ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 395/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Timiș, sub număr de dosar x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C.-Agenția Arieș, au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/28.09.2007: clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.3, teza a doua și art. 1 din actul adițional încheiat la data de 17.12.2013, cu privire la posibilitatea de a fi majorată dobânda, peste procentul de 3.9°/o prevăzut în contract, clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1, privind comisionul de procesare a dosarului în cuantum de 1,5%, aplicat la valoarea creditului, clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.3, referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,2% din soldul creditului și respectiv clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.4, privind comisionul de risc suplimentar, în cuantum de 5%, perceput în primul an de creditare.

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, comision de procesare, comision de administrare și comision suplimentar de risc plus dobânda legală aferentă de la data efectuării plății și până la data restituirii.

Prin cererea înregistrată la 7 noiembrie 2017, reclamanții și-au redus pretențiile în ceea ce privește restituirea comisionului de procesare, la suma de 3358,04 CHF.

De asemenea, reclamanții au completat cererea introductivă, solicitând instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit, să dispună stabilizarea cursului valutar, începând cu 28.09.2017 și până la 31.05.2017, având în vedere cursul valutar aplicabil la data încheierii contractului de credit, precum și să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferențele de curs valutar plus dobânda legală aferentă de la data efectuării plății și până la data restituirii.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 451 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată de către reclamanți și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza a Ii-a din contractul de credit x/28.09.2007, dispunându-se restituirea sumelor încasate peste procentul de dobândă de 3,9 % pe an, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plății până la data restituirii acestora și respectiv a clauzelor prevăzute la art. 6, pct. 6.1, 6.3 și 6.4 din același contract, dispunându-se restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare și comision de risc suplimentar plus dobânda legală aferentă, de la data plății până la data restituirii acestora.

S-a respins în rest acțiunea.

Totodată, s-a respins ca nefondată cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a dispus completarea sentinței civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 din actul adițional datat 17.12.2013.

Împotriva sentinței nr. 645/PI din 20 iunie 2018 a declarat apel pârâta C. S.A.

De asemenea, împotriva sentinței nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018 au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 48I/A din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a H-a Civilă, s-a respins apelul declarat de către pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 645/PI, pronunțate la 20 iunie 2018 și, de asemenea, s-a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând, în esență, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului băncii și al respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, comisionul de procesare, comisionul de administrare, comisionul de risc, respectiv al celui privind restituirea sumelor percepute în temeiul acestor clauze.

Prin decizia nr. 996 din 14 aprilie 2021, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul pârâtei C. S.A., s-a casat decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, cauza fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 58/A din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a Ii-a Civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a Ii-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, la 14 martie 2022, pârâta C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului în ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare - art. 6.1, comisionul de administrare - art. 6.3 și comisionul de risc - art. 6.4.

De asemenea, s-a solicitat constatarea desființării de drept a actelor de executare și restituirea sumelor executate.

Prin decizia nr. 383 din 28 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a 11-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 58/A din 3 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a Ii-a Civilă, a fost casată hotărârea atacată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

A fost respinsă cererea recurentei-pârâte privind întoarcerea executării.

Prin decizia civilă nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, având ca obiect acțiune în constatarea clauzelor abuzive - rejudecare.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respins capătul de cerere din acțiunea reclamanților referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.4 din Contractul de credit x, privind comisionul suplimentar de risc, și la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestei clauze.

S-au menținut dispozițiile sentinței apelate sub aspectul capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.1 din Contractul de credit x, privind comisionul de procesare, și de la art. 6.3 din Contractul de credit x, privind comisionul de administrare, precum și la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestor clauze.

Au fost obligați intimații-reclamanți A. și B. la plata către apelanta-pârâtă C. S.A. a sumei de 3.037,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta C.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a interpretării dată de CJUE în cauza C-621/17.

