ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 969/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A mai solicitat anularea parțială a graficelor de rambursare emise de banca pârâtă, anexă și parte integrantă din contract - art. 9.1, în partea privind dobânda revizuibilă; obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumelor încasate necuvenit, în temeiul art. 994 C. civ., ca urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut privind dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de analiză a dosarului de credit, taxa de evaluare a proprietății, comisionul de acordare a creditului, clauza de exigibilitate anticipată a creditului și clauza de cesiune a contractului, cu consecința nulității contractului de cesiune, începând cu data plății și până la data restituirii integrale a sumelor, componentă a repunerii părților în situația anterioară; obligarea în solidar a pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de către acestea în temeiul clauzelor abuzive nule absolut; anularea parțială a graficelor de rambursare emise de banca pârâtă, anexă și parte integrantă din contract - art. 9.1, în partea privind dobânda revizuibilă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 148-151, art. 192 și art. 194-195 C. proc. civ., raportat la art. 14 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 850/NLP/PI din 3 mai 2017, Tribunalul Timiș a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, care, prin sentința civilă nr. 8139 din 29 iunie 2017, a declinat, la rândul său, competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, constatând ivit conflictul negativ de competență și înaintând dosarul Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 77/CC din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența soluționării cauzei înfavoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, raportat la faptul că reclamantul a cuantificat valoric obiectul cererii, precizând că acesta este de 161.056 CHF, respectiv echivalentul a 322.901,17 RON, ce reprezintă valoarea contractului cesionat.

Prin sentința civilă nr. 257 din 20 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. ZRT și a B., invocate de aceste pârâte prin întâmpinare.

Totodată, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele D. ZRT și B.

S-au constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1, 6.3 și 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile "în funcție de politica băncii" și fără consimțământul reclamantului și a clauzei prevăzute la art. 6.2 din contract, referitoare la mențiunea "banca își rezervă dreptul".

S-au constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 7 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007, referitoare la dobânda penalizatoare.

S-au constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 8.2, 8.3, 8.4 și 8.8 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007, precum și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.15 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 și la art. 4 din contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. E. prin încheierea de autentificare nr. 1879 din 25 octombrie 2007, referitoare la dreptul băncii de a declara întregul credit scadent în cazul nerespectării de către reclamant a oricărei obligații asumate prin contract și/sau contractele accesorii acestuia, precum și a clauzelor prevăzute la art. 15.2 lit. b) și g), art. 15.3 și 15.4 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între B. și C. la 30 mai 2012.

S-au constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei atributive de competență prevăzute la art. 18.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007.

S-a dispus obligarea pârâtei B. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 declarate abuzive de către instanță, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii contractului de cesiune de creanță din 30 mai 2012.

S-a dispus obligarea pârâtei C. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza contractului de cesiune de creanță încheiat la 30 mai 2012, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora și până la data încetării încasării acestor sume. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 851/A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. și a dispus completarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, în sensul obligării apelantelor-pârâte C. și B. la plata sumei totale de 6500 RON cheltuieli de judecată.

La 28 ianuarie 2019, pârâta C. a declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin recursul formulat la 17 decembrie 2018 împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de apel trebuia să plece de la premisa justificării unui interes legitim în promovarea unei acțiuni întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, astfel că reclamantul trebuia să justifice un folos practic pe care l-ar obține prin admiterea acțiunii sale în sensul salvgardării contractului de credit si derulării sale în continuare cu înlăturarea clauzelor contestate. Or, în speța de față nu este cazul, având în vedere că a fost desființat contractul de credit datorită neîndeplinirii culpabile a obligațiilor de plată asumate, banca declarând creditul exigibil anticipat.

A mai susținut recurenta-pârâtă că raportul de drept material dintre părți devine un raport de drept execuțional, o dată cu desființarea contractului de credit.

Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță încheiat la 30 mai 2012, recurenta C. a solicitat instanței să constate că nu toate creanțele ce au fost cedate în baza acestui contract provin din contractele de credit încheiate în temeiul dispozițiilor speciale prevăzute de Legea nr. 190/1999. În acest sens, s-a arătat că instanța de judecată ar fi putut constata nulitatea parțială a contractului de cesiune numai cu privire la creanța aferentă reclamantului, iar nu în integralitatea sa.

