Decizia nr. 38 din 29 mai 2017

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 7 decembrie 2016, în Dosarul nr. 2.496/91/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „Dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, care prevăd majorarea în două etape a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, faţă de statuările din Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, trebuie interpretate în sensul că majorările din datele de 1 iunie 2012 şi 1 decembrie 2012 (de 8% şi 7,4%) se aplică la un cuantum al indemnizaţiei de bază/salariilor de bază care include premiul anual sub forma unui procent de 8,33%? În cazul în care răspunsul este afirmativ, rezultă că prin acordarea majorărilor prevăzute de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 nu s-a realizat pe deplin scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv recuperarea totală a diminuării de 25% prevăzute de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că în patrimoniul reclamantei există în continuare un drept de creanţă, scadent lunar şi nerecuperat?”. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept menţionate

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la 16 decembrie 2015, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamţ şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestora la plata diferenţei de salariu reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2011, diferenţă de salariu ce va trebui plătită începând cu 1 decembrie 2012 şi în continuare, proporţional cu perioada lucrată, precum şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale de la data scadenţei 1 decembrie 2012 şi până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

În anul 2010 i-a fost diminuat salariul brut lunar, inclusiv sporurile/indemnizaţiile care făceau parte din acesta, cu 25% conform art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010).

Ulterior, prin mai multe dispoziţii legislative s-a hotărât majorarea salariului brut lunar cu 15% şi includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010, pentru ca în anul 2012, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012), să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25% aplicate în luna iulie 2010.

Deşi a beneficiat de aceste prevederi, în realitate, reclamanta a primit un salariu diminuat, în fapt, neacoperindu-se integral reducerea de 25%.

În acest moment, reclamanta are o diferenţă la salariu neplătită, care, deşi este egală cu procentul aferent premiului anual, ea nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25%.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), art. 1 din Legea nr. 118/2010, art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice (Legea nr. 285/2010), împreună cu expunerea de motive aferentă, Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuarie 2014, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, împreună cu nota de fundamentare aferentă, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), şi ale art. 1.531 din Codul civil.

La data de 8 martie 2016, Tribunalul Vrancea şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, care a soluţionat cauza pe fond la 19 mai 2016, pronunţând Sentinţa nr. 623, prin care a dispus admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor să plătească reclamantei diferenţa salarială reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 1 decembrie 2012 la zi şi în continuare, până la includerea efectivă a acestei diferenţe în salariul lunar, diferenţă ce urmează a fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestora, ce se va calcula pentru intervalul cuprins între data de 1 decembrie 2012 şi până la momentul achitării efective a drepturilor salariale restante.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâţii au invocat în susţinerea cererii, respectiv în apărare, Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanta a susţinut că majorarea nu i-a fost efectiv acordată, susţinere care nu a fost combătută prin niciun mijloc de probă (stat de plată, fluturaş de salariu sau orice document similar).

Instanţa de fond a apreciat că lipsirea reclamantei de dreptul de a primi diferenţele băneşti aferente unui drept recunoscut de lege, dar doar la nivel formal, fără a fi fost acordat în mod efectiv, reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea de acest bun, în sensul tezei a doua a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel că se impune acordarea premiului anual sub forma majorării salariale lunare cu un procent lunar de 8,33% din acesta.

Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău, criticând-o sub următoarele aspecte:

Tribunalul a interpretat greşit dispoziţiile legale reţinute şi nu a făcut aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot constitui argument pentru a se reţine că dreptul la premiul anual a fost menţinut şi trebuie acordat începând cu anul 2011 sub forma unei majorări salariale lunare, aşa cum au susţinut reclamanta şi prima instanţă.

Actul ordonatorului de credite poate fi contestat în procedura reglementată de lege, astfel că instanţa de dreptul muncii nu poate verifica decât dacă sumele stabilite în actul ordonatorului de credite au fost plătite efectiv.

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), şi acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea în vigoare a legilor noi.

La termenul din 17 octombrie 2016 Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin Încheierea din 7 decembrie 2016 s-a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept, în sensul dispozitivului încheierii de sesizare. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău ca instanţă competentă să judece litigiul în ultimă instanţă (faţă de dispoziţiile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), iar de lămurirea celor două chestiuni de drept sesizate depinde soluţia în prezenta cauză.

