.

Argumentele de mai sus, referitoare la caracterul străin de speță și inadmisibil în recurs al susținerilor recurentelor privind o presupusă greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, sunt valabile și în acest caz, rațiunile fiind similare: critica învederată nu a făcut obiectul analizei deciziei atacate, nefiind invocată în motivele de apel, nici în întâmpinare.

În legătură cu caracterul abuziv al acestei clauze, recurentele-pârâte au invocat și faptul că prevederea referitoare la dreptul băncii de a solicita suplimentarea garanțiilor creditului nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, însă nici acest aspect nu poate fi analizat de instanța de recurs, întrucât vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, nu de nelegalitatea acesteia.

Instanța de recurs nu poate reevalua existența sau nu a unui dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, deoarece acest element nu privește aplicarea greșită sau încălcarea legii, ci un element de fapt, în funcție de care legea poate sau nu deveni incidentă.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica formulată este inadmisibilă în recurs.

În consecință, în baza considerentelor anterior expuse, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentele-pârâte.

În recursul formulat, reclamanții A. și B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

Verificând susținerile prezentate de recurenți, care reiau, aproape în totalitate, motivele de apel, Înalta Curte constată, pe de o parte, că unele dintre critici nu precizează care sunt normele legale presupus încălcate sau aplicate greșit în cadrul deciziei recurate, iar pe de altă parte, că din dezvoltarea acestor critici rezultă că sunt vizate aspecte ce țin de temeinicia hotărârii instanței de apel, care sunt excluse controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs.

Este cazul criticilor privind dezlegările date de instanța de apel în legătură cu: dispozițiile pct. 9 al Art. III din Condițiile generale de credit și art. 2.5.din Condițiile speciale - comisionul de rambursare anticipată, prevederile pct. 7 al Art. IV din Condițiile generale de credit, referitor la rambursarea anticipată parțială sau totală a creditului, textul subpct. 2 al pct. 1.3.1 din Art. VI din Condițiile generale ale creditului, prin care se prevede că banca are dreptul să declare eligibil anticipat creditul, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin prezentul contract, ale Art. VII pct. 2 subpct. l din Condițiile generale ale creditului, privind scadența anticipată a creditului în cazul decesului oricăruia dintre recurenți, dispozițiile Art. VII pct. 1.1. subpct. 7 din Condițiile generale ale creditului, referitoare la cazurile de neîndeplinire a obligațiilor asumate în temeiul contractului, ale Art. VIII pct. l subpct. 7 din Condițiile generale ale creditului, referitor la modificarea unilaterală a condițiilor de creditare, că urmare a încetării relațiilor de muncă între împrumutat și angajator și dispozițiile pct. 10 al Art. III din Condițiile generale de credit, referitoare la alte comisioane bancare (comisioane aferente modificărilor condițiilor de creditare inițiale datorate solicitării împrumutatului, comision de administrare cont curent, comision de evaluare, comision pentru eliberare documente în caz de refinanțare).

În privința prevederilor contractuale mai sus evocate, recurenții au criticat decizia pronunțată în apel din perspectiva presupusei greșite aprecieri a instanței asupra neîndeplinirii condițiilor referitoare la caracterul negociat al clauzelor, existenței echilibrului contractual sau a bunei credințe a pârâtei, precum și prin prisma unor presupus eronate constatări a instanței, în sensul că recurenții nu au beneficiat de creditul denumit "generos", neexistând în sarcina lor obligația de a restitui, la rambursarea anticipată, o reducere de dobândă, nici obligații de plată asociate diverselor comisioane menționate în contract, altele decât cele de administrare, sau de acordare credit.

Au mai susținut recurenții că prevederea privind privind scadența anticipată a creditului în cazul decesului oricăruia dintre recurenți este abuzivă, fără a indica ce aspecte de nelegalitate trebuie să verifice instanța de recurs, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu obiectul recursului.

În acest context, criticile mai sus enumerate tind la reanalizarea situației de fapt conturate în speță și, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, aceste critici sunt inadmisibile în recurs.

Singurele prevederi contractuale - din cele mai sus menționate - care ar fi putut fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt cele referitoare la comisionul de rambursare anticipată, despre care recurenții susțin că nu ar fi fost verificate de instanța de apel din perspectiva textului art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, referitor la procedura de modificare a contractelor de credit.

Însă această critică (care, diferit de textul indicat de recurenți, se încadrează în cazul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) nu este înt