Pe de altă parte, s-a apreciat că instanțele anterioare și-au încălcat limitele, acordând mai mult decât s-a solicitat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că în hotărârile pronunțate nu se regăsește temeiul de drept pe care se întemeiază interdicția cesionării creanțelor către societăți înființate în alte state europene, iar Legea nr. 190/1999 nu prevede în conținutul său interdicția expresă pentru o societate bancară cu sediul în România de a transmite creanțe transfrontalier.

Totodată, recurenta a mai arătat că este o instituție financiară nonbancară specializată și autorizată de organele abilitate în scopul desfășurării activităților de creditare și, implicit, de recuperare a creanțelor rezultate din contractele de credit neperformante și declarate scadente anticipat.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâta C. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de completare a deciziei nr. 628 din 10 octombrie 2018.

În motivarea acestui recurs, s-a învederat că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, raportat la faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată prin întâmpinare, astfel încât acesta nu le putea cere ulterior, după momentul închiderii dezbaterilor, respectiv în faza depunerii notelor scrise.

Totodată, s-a mai arătat că instanța de apel putea, eventual, să compenseze cheltuielile de judecată, având în vedere că ambele apelante-pârâte au achitat taxe judiciare de timbru în sumă de 3397 RON fiecare.

Recurenta-pârâtă B. a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018,pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nelegală cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1, 6.3 și 9.2 referitoare la dobândă, art. 7 referitor la dobânda penalizatoare, art. 8.2, 8.3, 8.4 si 8.8, art. 8.15, art. 4 din contractul de ipotecă, art. 15.2, 15.3, 15.4 și art. 18.3 precum și cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, întrucât cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de pretenții, respectiv acțiune în constatare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, adică pentru clauzele considerate ca fiind abuzive.

În acest sens, recurenta B. a învederat că trebuia pus în discuția părților temeiul acțiunii promovate sau recalificarea acesteia, fapt ce nu a avut loc, fiind astfel încălcate principiile procesului civil, care au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

S-a subliniat că interesul reclamantului de a promova acțiunea întemeiată pe prevederile legale în materia protecției consumatorilor este inexistent, având în vedere că, o dată desființat contractul de credit, raportul de drept material dintre părți devine unul de drept execuțional, părțile având drepturile și obligațiile specifice etapei executării silite, fapt ignorat de către instanța de apel.

În acest context, recurenta-pârâta a susținut că reclamantul putea formula contestație la executare, putând invoca și motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, inclusiv motive ținând de caracterul abuziv al uneia sau mai multor clauze din cuprinsul titlului.

S-a subliniat faptul că instanțele au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, nereținând că Legea nr. 193/2000 poate fi aplicată numai clauzelor contractuale în curs de derulare, producătoare de efecte juridice.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind taxa de analiză a dosarului, taxa de evaluare aproprietății, comisionul de acordare, potrivit cererii de credit, s-a arătat că reclamantul și-a manifestat acordul de a achita toate costurile aferente acordării creditului, astfel cum au fost acestea prezentate potrivit ofertei de creditare.

Conform art. 8.3. din contractul de credit, reclamantul s-a obligat să plătească un comision de acordare în cuantum de 1951,1 CHF, reprezentând 2% din suma împrumutată, iar potrivit art. 8.1. reclamantul s-a obligat să achite o taxă de analiză a dosarului de 150 RON. În acest sens, recurenta a precizat că în contractul de credit nu este prevăzută obligația clientului de a plăti băncii suma de 338 RON cu titlu de taxă de evaluare a proprietății, deoarece prin prevederea de la art. 8.2. din contract părțile au consemnat faptul că există această taxă plătibilă de către reclamant, însă nu banca a încasat această sumă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să constate că prevederile contractuale incriminate nu se înscriu în dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Totodată, s-a arătat că, după aprobarea creditului, reclamantul a consimțit să împrumute de la B. suma de bani solicitată, acordul de voință al părților fiind manifestat în mod neechivoc prin semnarea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a subliniat că susținerile reclamantului conform cărora clauzele în discuție ar fi abuzive nu au temei legal sau contractual, deoarece reclamantul a luat cunoștință despre obligația de a plăti taxa de analiză și comisionul de acordare chiar înainte de semnarea contractului de credit și, ulterior, a consimțit la plata lor prin semnarea contractului de credit.