În ce priveşte caracterul de noutate, instanţa de trimitere a apreciat că această condiţie este îndeplinită, completul Curţii de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept (distinctă de cauzele în care reclamanţii au urmărit înlăturarea soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia în interesul legii nr. 21/2013 – prin invocarea neconformităţii acesteia cu normele europene), instanţa supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, în mod inevitabil, asemenea cauze vor apărea pe rolul instanţelor, în cascadă, dat fiind numărul mare de destinatari ai Legii nr. 118/2010 şi, respectiv, ai Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, astfel că o soluţie pe fond a instanţei supreme ar fi de natură a înlătura orice posibilă discriminare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii:

Apelantul-pârât Ministerul Justiţiei a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind legătura chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită cu soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens, a arătat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 nu sunt relevante, deoarece dezlegarea cauzei depinde de interpretarea art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010, iar nu de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012.

Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzute pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o serie de astfel de măsuri propuse de legiuitor care să asigure încadrarea în ţintele stabilite prin strategia fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plăţii premiului anual sunt acordate personalului bugetar sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizaţii, în cuantum de 15%.

În concluzie, această parte a arătat că legiuitorul a avut în vedere un cuantum mărit al indemnizaţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, astfel că nu se poate adăuga procentul de 8,33%.

Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a apreciat că dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 trebuie interpretate în sensul că majorările din datele de 1 iunie 2012 şi 1 decembrie 2012 (de 8% şi 7,4%) se aplică la un cuantum al indemnizaţiilor de bază/salariilor de bază acordate potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010, al căror procent de majorare a avut în vedere şi premiul anual pentru anul 2011, neputându-se adiţiona un procent suplimentar de 8,33%, şi, în consecinţă, în patrimoniul salariatului nu mai există un drept de creanţă, scadent lunar şi nerecuperat.

Intimata-reclamantă a reiterat aspectele de fond care vizează dreptul solicitat, apreciind că sumele cu destinaţie de premii anuale nu au fost şi nu puteau fi incluse în salariul de bază stabilit pentru luna ianuarie a anului 2011.

Raportat la statuările din Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, a susţinut că dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 care prevăd majorarea în două etape a cuantumului brut al salariilor de bază trebuie interpretate în sensul că majorările din datele de 1 iunie 2012 şi 1 decembrie 2012 de 8% şi, respectiv, de 7,4% se aplică la un cuantum al indemnizaţiei/salariului de bază care nu include premiul anual sub forma unui procent suplimentar de 8,33%. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă a arătat că, deşi la prima vedere acţiunea reclamantei tinde la „răsturnarea” celor stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 21/2013, în realitate problematica supusă dezbaterii este cu totul alta.

Tocmai plecând de la statuarea instanţei supreme în sensul că premiul anual pentru anul 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări, reclamanta înţelege să solicite plata sumelor de bani de care este lipsită lunar ca urmare a faptului că nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.

Astfel, prin includerea premiului anual în majorările salariale stabilite pentru anul 2011 rezultă (nemaiputându-se face abstracţie de calculul matematic de 100%: 12 = 8,33%) că la sfârşitul anului 2011 reclamanta avea în plată un salariu lunar care cuprindea şi 8,33% din suma care fusese premiu anual aferent anului 2010.

În acest punct al analizei trebuie învederat scopul pentru care a fost edictată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, şi anume pentru recuperarea reducerilor salariale (aşa cum, de altfel, a şi fost intitulată: „privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale”).

Astfel, majorările de 8% şi 7,4% din 1 iunie 2012 şi 1 decembrie 2012 în mod necesar trebuiau să acopere total reducerile salariale din 2010.

Însă, aceste majorări, aplicându-se la un salariu deja majorat cu 8,33%, era necesar să conducă, în fapt, la un cuantum al salariului de bază începând cu 1 decembrie 2012 superior celui avut în iunie 2010 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010), întrucât nicio normă legală nu a prevăzut „extragerea” din calculul matematic a sumei aferente premiului anual – care s-a regăsit în 2011 în salariul lunar al reclamantei.

Dacă, în realitate, s-a revenit în plată la salariul avut în iunie 2010 rezultă că, într-adevăr, nu s-a recuperat integral reducerea salarială. De remarcat că nu s-au avut în vedere la calcul eventualele majorări salariale acordate între iunie 2010- decembrie 2012 ca urmare a intervenirii altor situaţii (spre exemplu, trecerea într-o altă tranşă de vechime, plata unor titluri executorii sau alte asemenea creşteri salariale).

În consecinţă, Curtea de Apel Bacău a apreciat că ambele întrebări au un răspuns afirmativ. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărâri judecătoreşti care prezintă relevanţă pentru problema de drept în discuţie.

