ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 996/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 iunie 2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - AGENȚIA ARIEȘ, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 din contractul de credit nr. x/2007, teza a doua ("începând cu al doilea an de creditare rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare") și a art. 1 din actul adițional încheiat la data de 17.12.2013, cu obligarea pârâtelor să restituie sumele încasate abuziv peste procentul de dobândă de 3,9 din contract, ca urmare a constatării ca fiind abuzive a clauzelor indicate, cu dobânda legală a B.N.R. aferentă de la data efectuării plății și până la achitarea sumelor; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 6 pct. 6.1 din contractul de credit nr. x/2007 privind "comisionul de procesare dosar 1,5% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului" și înlăturarea acestei clauze; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în contractul de credit la art. 6 pct. 6.3, referitor la comisionul de administrare de 0,2 %, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului și a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.4 privind perceperea unui comision de risc suplimentar de 5%, care a fost reținut în primul an de creditare, cu obligarea intimaților să îi restituie sumele încasate abuziv cu titlu de comision procesare, a comisionului de administrare și a comisionului suplimentar de risc ca urmare a constatării ca fiind abuzive a clauzelor, cu dobânda legală a B.N.R. aferentă de la data efectuării plații și până la achitarea sumelor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/28.09.2007; s-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă peste procentul de dobândă de 3,9 % pe an, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plății până la achitarea acestora.

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 6.1, pct. 6.3 și pct. 6.4 din contractul de credit nr. x/28.09.2007.

S-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă în baza acestor clauze referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare și comisionul de risc suplimentar, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plăților până la achitarea acestora; s-a respins în rest acțiunea; s-a respins ca nefondată cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă; a fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce privește clauzele de la 6.1 - comisionul de procesare, de la art. 6.3 - comisionul de administrare și de la art. 6.4 - comisionul de risc suplimentar pentru neeligibilitatea garanției, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, comisioanele sunt componente esențiale ale prețului contractului, or cât timp clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța de judecată nu poate trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții, orice concluzie contrară reprezentând o distorsiune a sensului normei juridice comunitare, și, în consecință, și a celei naționale, contravenind și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susține că dispoziția contractuală este exprimată fără echivoc, într-un mod clar și inteligibil, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, intimaților-reclamanți nu le-a fost ascunsă inserarea sa în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea acesteia au fost clari, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Clauza inserată la art. 6.1 prevede formula de calcul a comisionului, sursa de plată și scadența acestuia, fiind perceput o singură dată la momentul acordării creditului și a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului acordat.

Referitor la comisionul de administrare - art. 6.2 din contract, recurenta-pârâtă susține că dispoziția contractuală este redactată pe interesul unui consumator mediu, în aceeași manieră în care, ulterior, comisionul a fost definit prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă apreciază că și dispoziția de la art. 6.4, potrivit căreia s-a datorat un comision de risc de 5% pe an până la momentul la care garanția va îndeplini criteriile de eligibilitate ale băncii, prevede motivația perceperii comisionului.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, scopul acestor costuri ale contractului au fost explicate intimaților și au fost acceptate prin semnarea contractului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că dispozițiile contractuale care stabilesc comisionul de procesare, comisionul de administrare și comisionul de risc răspund exigentelor transparenței stabilite în practica Curții de Casație a Uniunii Europene, au o formulare limpede, neechivocă și ușor accesibilă pentru un consumator mediu informat, iar prin semnarea contractului de credit, intimații-reclamanți și-au însușit aceste prevederi, cu puterea efectelor prevăzute de art. 969 vechiul C. civ.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, clauza care stabilește remunerația pentru un serviciu și care compune costul total al creditului/definește obiectul contractului nu poate fi de plano supusă verificărilor sub aspectul caracterului adecvat al remunerației respective, atât timp cat serviciul există și clauza este redactată în termeni clari și inteligibili, așa cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa în mod constant, relevante fiind considerentele expuse în cauza Kasler vs. OTP.

În consecință, atât timp cât în speță este vorba de o clauza clară și ușor inteligibilă, instanța nu poate proceda la cenzurarea prețului din contract, ca și efect al aplicării de către instanță a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., întrucât a intervenit în convenția părților și a modificat prețul creditului, compus din dobândă, comision de procesare, comision de administrare, comision de risc, prin eliminarea acestora, ca rezultat al manifestării exclusive de voință a uneia din părți.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, cererea intimaților-reclamanți prin care aceștia urmăresc modificarea prețului contractului de credit este, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă.

În opinia recurentei-pârâte, costurile creditului, incluzând comisioanele, nu pot fi cenzurate/limitate de instanța de judecată.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a considerat în mod greșit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, cât și a comisionului de administrare, instanța de apel a considerat că nu este îndeplinită condiția negocierii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că împrumutații au avut posibilitatea de a solicita modificarea costurilor creditului sau de a opta pentru un alt tip de credit din oferta băncii și expune pe larg situația de fapt, în raport de care argumentează îndeplinirea condiției negocierii.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a analizat această noțiune din perspectiva unui dezechilibru economic, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material și contrară hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-226/12, C-90/14, C-415/11.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 3/20073, în sarcina unui împrumutător revin o serie de obligații de analiză a profilului unei persoane fizice care formulează o cerere de creditare, respectiv a veniturilor care ar putea fi considerate eligibile, a gradului maxim de îndatorare, a capacității de rambursare. Totodată, aceste date urmează a fi valorificate în cadrul contractului de credit care urma să fie încheiat.