De asemenea, s-a menționat că reclamantul nu a invocat neînțelegerea contractului din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, ci numai faptul ca prevederile contractuale nu au fost negociate, susținere care, în opinia recurentei-pârâte, nu poate fi primită.

Clauzele ce fac obiectul litigiului nu se înscriu nici în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de acest text de lege pentru ca o clauză contractuală să fie considerata abuzivă.

S-a mai arătat că dreptul băncii de a stipula în contract dobânda penalizatoare nu era interzis de legislația în vigoare în materia contractelor încheiate de consumatori cu profesioniștii nici la data semnării contractului de credit și nu este interzis nici în prezent, fiind prevăzut la art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind declararea scadenței anticipate a creditului, recurenta-pârâtă a arătat că s-a prevalat de această clauză ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de plată de către reclamant, cu ignorarea notificărilor comunicate acestuia.

S-a mai precizat că recurenta B. nu a cesionat creanța către C. în temeiul clauzei prevăzute la art. 17 din contract, cesionându-se o creanță, nu un contract, nefiind vorba despre substituirea C. în raporturile născute dintr-un contract, aceasta fiind o entitate care a preluat o creanță, iar cesiunea a fost opozabilă reclamantului, cu respectarea prevederilor art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ.. În acest sens, s-a mai arătat că nu este necesar consimțământul debitorului cedat, deoarece nu este parte în contractul de cesiune.

Referitor la capătul de cerere privind clauza din contractul de credit cu privire la dobândă, s-a învederat, în esență, că aceasta are forma obținută ca urmare a modificărilor aduse prin ordonanță, respectiv formula de calcul a ratei dobânzii este formată din marja fixă și LIBOR 3L, astfel încât cerințele legii sunt respectate în opinia recurentei-pârâte. Pe cale de consecința, s-a apreciat că acest capăt al cererii de chemare în judecata este nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că nu are caracter abuziv clauza inserată la art. 6.1 și următoarele din contract, deoarece nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta procedând la modificarea ratei dobânzii în conformitate cu prevederile contractuale și dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, numai după intrarea lor în vigoare.

Recurenta-pârâtă a arătat că solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al clauzei privitoare la variabilitatea dobânzii in funcție de politica băncii este neîntemeiata, întrucât la art. 6.2. din contract sunt prevăzute condițiile in care banca poate opera o astfel de modificare, respectiv in funcție de indicele LIBOR, subliniindu-se, totodată, că, la data semnării contractului de credit, respectiv 16.10.2008, incidente erau prevederile Legii nr. 193/2000.

S-a mai susținut ca niciuna din condițiile prevăzute in art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită in cazul contractului de credit având in vedere următoarele: serviciile contractate de petent fac parte din domeniul bancar, iar, pe piața aferenta acestor servicii, B. nu deține o poziție de monopol, acesta având posibilitatea de a se adresa oricărei alte instituții bancare in funcție de oferta agreata si de propriile interese; petentul nu a fost forțat de bancă sa contracteze creditul, ci, acesta a ales la momentul contractării oferta B., iar presupunerea ca aceasta a corespuns nevoilor sale financiare este legitima; clauzele despre care contestatorul solicita sa se constate caracterul abuziv nu se înscriu in prevederile Legii 193/2000, Anexa - LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, lit. a): sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia; or, in cazul de fata la art. 6.2. este prevăzut fără echivoc motivul care sta la baza unei eventuale modificări a dobânzii, respectiv indicele LIBOR.

Recurenta-pârâtă a arătat că la data de 21.06.2010 au intrat in vigoare prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, evidențiind, în continuare, dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și susținând că, la momentul semnării contractului de credit, legislația in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare in contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natura a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua-credința a pârâtei, in condițiile in care au fost acceptate in cunoștința de cauza de către reclamant.