Astfel, soluţiile pronunţate pe fond în ultimă instanţă de instanţele de judecată de la nivelul curţilor de apel Piteşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Constanţa, Oradea, Cluj, Braşov, Bucureşti, Alba Iulia, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au fost de respingere a acţiunilor, în principal utilizându-se următoarele argumente: – nu se poate face o altă verificare a modalităţii includerii premiului în majorările salariale acordate în anul următor, faţă de interpretarea dată acestei cuprinderi în contenciosul constituţional şi de către instanţa interpretativă în sensul că ele se includ şi nu se acordă distinct (Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Alba Iulia); – majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011, situaţie care a continuat şi în anii următori (Curtea de Apel Bucureşti); – majorarea de 15% acordată prin Legea nr. 285/2010 reprezintă ea însăşi o dublă reparaţie: în procent de 6,67% se recuperează parte din diminuarea salarială de 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010, iar în procent de 8,33% cuprinde cel de-al treisprezecelea salariu acordat, fără discriminare, tuturor salariaţilor. La adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 dreptul la premiul anual fiind abrogat, menţinerea în plată a majorării de 15% a presupus recuperarea în întregime a acestui procent din diminuarea iniţială de 25% (Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Suceava); – premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, deci, de aceea nu se mai acordă. Dreptul ca atare a fost folosit pentru acordarea procentului de 15%, iar prin utilizarea acestor sume nu avea cum să rezulte o mărire efectivă de salariu, ci doar o reîntregire a acestuia cu o parte din sumele cu care fusese diminuat în 2010, fiind dreptul suveran al statului, prin puterea legislativă, de a acorda sau nu bugetarilor anumite premii sau sume suplimentare şi forma sub care le acordă (Curtea de Apel Ploieşti); – Legea nr. 285/2010 se referă la o schimbare a destinaţiei fondurilor bugetare, în sensul că, în alocarea resurselor bugetare aferente salarizării, sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 au fost repartizate majorărilor salariale stipulate la art. 1 din Legea nr. 285/2010; caracterul obligatoriu al Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împiedică orice interpretare de natură a conduce la un cumul aritmetic format din 15% (prevăzut de art. 1 din Legea nr. 285/2010) plus 8,33% prin aplicarea procentuală a sumei corespunzătoare premiului anual la salariul lunar. În acest sens, nu poate opera o confuzie între noţiunile de „inclus” şi „adăugat”, iar din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 – aşa cum a fost realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – rezultă că respectiva sumă a fost înglobată în cadrul majorării salariale de 15% prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, fără a exista vreun temei pentru stabilirea unui drept distinct şi individual salarial peste majorarea expresă legală (Curtea de Apel Iaşi); – raţionamentul salariului de bază care se vrea împărţit la 12 luni, procentul obţinut urmând să fie calculat la salariul brut din luna octombrie 2010, nu are suport legal, raportându-se la o speculaţie cu care instanţa nu are legitimitatea de a substitui voinţa legiuitorului. Faptul că de această majorare beneficiază în mod egal toţi salariaţii bugetari reflectă intenţia legiuitorului de a asigura tuturor un tratament egal prin eliminarea, începând cu 2011, a premiului anual (Curtea de Apel Craiova); – în fine, s-a apreciat că modalitatea concretă prin care premiile anuale au fost incluse în majorările pe anul 2011 nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind prezumată legal plata creanţei aferente anului 2010 prin simpla achitare a salariilor de bază majorate cu 15% în cursul anului următor, conform Legii nr. 285/2010. Instanţele au considerat că nu au competenţa să cenzureze modalitatea tehnică în care actul normativ reglementează procedura de eşalonare şi plată a obligaţiei pecuniare în litigiu şi că trebuie să ia act de opţiunea legiuitorului şi să îi asigure aplicarea, obligaţia de plată a acestui drept salarial fiind îndeplinită ex lege (Curtea de Apel Timişoara).