Recurenta-pârâtă expune pe larg activitățile prestate și care reprezintă contravaloarea comisionului de procesare și a comisionului de administrare.

În ceea ce privește clauza conținută la art. 4.3 teza a doua din contractul de credit, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, clauza referitoare la dobândă face parte din categoria clauzelor care reglementează prețul și obiectul contractului, iar potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, coroborate cu prevederile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, singura condiție pe care aceste clauze trebuie sa o îndeplinească este aceea de a fi clar si inteligibil exprimate.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă susține că, în anul 2007, când a fost încheiat contractul analizat, în legislația națională aplicabilă nu exista vreun text de lege care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referință, în funcție de moneda creditului, după cum nu exista niciun text legal care să stabilească o anumită formulă de calcul a dobânzii.

Indicele de referință verificabil, respectiv, formula de calcul obligatorie, astfel cum arată recurenta-pârâtă, au fost introduse prin acte normative ulterioare, respectiv prin O.U.G. nr. 174/2008 și O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că Legea nr. 193/2000 statuează cu privire la existența unei motivații întemeiate care dă dreptul furnizorului de servicii de a modifica rata dobânzii, în cazul dobânzii variabile (excepția prevăzut la pct. l lit. a) din Anexă), și nu cu privire la necesitatea existenței în contractul de credit a unui anumit criteriu, indice.

În opinia recurentei-pârâte, motivația întemeiată este reprezentată de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii, art. 4.3 teza doua din contractul de credit încadrându-se în excepția prevăzută de legiuitor.

Utilizarea sintagmei "evoluția pieței financiare", astfel cum susținere recurenta-pârâtă, sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, luând în considerare și faptul că informația legată această noțiune la nivelul accesibil consumatorului era de notorietate, întrucât în presă, periodic, erau publicate informații în legătură cu "creșterea" sau "scăderea" dobânzilor bancare.

Recurenta-pârâtă apreciază că posibilitatea de înțelegere a consecințelor economice ale dobânzii variabile se raportează la caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că atât evoluția pieței financiare, cât și indicatorul LIBOR, sunt elemente imprevizibile pentru ambele părți contractante.

Recurenta-pârâtă invocă și aplicarea greșită a tezei I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și neaplicarea tezei a II-a din același text legal.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că art. 4.3 din contract nu face parte din clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, precizat în contract.

O altă critică vizează încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sens în care arată că în speța dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile cerute de lege în privința clauzei ce reglementează dobânda.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi reținut niciun element contractual referitor la dobândă care să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, produs de aplicarea dobânzii revizuibile.

Totodată, precizează că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu septembrie 2010, contractul urmând să se execute cu rata dobânzii calculată după formula LIBOR 6 luni + marja fixă a băncii.

Prin menținerea soluției instanței de fond în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei art. 4.3 din contract și prin obligarea sa la restituirea sumelor de bani peste procentul de 3,9%, recurenta-pârâtă apreciază că s-a stabilit o dobândă fixă de 3,9%, încălcându-se dispozițiile art. 969 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că, prin anularea parțială a contractului, se ajunge în situația în dobânda să fie revizuibilă, dar nu există nicio situație sau criteriu în funcție de care aceasta să fie revizuită, ceea ce golește de conținut prevederile art. 4.1 lit. b) din contract.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanța de apel a respins apelul său și a menținut soluția de restituire a sumelor încasate în temeiul contractului de credit, aceasta sancțiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000, care nu prevede o astfel de sancțiune.

Din dispozițiile Legii nr. 193/2000 rezultă că, în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, acestea nu mai produc efecte pentru consumator, recurenta-pârâtă apreciind că instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de C. civ. de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale.

Recurenta-pârâtă face trimitere și la dispozițiile art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, concluzionând în sensul că petitul ce vizează restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de dobândă este netemeinic.

Cu referire la clauza de la art. 6.4 privind comisionul de risc, recurenta-pârâtă susține că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reprodus considerentele expuse la fila x din sentința pronunțată de prima instanță și că nu a observat că cele reținute implicit prin reluarea argumentelor sunt străine de cele statuate în legea părților, respectiv în contract, reținându-se astfel o stare de fapt eronată.

Astfel, instanța de apel, a reținut că acest comision este perceput pentru eventuala intrare a consumatorului în incapacitate de plată, că funcția și destinația sa nu sunt înscrise în contract și că nu a fost negociat. Or, potrivit contractului, comisionul de risc a fost perceput pentru neeligibilitatea garanției până la asigurarea conformității acesteia cu normele băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă, susține că în legătură cu această clauză, a avut loc o negociere, aspect care rezultă din înscrisul întocmit în vederea obținerii derogării.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 29 ianuarie 2020, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Cap. V al Anexei nr. 1, cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, prelungită prin Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, referitoare la comisioane, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 6.1, 6.3 și art. 6.4 din contractul de credit.

Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale și probele administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 4.3 teza a II-a din contract.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 28.09.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia ".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Așadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract și să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Deși obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța europeană în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanța europeană a considerat că, în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reținut, totodată, că ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit sunt corecte.

Corectă este și statuarea instanței de apel cu privire la obligația pârâtei de a restitui sumele achitate peste procentul de 3,9%, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit.

Înalta Curte reține că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că reclamanta este îndreptățită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune a fi analizate celelalte critici expuse de recurenta-pârâtă în susținerea recursului.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 6.1. 6.3 și art. 6.4 din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.