Clauza 6.1. din contractul de credit nu se regăsește printre exemplele de clauze abuzive prevăzute in Anexa la Legea nr. 193/2000, acest act normativ neimpunând furnizorilor de servicii financiare stabilirea unei formule de calcul a ratei dobânzii, ci doar redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc și care să permită înțelegerea lor fără a fi nevoie de cunoștințe de specialitate, iar în cazul modificării ratei dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, se impune să existe o motivație întemeiată și posibilitatea rezilierii contractului de către celelalte părți contractante.

Prin urmare, a conchis recurenta-pârâtă, clauza inserată la art. 6.1. și următoarele din contract nu au caracter abuziv, întrucât nu a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si interesele părților, banca procedând la modificarea ratei dobânzii în conformitate cu prevederile contractuale și dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, numai după intrarea lor în vigoare.

Cu privire la recursul reclamantei C. declarat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Intimatul-reclamant a invocat excepția insuficientei timbrări, excepția nulității recursului, precum și excepția tardivității formulării recursului pârâtei C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, intimatul-reclamant a invocat excepția netimbrării recursului, excepția tardivității și excepția nulității recursului.

Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

Intimatul-reclamant A. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON, anexând la dosar chitanța în acest sens.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.11.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimatul-reclamant înțelegând să își exercite acest drept.

Prin încheierea din data de 3 martie 2020 au fost respinse excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursurilor declarate de pârâte, invocate de intimatul-reclamant, și au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea de ședință din data de 21 iulie 2020 a fost suspendată judecata recursurilor în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din data de 10 februarie 2021, instanța a stabilit termenul de judecată de astăzi,13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecății.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, nu a fost încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nelegală cu privire la constatarea caracterului abuziv al unor clauze prevăzute în contractul de credit și în contractul de ipotecă, precum și cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, întrucât cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă pretenții, respectiv acțiune în constatare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. În acest sens, recurenta B. a învederat că trebuia pus în discuția părților temeiul acțiunii promovate sau recalificarea acesteia, fapt ce nu a avut loc, fiind astfel încălcate principiile procesului civil, care au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, interpretarea dată de instanța de apel fiind în afara limitelor legale ale Directivei 93/13/CEE.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea principiilor procesului civil sub aspectul clarificării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, sunt nefondate.

În realitate criticile vizează neexercitarea rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., însă sub acest aspect, Înalta Curte reține că nu se poate afirma cu temei pronunțarea unei hotărâri nelegale, așa cum susține recurenta-pârâtă, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de la început pe dispozițiile legale în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, iar ambele instanțe devolutive au apreciat că, față de temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii, raporturile contractuale dintre părți sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

În mod corect a reținut instanța de apel că remediul contestației la executare, în cadrul căreia se poate opune excepția nulității clauzei abuzive, nu este unul exclusiv, demersul judiciar pendinte fiind subsumat unei acțiuni în nulitatea clauzei abuzive, alternativă sugerată de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Așa cum s-a statuat în cauzele conexate C-430/93 și C-431/93 Van Schijndel "în lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar."

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată, la momentul la care legislația internă nu fusese modificată prin Legea nr. 310/2018, astfel încât, potrivit art. 713 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, debitorul poate invoca în contestația la executare motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.

C.J.U.E. a motivat, în esență, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-75/19 că, în ipoteza în care procedura de executare silită ia sfârșit înaintea pronunțării deciziei instanței de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea acestei executări silite, cu consecința nulității procedurii, această decizie nu ar permite să se asigure consumatorului decât o protecție de natură financiară analizată a posteriori, incompletă și insuficientă și nici nu ar constitui un mijloc adecvat și eficient pentru a se preveni utilizarea acestei clauze în continuare, contrar prevederilor art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13.

Instanța de apel a apreciat corect că pârâta nu se putea prevala de nicio normă legală care să impună ca remediu exclusiv contestația la executare, acțiunea în constatarea nulității clauzelor abuzive, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, formulată de reclamant, fiind admisibilă în raport cu principiile echivalenței și efectivității, expresie a obligației generale de asigurare a protecției jurisdicționale a drepturilor consumatorului, în temeiul dreptului european, acțiunea de drept comun nefiind supusă termenului de exercitare a contestației la executare.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte referitoare la inexistența interesului reclamantului de a promova acțiunea întemeiată pe prevederile legale în materia protecției consumatorilor, având în vedere că, odată desființat contractul de credit, raportul de drept material dintre părți devine unul de drept execuțional, părțile având drepturile și obligațiile specifice etapei executării silite, Înalta Curte o reține, de asemenea, ca fiind nefondată.

Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulității absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, inclusiv prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive, motiv pentru care este de natura evidenței interesul reclamantului în promovarea acțiunii, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul acestuia, numai dacă după eliminarea respectivelor clauze mai poate continua.

Or, în interpretarea propusă de recurenta-pârâtă prin calea extraordinară de atac, sancțiunea impusă de legiuitor ar fi lipsită de substanță.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte constată că efectul nulității absolute, privită ca sancțiune care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii formelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desființarea totală ori parțială a acestuia și, ca atare, în restabilirea legalității.

Două dintre principiile efectelor nulității, evidențiate în doctrină și confirmate în jurisprudență, sunt retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară, ultimul fiind doar o consecință a retroactivității, pe care, astfel, o asigură în mod efectiv, cu consecința existenței unui interes actual și legitim al acțiunii în constatarea nulității clauzelor abuzive, chiar și în ipoteza declarării exigibilității anticipate a creditului ipotecar.

Totodată, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei, întrucât instanța europeană a prezentat în jurisprudență criteriile relevante în ce privește clauzele de rambursare anticipată din contractele de credit ipotecar, ce permit creditorului să inițieze executarea silită.

Astfel, problema rezilierii unilaterale se poate ridica în funcție de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, iar acea posibilitate trebuie să fie prevăzută pentru situațiile în care neexecutarea prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și suma împrumutului (v. Hotărârea Curții în cauza C-421/14, F., Ordonanțele în cauzele conexate C-437/12 și C-116/13 Banca Regular Espanol Banca de Valencia).

Or, instanța de apel, confirmând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță, în acord cu aceste criterii ale jurisprudenței C.J.U.E., a calificat drept abuzive clauzele contractuale privind scadența anticipată a creditului ipotecar, din dispoziția unilaterală a băncii, chiar și în împrejurarea unei neexecutări neesențiale a obligației de plată a ratelor lunare, raportat la volumul creditului și la perioada de creditare.

De asemenea, în analiza legalității și temeiniciei soluției primei instanțe privind nulitatea clauzelor ce instituie mecanismul de stabilire a dobânzii variabile și a dobânzii penalizatoare, instanța de apel a ținut seama de particularitatea clauzelor contractuale, care au fost corect analizate sub aspectul cerințelor de transparență, precum și al redactării într-un limbaj clar și inteligibil, în conformitate cu jurisprudența C.J.U.E.

Înalta Curte mai formulează observația că instanța de apel a validat constatarea nulității clauzei privind dobânda penalizatoare, prin aprecierea proporționalității și, prin urmare, a caracterului abuziv al sancțiunilor prevăzute de clauzele contractului de credit ipotecar, soluție corectă, C.J.U.E. statuând expres necesitatea observării de către instanța națională a efectului cumulativ al tuturor clauzelor având ca obiect penalitățile ce figurează în contractul respectiv. Astfel, chiar dacă numai efectul cumulativ al sancțiunilor face ca acestea să fie disproporționate, toate clauzele contractuale în cauză trebuie să fie considerate ca fiind abuzive, indiferent dacă au fost aplicate sau nu (v. Hotărârea Curții în Cauza C-421/14 F.).

Totodată, vor fi înlăturate criticile recurentei, avându-se în vedere caracterul retroactiv al nulității absolute, sancțiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract, efectele acesteia fiind aplicabile părții contractante, dat fiind că aceasta și-a manifestat voința la data încheierii convenției și a fost și beneficiara prestațiilor executate de reclamantul consumator.

Din această perspectivă, recurenta-parte la contractul de credit ipotecar este cea care a utilizat contractul cu clauze standard și a stipulat clauzele abuzive în raport cu debitorul consumator, având un comportament contrar celui de a respecta obligația legală prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, cesiunea de creanță transferând numai un drept, dar nu și poziția contractuală, banca-cedentă rămâne titulara obligațiilor generate de contract și păstrează responsabilitatea conduitei sale de la data încheierii contractului de credit ipotecar și a contractului de ipotecă.

