ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 953/2025

Să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze inserate în conținutul Contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007 încheiat cu pârâta B. S.A.: 1.1. Clauza privind rata dobânzi curente de 4,5 % pe an (art. 4.2. prima teză din Contract) și clauza privind dobânda revizuibilă, a cărei rată este supusă modificării unilaterale de către pârâtă în conformitate cu libera apreciere a acesteia ("fără a fi obligat în nici un fel") și în funcție de evoluția indicelui de referință Libor 6M + 4% pe an, fără a fi necesar consimțământul reclamantului consumator, cu referire la modalitatea aducerii noilor niveluri de dobândă la cunoștința împrumutaților și cea a considerării ca acceptate a acestora (art. 4.4. din Contract); 1.

Clauza privind dobânda penalizatoare/anatocism (art. 4.5. din Contract); 1.

Clauzele referitoare la taxa de evaluare a proprietății aduse în garanție, conform notei nr. x din dala de 25.10.2007, a comisionului de acordare de 2% din valoarea creditului (3.895 CHF) și a comisionului de administrare perceput lunar, în sumă de 0,15% din soldul total al creditului, ale căror niveluri sunt supuse revizuirii pe parcursul Contractului în funcție de politica de creditare a pârâtei și fără consimțământul împrumutaților (art. 5.1. lit. b), c) și f), precum și art. 5.4. din Contract); 1.

Clauza privitoare la scadența (exigibilitatea) anticipată a creditului (art. 13.6 și art. 13.7. din Contract); 1.

Clauza de cesiune a contractului (art. 15.1. și art. 15.2. din Contract); 1.