La nivelul Curţii de Apel Bacău a fost identificată practica judiciară a Tribunalului Bacău prin care s-a statuat că nu au fost respectate prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, întrucât nu s-a realizat recuperarea totală a diminuării cu 25% a salariului. Hotărârile transmise, prin care s-au admis acţiunile reclamanţilor, nu au un caracter definitiv, fiind în curs de judecată în apel, în parte suspendate până la soluţionarea prezentei sesizări, Curtea de Apel Bacău fiind instanţa de trimitere.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 197/C/213/III-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 au făcut obiectul a numeroase decizii pronunţate de Curtea Constituţională, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate (de exemplu: Decizia nr. 522 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 19 august 2015; Decizia nr. 416 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 31 iulie 2015; Decizia nr. 642 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 5 februarie 2016; Decizia nr. 145 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 30 aprilie 2015), însă această jurisprudenţă nu este relevantă în cauza pendinte întrucât excepţiile de neconstituţionalitate au vizat legile anuale de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la situaţia particulară a personalului didactic, astfel cum rezultă din aplicarea, în ceea ce priveşte această categorie socioprofesională, a Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Curtea Constituţională reţinând că legea a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, normele criticate dând expresie unei măsuri de politică bugetară şi urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare: „Art. 1. – (1) Cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.”

În legătură cu această chestiune, prezintă relevanţă şi următoarele: Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: „Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.” Decizia nr. 21/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, conform căreia „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.” X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Bacău, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Bacău este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se solicită acordarea unor drepturi salariale rezultate dintr-o incorectă interpretare şi aplicare de către angajator a dispoziţiilor din materia salarizării personalului bugetar.

Cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o perioadă de timp îndelungată, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că practica cvasiunanimă de dată recentă a instanţelor este aceea a respingerii acţiunilor, cu excepţia celor aflate pe rolul instanţei de trimitere în faza apelului, care au primit în primă instanţă o soluţie contrară, aceea de admitere.

Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa dezlegării modului de interpretare şi de aplicare a normei de drept respective, existând posibilitatea menţinerii, în apel, a soluţiilor de admitere a acţiunii, contrare practicii celorlalte instanţe.

În ceea ce priveşte cerinţele ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat, se reţin următoarele:

Litigiile ce fac obiectul sesizării sunt comune personalului plătit din fonduri publice (căruia i se aplică, în materia salarizării, Legea-cadru nr. 284/2010 şi legile anuale de salarizare, începând cu Legea nr. 285/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012) şi au directă legătură cu dreptul recunoscut personalului bugetar, în legislaţia anterioară adoptării acestor legi, la acordarea unui premiu anual echivalent cu un salariu brut lunar.

Anterior lunii decembrie 2010 a fost în vigoare art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, care instituia acest premiu anual (denumit şi cel de-al treisprezecelea salariu) proporţional cu timpul lucrat în anul respectiv, scadent în luna ianuarie a anului următor şi calculat în raport cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare.

În perioada de aplicare a Legii-cadru nr. 330/2009 a fost adoptată Legea nr. 118/2010 prin care s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor din sectorul public.

La data de 28 decembrie 2010, s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea-cadru nr. 284/2010 care a abrogat expres Legea-cadru nr. 330/2009 (intrând în vigoare de la 31 decembrie 2010). La aceeaşi dată, 28 decembrie 2010, a fost publicată şi Legea nr. 285/2010, legea anuală de salarizare pentru anul 2011.

După abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009 prin Legea-cadru nr. 284/2010 (care nu mai prevedea acordarea unui premiu anual), salariile au revenit la cuantumul anterior diminuării, în două etape.

În prima etapă, Legea nr. 285/2010 a prevăzut o majorare cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, faţă de luna octombrie 2010, ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.

Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficia personalul plătit din fonduri publice s-a majorat în două trepte, astfel: cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012; cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Art. 8 a fost interpretat în contenciosul constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 257 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 16 mai 2012, şi, ca urmare a acestei interpretări, în procesul de unificare a practicii judiciare, prin Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a ţinut cont de statuările Curţii Constituţionale, în sensul că dreptul la acordarea premiului anual pe anul 2010 nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume, eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază.

În Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, odată ce Curtea Constituţională a statuat asupra modalităţii în care subzistă dreptul de creanţă al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, pe de o parte, acest drept nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 (acesta fiind obiectul practicii neunitare în litigiile care au stat la originea promovării recursului în interesul legii), iar, pe de altă parte, nici nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menţinere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forţă obligatorie de Curtea Constituţională. Prin modificarea formei de executare a obligaţiei de plată a premiului anual, legiuitorul a acţionat în limitele marjei de intervenţie recunoscute în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanţe de natură salarială.