Înalta Curte reține, de asemenea, în legătură cu clauzele constatate abuzive de prima instanță, la care se face referire în cererea de recurs a pârâtei B., că motivele nu vizează considerentele hotărârii recurate, fiind concepute formal, ca o simplă reiterare a susținerilor de la judecata cauzei în fond și nu ca veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Toate referirile recurentei privesc combaterea susținerilor reclamantului, fără nicio argumentație juridică a nelegalității soluționării apelurilor, instanța de recurs neputând substitui ori completa deductiv argumentația căii extraordinare de atac.

Totodată, deși instanța de apel, prin decizia recurată, s-a limitat la verificarea legalității și temeiniciei soluției cu privire la dobânzile contractuale precum și scadența anticipată în apelul celeilalte pârâte, pârâta B. a contestat în recurs soluția de anulare a tuturor clauzelor din contractele de credit ipotecar și de ipotecă pronunțate prin sentința primei instanțe.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel procedează la rejudecarea fondului, în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Este adevărat că pârâta a solicitat, prin apel, anularea sentinței, astfel încât devoluțiunea era integrală, însă instanța de control judiciar a apreciat, în raport cu modul în care a fost concepută motivarea căii de atac - care nu conținea nicio referire la interpretarea sau aplicarea greșită de către instanța fondului a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 - că nu se impunea această analiză în rejudecarea fondului, criticile recurentei din apel fiind circumscrise efectelor juridice ale cesiunii de creanță, excluderii sale din cadrul procesual și neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate a demersului procesual al reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, nefiind criticat în recurs, cu prioritate, modul de stabilire a limitelor judecății în apel, respectiv aplicarea în cauza de față a normei de procedură instituite prin dispozițiile ar. 477 alin. (1) C. proc. civ., nici din această perspectivă nu pot fi primite motivele pârâtei B..

În schimb, criticile aduse deciziei recurate de pârâta B. referitoare la nulitatea contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâtele recurente sunt întemeiate, urmând a fi analizate împreună cu criticile formulate de pârâta D. ZRT, prin considerente comune.

Pentru început, Înalta Curte formulează observația că prin calea extraordinară de atac a pârâtei cesionare D. ZRT, privind decizia prin care apelurile pârâtelor au fost respinse ca nefondate, nu au mai fost reluate în recurs decât criticile privind soluția de constatare a nulității contractului de cesiune de creanță încheiat în data de 30.05.2012.

Principalul argument reținut de prima instanță în motivarea nulității contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâte la data de 30.05.2012 era legat de lipsa capacității de folosință speciale a societății pârâte-cesionare (D. ZRT), care nefiind înregistrată în România, nu se afla sub controlul jurisprudențial al B.N.R.

Instanța de apel reproduce întocmai motivarea primei instanțe, fără nicio apreciere proprie asupra criticilor din apel.

Astfel, se reține că era lovit de nulitate absolută contractul de cesiune de creanță încheiat urmare a exigibilității anticipate a contractului de credit ipotecar și a executării drepturilor ipotecare - nefiind cazul unei cesiuni a contractului - întrucât cesionarul (societate de recuperare de creanțe înființată în Ungaria) nu se încadra în categoria instituțiilor-financiare aflate sub supravegherea B.N.R.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu răspunde criticilor invocate, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentința primei instanțe a fost criticată prin apelul pârâtei D. ZRT, în sensul că, față de caracterul general al normelor reținute de tribunal, respectiv art. 24 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune) și care prevedeau generic că entitățile cărora li se pot cesiona "creanțele ipotecare" trebuie să fie autorizate și reglementate "prin legi speciale", nu erau indicate nici temeiurile de drept pe care era întemeiată concluzia privind lipsa capacității de folosință specializate a pârâtei cesionare și, care, ca regulă, se stabilește potrivit legii naționale a pârâtei și nici temeiul juridic al interdicției cesionării de creanțe către alte societăți de profil înființate în spațiul comunității europene, raționamentul juridic, cel care fundamentează soluția, fiind incomplet.

Prin urmare, potrivit apelantelor-pârâte, constatarea că pârâta cesionară nu dovedise condițiile autorizării, cu consecința nulității operațiunii de cesiune era lipsită de temei.