Clauza atributivă de competență a soluționării litigiilor în favoarea instanțelor de la sediul băncii pârâte, din București (art. 15.14. din Contract). 2. Să se constate nulitatea absolută parțială a "Contractului de cesiune de creanță în legătură cu anumite credite" din 31 martie 2009, încheiat între pârâtele B. și C. (OLANDA), cât privește cesionarea drepturilor provenind din contractul nr. x/30.10.2007 și Contractul de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat la BNP F. prin încheierea de autentificare nr. x/30.10.2007, și subsecvent, a contractului numit "Cesiune de creanță în legătură cu anume credite" din 26 iunie 2015, încheiat între C. (Olanda) și D., la data de 25.06.2015, cât privește cesionarea drepturilor provenind din prima cesiune, precum și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul restabilirii raporturilor contractuale dintre părți, în condițiile anterioare fiecărei cesiuni; 3. Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate necuvenit (art. 994 C. civ.) urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut, relativ la dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de evaluare a proprietății, comisionul de acordare a creditului și clauza de cesiune a contractului/creanței (cu consecința nulității contractelor de cesiune), începând cu data plății și până la data restituirii integrale a sumelor, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de pârâte în temeiul clauzelor abuzive nule absolut (restitutio în integrum); 4. Să se constate caracterul incert al creanței (în ceea ce privește întinderea sa), la data formulării cererii de executare silită (04.01.2013) de către pârâta C. (Olanda), prin mandatar E. S.R.L.. Pârâtele B. S.A., D., C., au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea ca netimbrat a capătului de cerere privind nulitatea absolută parțială a contractelor de cesiune și respingerea, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind constatarea caracterului incert ai creanței. Pârâtele au solicitat respingerea ca nefondate a celorlalte capete de cerere și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 467 din 21.05.2019 a fost admisă excepția necompeteneței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Prin sentința civilă nr. 13272 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 10 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit competența de soluționare în primă instanță a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș a admis excepția netimbrării. A anulat ca netimbrat petitul 2 subpunctul 2 al acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanță din data de 26 iunie 2015. A admis excepția inadmisibilității petitului 4 al acțiunii. A respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, având ca obiect constatarea caracterului incert al creanței la data formulării cererii de executare silită. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. (Olanda), D. prin mandatar E. S.R.L. și cu intervenientul G.. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007: clauza prevăzută la art. 4.5 din contract privind dobânda penalizatoare; clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare a creditului și clauza prevăzută la art. 5.4 din contract privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor. A obligat pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plății până la restituirea integrală către reclamantă. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. A obligat fiecare dintre pârâte la plata către reclamantă a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă rezultată în urma compensării cheltuielilor de judecată acordate parțial reclamantei (2.000 RON), în măsura pretențiilor admise, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 800 RON acordate pârâtelor. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâtele B. S.A., C., D.. Prin decizia nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A., C. și D., împotriva sentinței civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și cu intimatul-intervenient G.. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., C. și D. și cu intimatul-intervenient G.. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, și în consecință s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume de la data plății până la restituirea integrală către reclamantă. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. și pârâtele B. S.A., C. și D.. Prin Decizia nr. 1607 din 22.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția lipsei calității de reprezentant al recurentelor-pârâte; a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor din 28 martie 2022, 02 mai 2022 și a deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații - intervenienți H. și I. (succesibili G.); a admis recursul declarat recurentele-pârâte B. S.A., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi sub nr. x/2018**. Prin decizia civilă nr. 80/A din 20 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost respins apelul declarat de B. S.A., C. și D., împotriva sentinței civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018. A fost admis apelul declarat de A., schimbată în parte sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș și, în consecință:- s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an, și la plata dobânzii legale remuneratorii aferentă respectivelor sume, de la data încasării lor și până la restituirea integrală a acestora către reclamantă. Au fost menținute în rest, dispozițiile sentinței apelate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs D., C. și B. S.A. solicitând instanței admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. Motivele de recurs sunt în esență următoarele: Recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, forma în vigoare la data încheierii contractului, reținând în mod eronat că art. 4.4 are un caracter abuziv. Totodată, potrivit recurentelor, instanța de apel a făcut o greșită analiză a celorlalte prevederi contractuale prin prisma greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 193/2000. În continuare, recurentele redau predeverile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și susțin că din interpretarea acestora rezultă faptul că în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile cumulative enumerate în textul de lege, atunci este răsturnată prezumția relativă a valabilității clauzelor contractuale aplicabilă chiar și în cazul celor inserate în contractele de adeziune. Mai susțin că instanța de apel a reținut că în ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 4.4 din Contractul de credit, aceasta ar avea un caracter abuziv deoarece în cuprinsul acesteia se menționează că instituția financiară are numai dreptul, nu și obligația de a modifica rata dobânzii. Or, arată autoarele recursului, această interpretare este greșită, instanța de apel făcând o analiză superficială a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. În opinia recurentelor, nu se poate reține că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție de drept în temeiul căreia clauzele cuprinse în contractele de adeziune prezintă un caracter abuziv. Împrejurarea potrivit căreia între părți a fost încheiat un contract de adeziune, nu presupune de plano că prevederile acestuia prezintă un caracter abuziv, arată recurentele. Mai susțin autoarele căii de atac că instanța de apel a reținut pe de o parte că prevederile contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda nu au fost negociate, iar pe de altă parte, că aceste prevederi sunt abuzive întrucât practica băncii, instituită prin clauza 4.4 din contractul de credit, ar fi lipsită de transparență, încălcând principiul bunei-credințe și conducând la un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Or, susțin recurentele, această interpretare este greșită întrucât instanța nu a aplicat în analiză criteriile stabilite de legiuitor pentru determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Sub un alt aspect, recurentele susțin că în ceea ce privește clauza de la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de credit, instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, reținând că ar exista un dezechilibru de drepturi și obligații și că ar fi încălcate exigențele bunei-credințe prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului. Totodată, recurentele susțin că în ceea ce privește clauza de la art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare a creditului, instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a