Arată că instanța de apel a fost învestită cu rejudecarea capetelor de cerere privind caracterul abuziv și nulitatea clauzelor contractuale ce stabilesc obligația intimaților-reclamanți de a plăti comisionul de procesare, comisionul de administrare și comisionul de risc suplimentar.

Or, instanța de apel, apreciază recurenta, în rejudecare, deși aparent pare că a făcut această analiză, a reluat în mare parte, sub o altă formă, aceleași argumente ca și în decizia casată, concluzionând că este temeinică și legală hotărârea primei instanțe în ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare, admițând apelul pârâtei numai în privința comisionului de risc.

Consideră că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la apelul C. S.A. referitor la capetele de cerere privind clauzele 6.1 și 6.3 din contractul de credit este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 193/2000, precum și cu ignorarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea interpretării dată de CJUE în cauza C-621/17 și, fără a ține cont de prevederile art. 501 pct. 3 C. proc. civ., a ignorat indicațiile instanței de casare, făcând aceleași aprecieri ca și în decizia casată, respectiv cele referitoare la mărimea costurilor și la lipsa unei dări de seama a activităților desfășurate pentru fiecare cost în parte.

Pornind de la caracterul obligatoriu al hotărârii Curții din 3 octombrie 2019 data în cauza C-621/17, se impunea ca instanța de apel să analizeze dacă clauzele în discuție sunt clare și inteligibile, respectiv dacă precizează cuantumul exact al comisionului, metoda lui de calcul și data de exigibilitate respectiv posibilitatea ca natura serviciilor să fie înțeleasă sau dedusă din contract și consumatorul să poată verifica dacă există anumite suprapuneri între costuri sau între serviciile pe care le plătește.

Instanța de apel creează aparența analizării cauzei prin prisma celor reținute de CJUE în Cauza C-621/17, reținând că aceasta a statuat într-adevăr că nu este necesară detalierea serviciilor furnizate, însă premisele acelei analize au fost acelea că respectivele comisioane au acoperire în contraprestații furnizate de bancă.

Totodată, recurenta-pârâta critică soluția instanței de apel, motivat de faptul că instanța nu a aplicat corect dispozițiile prevăzute art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Apreciază că, fiind vorba de clauze exprimate clar și inteligibil, acestea sunt excluse de la control, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

în plus, instanța își fundamentează soluția pe mărimea costurilor, contrar celor statuate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și dispuse de instanța de casare.

Clauzele referitoare la comisionul de procesare și cel de administrare sunt exprimate într-un mod clar și inteligibil, intimaților-reclamanți nefiindu-le ascunsă inserarea lor în contract, iar termenii utilizați pentru stipularea lor sunt clari și apți de a fi înțeleși de către orice consumator de nivel mediu.

Înalta Curte de Casație si Justiție a explicitat la fila x din decizia de casare, care sunt elementele concrete care trebuie examinate.

Conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate de către instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța care rejudeca pricina, însă, dincolo de considerentele instanței de trimitere, cu privire la modul în care trebuie să se verifice de către instanța de judecată caracterul clar și inteligibil al unei clauze, instanța de apel în rejudecare a fost învestită să analizeze clauzele prin prisma clarității și inteligibilității acestora.

Dacă ar fi reanalizat probele administrate în cauză, în raport de indicațiile instanței de trimitere, instanța de apel ar fi avut toate elementele pentru a reține ca dispozițiile contractuale care prevăd comisionul de procesare și cel de administrare sunt clare și inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât și a naturii contra prestațiilor, nefiind utilizați termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu și avizat să înțeleagă din chiar denumirea comisioanelor, ca și din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestațiile echivalente ale părților, chiar dacă operațiunile nu au fost descrise exhaustiv și că aceste costuri nu se suprapun, astfel cum a indicat instanța de trimitere.

Așadar, instanța de trimitere a arătat că problematica a fost clarificată cel mai recent în Decizia CJUE pronunțată în cauza nr. C-621/2017, Kiss vs. CIB Bank -pe care instanța de apel, însă, a ignorat-o cu desăvârșire, deși trebuia să facă aplicarea dreptului european și a hotărârilor interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție.

Menționarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente, sunt condiții suficiente pentru a aprecia că respectiva clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind necesară o detaliere a activităților prestate de banca în cadrul clauzei respective.

Or, în speță, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Procentul, metoda de calcul, cuantumul și scadenta acestor comisioane sunt informații cuprinse în contractul de credit și în graficul de rambursare, care face parte integrantă din acesta, ambele asumate prin semnătura de către intimații-reclamanți.

Noțiunea de acordare a creditului are același înțeles ca în vorbirea curentă, presupunând analiza cererii depuse de consumatori, întocmirea dosarului de credit și a contractului, verificarea documentelor și a garanțiilor prezentate de consumatori, informarea consumatorilor. Este evident, susține recurenta, că termenul folosit nu prezintă dificultăți de înțelegere pentru consumatori, nefiind utilizați termeni tehnici sau noțiuni complexe.

Așa cum rezultă chiar din contractul de credit și din celelalte probe administrate că prestațiile propriu-zise ale băncii au fost de analiză a cererii de credit, de întocmire a unei oferte, de întocmire a dosarului de credit, verificarea informațiilor furnizate de intimații-reclamanți, a garanțiilor, întâlniri și discuții anterioare încheierii contractului de credit, inclusiv negocieri pentru derogări.

De asemenea, noțiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacțiilor, verificarea periodică a respectării de către client a obligațiilor asumate și a garanțiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înțeles decât cel din vorbirea curentă.

Și în acest caz, este evident care sunt prestațiile executate de bancă, respectiv calculul dobânzilor, înștiințarea împrumutaților cu privire la valoarea prestațiilor lunare, verificarea plăților efectuate de clienți, a menținerii garanțiilor pe parcursul derulării contractelor, analiza cererilor și a propunerilor de modificare a contractelor, încheierea actelor adiționale, elaborarea situațiilor de plată.

Așadar, subliniază recurenta, rezulta că împrumutații au fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă din contract.

Nu s-a dovedit, astfel, niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile dintre părți sau reaua-credință a băncii.

In acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-415/11 Mohamed Aziz din 14.03.2013 și cauza Constructor Principado S.A. împotriva Jose Ignacio), noțiunea de dezechilibru semnificativ trebuie apreciată la momentul încheierii contractului, avându-se în vedere atât celelalte clauze contractuale, cât și legislația națională și nu se raportează la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între prestațiile corelative ale părților.

Din această perspectivă, prin clauzele analizate nu se aduc restrângeri ale drepturilor intimaților-reclamanți și nu se stabilesc obligații suplimentare pentru aceștia, care nu ar fi fost prevăzute de legislația națională.

Nu în ultimul rând, și în privința condiției negocierii, instanța a aplicat greșit prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel, se reține că C. S.A. nu deține dovezi care să ateste negocierea contractului, în întregul său, nici negocierea în mod particular a clauzelor în discuție, or, chiar înscrisul care atestă negocierea comisionului de risc (aspect confirmat de instanța prin soluție), atesta negocierea contractului în întregul sau întrucât pe lângă negocierea cu privire la acceptare unei garanții neconforme și stabilirea condițiilor asigurării conformității ulterioare, banca a negociat și cu privire la gradul de îndatorare al împrumutaților.

Solicită admiterea recursului și judecarea cauzei și în lipsă.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului și judecarea cauzei și în lipsă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din 26 noiembrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut, în esență, că recursul este admisibil în principiu.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 25 februarie 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

În speță, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în expunerea argumentelor, criticând hotărârea recurată sub aspectul comisionului de procesare și de administrare.

Argumentele expuse sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate, recurenta-pârâtă urmărind să obțină o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Ca atare, invocarea de către recurentă a aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, referirile la art. 501 C. proc. civ. etc. sunt formale.

Recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Astfel, cele susținute de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcție a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situației de fapt și pe o simplă înșiruire și redare a textelor legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.