Concluzia cuprinsă în considerentele deciziei în interesul legii este aceea că premiul anual aferent anului 2010, reglementat iniţial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor, în noua reglementare salarială, în majorarea salarială stabilită prin art. 1 din Legea nr. 285/2010. În consecinţă, acesta nu mai poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Invocând considerentele deciziei sus-menţionate şi expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 (care se referă la recuperarea totală a diminuării produse prin aplicarea Legii nr. 118/2010, fără vreo trimitere la includerea premiului anual), titularii acţiunilor au apreciat că premiul anual nu a fost inclus efectiv, ci doar declarativ, în salariul lunar plătit în anul 2011, întrucât o acordare efectivă ar fi presupus ca la majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din Legea nr. 285/2010 să se adauge şi o creştere de 8,33% (corespunzătoare fracţiunii de 1/12 din premiul anual), şi au solicitat plata acestei diferenţe procentuale de drepturi salariale din 2011 la zi.

La rândul lor, angajatorii şi ordonatorii de credite au susţinut că din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că dreptul la premiul anual trebuie acordat începând cu anul 2011 sub forma unei majorări salariale lunare de 8,33%, modalitatea de calcul susţinută de reclamanţi în sensul acordării acestei diferenţe fiind lipsită de suport legal.

În acest context, un prim aspect de analizat este cel al identificării chestiunii de drept ce se solicită a fi dezlegată. Apoi se impune a se verifica legătura cu cauza a acestei chestiuni.

Este de observat, în primul rând, că Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unificat acea categorie de litigii ce aveau ca obiect plata premiului anual aferent anului 2010 şi scadent în luna ianuarie 2011. În acest sens s-a stipulat faptul că, potrivit statuărilor Curţii Constituţionale care sunt obligatorii în măsura în care conţin o interpretare în conformitate cu norma constituţională a dispoziţiei legale, art. 8 din Legea nr. 285/2010 se interpretează în sensul că premiul anual a fost inclus în aceste majorări, fiind acordat eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază, şi nu mai poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Pornind de la acest considerent al Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se solicită în cauză a se aprecia dacă etapa a doua a majorărilor salariale reglementată de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 (menită a recupera integral diminuarea de 25% produsă prin Legea nr. 118/2010) se aplică asupra unui cuantum salarial ce fusese majorat cu 15% prin includerea fracţiunii lunare din premiul anual, de 8,33%. Dacă da, ar însemna că scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv recuperarea totală a diminuării de 25% prevăzute de Legea nr. 118/2010, nu a fost atins, lipsind chiar procentul de 8,33% din totalul de recuperat, ce fusese alocat nu recuperării în sine a pierderii salariale anterioare, ci premiului anual.

Se observă astfel că ceea ce se solicită a se dezlega nu este o problemă ce ţine de interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 relativ la procentele de majorare salarială prevăzute de acest act normativ, cum a susţinut instanţa de trimitere, ci se referă la baza de calcul la care se aplică aceste procente, respectiv dacă nivelul salariului acordat pentru luna mai 2012 a fost corect stabilit prin aplicarea procentului de 15% prevăzut de art. 1 din Legea nr. 285/2010 pentru prima etapă de majorare ori se impunea adăugarea a încă unui procent de 8,33%, în aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010, reprezentând fracţiunea lunară din premiul anual.

Or, interpretarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 a constituit deja obiect al procedurii de unificare prin Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie ce se opune cu autoritate de lucru interpretat oricărei alte soluţii care ar cenzura modalitatea concretă în care legiuitorul a valorificat premiul anual, instituind o prezumţie cu privire la includerea lui în majorările acordate prin art. 1 din Legea nr. 285/2010. În acest sens, în considerentele menţionatei decizii s-a reţinut faptul că nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menţinere a dreptului la plata premiului în forma anterioară (reclamanţii susţinând atunci, ca şi în prezent, că nu există o majorare efectivă, corespunzătoare procentajului lunar din premiu), întrucât ar contraveni celor stipulate cu forţă obligatorie de Curtea Constituţională.

De altfel, aspectul dedus judecăţii în prezenta sesizare, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aplicarea procentelor de majorare în a doua etapă a recuperării diminuărilor salariale, nici nu este relevant în soluţionarea cauzei, în condiţiile în care dezlegarea chestiunii de drept nu depinde de norma indicată de instanţă, ci de interpretarea art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010, ce reprezintă baza de calcul al acestor majorări, supusă deja unui proces de unificare.

Independent de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 are, formal, un obiect distinct de cel care a generat practica neunitară asupra căreia s-a pronunţat Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, interpretarea dată prin această din urmă decizie art. 8 din Legea nr. 285/2010 lămureşte aspecte care vizează inclusiv baza de calcul pentru etapa a doua a majorărilor şi, implicit, situaţia premiului anual, aşa încât aspectul dedus analizei în prezenta cauză nu poate fi considerat că ar îndeplini condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,