Or, pentru a putea fi verificată, în recurs, hotărârea pronunțată, sub aspectul aplicării corecte a normelor de drept material, aceasta trebuia să conțină, în considerentele aferente respingerii căilor de atac devolutive ale pârâtelor, sinteza comprehensibilă a considerațiilor de fapt și de drept pe care se bazează soluția pronunțată.

În acest context, în lipsa oricărei argumentații în legătură cu criticile aduse hotărârii primei instanțe, considerentele deciziei recurate sunt incomplete și hotărârea nu corespunde principiului general privind dreptul de a fi ascultat, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. și nici art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. privind conținutul hotărârii.

Înalta Curte constată, pe de o parte că normele pe care și-au întemeiat soluția instanțele devolutive, respectiv art. 24 și 33 din Legea nr. 190/1999 sunt norme de trimitere, care se completează cu normele speciale care reglementează condițiile de autorizare, iar, pe de altă parte, activitatea de recuperare a creanțelor este diferită de cea a instituțiilor-financiare de credit, astfel încât și condițiile de autorizare și supraveghere prudențială sunt distincte, în ce privește validitatea convenției de cesiune de creanță, instanței de apel revenindu-i sarcina de a o verifica, în raport cu actele normative în vigoare la data încheierii acesteia, analiză care lipsește din considerentele deciziei recurate.

Trebuie subliniat că instanța nu putea reține neîndeplinirea obligației de a se proba respectarea, în cauza de față, a condițiilor de valabilitate a cesiunii de creanță, fără a se identifica, în prealabil, toate normele care instituiau acele condiții imperative și a se stabili conținutul acestora, în caz contrar nefiind determinat obiectul probei aflate în sarcina pârâtelor.

Totodată, deși nicăieri în cuprinsul dispozitivului sentinței ori al considerentelor acesteia, prima instanță nu face nicio referire la nulitatea parțială a convenției de cesiune care, în speță, avea ca obiect un întreg portofoliu de creanțe ale recurentelor și nu se limita la creanțele deținute asupra reclamantului în cauză, totuși instanța de apel a menținut soluția, prin respingerea apelurilor declarate de pârâte.

Instanța de apel s-a limitat, în mod greșit, la o interpretare, prin considerentele proprii, asupra măsurii dispuse prin dispozitivul sentinței, fără a interveni asupra acestuia, abordare proprie unei alte proceduri și anume, de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului hotărârii judecătorești, în care nu se judecă fondul cauzei.

Instanța de control judiciar devolutiv a omis să observe că ceea ce se ceruse prin calea de atac era reformarea soluției, în vederea restabilirii limitelor învestirii instanței prin acțiunea introductivă a reclamantului, prin care s-a dedus judecății nulitatea parțială a convenției, numai în privința reclamantului-debitor cedat, în caz contrar instanța acordând mai mult decât s-a solicitat de către reclamant, fiind incident și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, prin prisma acestor considerente, se impune casarea deciziei recurate, în vederea judecării apelurilor cu privire la nulitatea contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâte, urmând a se avea în vedere și efectele juridice ale nulității clauzelor privind rambursarea anticipată a contractului de credit ipotecar.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, acesta urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Prin decizia arătată mai sus, instanța a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii, formulată de intimatul-reclamant și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în suma de 6.500 RON. Instanța a avut în vedere că apelurile pârâtelor au fost respinse prin decizia civilă nr. 628/10.10.2018, s-a solicitat obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată, acestea fiind datoare să-i plătească intimatului cheltuielile de judecată prilejuite de asigurarea apărării calificate în proces, în temeiul art. 453 alin. (1) și art. 455 C. proc. civ.

Față de admiterea recursurilor pârâtelor C. și B. și casarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, prin care au fost respinse apelurile declarate de acestea, având în vedere că cererea de completare a dispozitivului referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de intimatul-reclamant presupune stabilirea culpei procesuale, judecata în apel urmând a fi reluată, Înalta Curte constată că se impune și admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, precum și recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa deciziile recurate menționate și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în limitele stabilite prin considerentele acestei decizii, potrivit art. 501 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018,ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, precum și recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează deciziile recurate și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 aprilie 2021.