reținut că această clauză nu ar îndeplini exigențele impuse de respectivul act normativ deoarece, deși legea nu interzice perceperea de către bancă a unui astfel de comision, aceasta nu justifică stipularea lui de plano în orice contracte de credit, ci numai în acele contracte în care beneficiarii împrumutului au nevoie de prestarea unui asemenea serviciu, astfel fiind generat un dezechilibru contractual și nefiind negociată, transparentă și inteligibilă potrivit standardului obiectiv al consumatorului mediu. Totodată, arată recurentele, clauzele contractuale nu sunt susceptibile de a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Autoarele căii de atac redau prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și arată că pe calea contestării clauzelor abuzive nu poate fi criticată clauza cu privire la dobândă, la comisionul de acordare și administrare deoarece aceste elemente reprezintă prețul creditului acordat, iar potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele care reglementează aceste comisioane nu pot fi cenzurate atâta timp cât sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Sub un ultim aspect, recurentele arată că la data încheierii contractului nu exista nicio interdicție legală ca instituția de credit să poată să perceapă un comision de acordare și de administrare a creditului. În concluzie, recurentele susțin că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 atunci când a respins apelul acestora, menținând hotărârea instanței de fond prin care s-a reținut că în speță, clauzele contractuale 4.4 și 5.1 lit. b) și c) ar avea un caracter abuziv. Recurentele-pârâte au indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților. Prin încheierea din 12 februarie 2025 Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că prin decizia de casare nr. 1607 din 22.06.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a reținut că instanța de apel, în soluționarea cauzei, nu a avut în vedere criteriile legale de analiză prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, în determinarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda, comisionul de acordare și comisionul de administrare. Criticile recurentelor potrivit cărora, în mod eronat instanța de apel a reținut că în cauză, clauza prevăzută la art. 4.4 privind dobânda are un caracter abuziv, nu vor fi primite, deoarece conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților." În cauză, astfel cum în mod judicios a stabilit curtea de apel, au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanțelor de fond din ciclul procesual anterior referitoare la natura contractului de credit - ca fiind un contract de adeziune, și la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, aceste statuări nefiind infirmate prin decizia de casare. Potrivit dispozițiilor art. 4.4 din din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007: "Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după primul an de la utilizarea integrală a Creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 4% pe an". Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul prevăzut în mod netransparent. Contrar susținerilor recurentelor, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul intimatei-reclamante. Instanța supremă constată însă întemeiate susținerile recurentelor potrivit cărora instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale preăzute la art. 5.1 b), referitor la comisionul de acordare și art. 5.1 lit. c), privind comisionul de administrare. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține fondate criticile formulate de recurentele-pârâte față de modul în care instanța de apel a înțeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare. Înalta Curte constată că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și de administrare, se impune a se determina în ce măsură sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Față de dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 rezultă că cele două clauze prevăzute la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nu se pot încadra în noțiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestația nu are caracter esențial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităților efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului. În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește. Valoarea comisionului de acordare și a comisionului de administrare prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c), rezultă din stipulațiile contractului de credit, iar motivele perceperii lor rezultă cu ușurință din denumirea acestora, intimata-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea celor două comisioane. Denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv acordarea și administrarea creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere. În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare, valoarea acestui comision este clar determinată prin contract de 2% din valoarea totală a creditului - precum și că acesta este plătibil o singură dată la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Referitor la clauza privind comisionul de administrare, însăși denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislația din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Ca atare, instanța supremă reține că în contractul de credit în discuție sunt indicate prestațiile băncii și se arată rațiunea perceperii acestor comisioane. Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care aceste comisioane au fost percepute de către bancă pentru acordarea și pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către intimata-reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a acestor comisioane, cât și contraprestația băncii în schimbul acestora. Obligația de plată a acestor comisioane a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că aceste comisioane nu erau menite să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare demarării și derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. Nu există niciun element în speță care să ateste încălcarea cerinței respectării de către recurentele-pârâte a exigențelor bunei-credințe, comisionul de administrare și comisionul de acordare fiind menționate în mod clar ca fiind obiect al obligației de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului. Cerința exprimării într-un limbaj ușor inteligibil este îndeplinită dat fiind faptul că din însăși denumirea lor - comision de administrare și comision de acordare - rezultă cu evidență rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de administrare și de acordare a creditului, analiza privind caracterul clar și inteligibil al acestor comisioane urmând a se face din perspectiva explicării modului de calcul. Or, formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul care a permis intimatei-reclamante să aibă o reprezentare explicită a efectelor acestor clauze asupra contractului în ansamblul său la data încheierii acestuia. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va dispune casarea în parte a deciziei nr. 80A din 20 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi și va reține cauza spre judecare în fond: Va admite apelul declarat de pârâtele B. S.A., C. (Olanda) și D., prin mandatar E. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș. Va schimba în parte sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, în sensul că, va respinge capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) privind comisionul de acordare și comisionul de administrare a creditului. Totodată, va respinge cererea privind restituirea sumelor încasate de către pârâte în baza clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) privind comisionul de acordare și comisionul de administrare a creditului. Vor fi menținute dispozițiile privitoare la constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.5, privind dobânda penalizatoare, la art. 5.4 privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor și art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007. Vor fi menținute dispozițiile deciziei apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an și la plata dobânzii legale remuneratorii aferentă acestor sume, de la data încasării lor și până la restituirea integrală a acestora către reclamantă. Vor fi menținute dispozițiile sentinței apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plății, până la restituirea integrală către reclamantă. Vor fi menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.