Decizia nr. 5 din 25 martie 2024

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 117/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov ce formează obiectul Dosarului nr. 117/1/2024.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătoriiraportori, punctul de vedere al procurorului general şi o precizare ulterioară în sensul achiesării la soluţia propusă prin raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general susţine că sesizarea este inadmisibilă, având în vedere că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost dezlegată anterior prin Decizia nr. I din 12 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 117 din 20 decembrie 2023, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, au în vedere şi persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 sau, fiind constituite ca atare, înainte de această dată, au fost menţinute în captivitate după data de 23 august 1944? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Decretul-lege nr. 118/1990) Art. 1. – ” (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate; f) a participat în acţiuni de împotrivire cu arma în mână şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist până la data de 31 decembrie 1964. (2) De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: (…) b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului, indiferent de locul reţinerii.” Art. 4. – „(1) Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 700 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.” Art. 5. – (…) „(7) Copilul născut după încetarea situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) are dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 50% din indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele său decedat, stabilită conform prevederilor art. 4 la data depunerii cererii de către copil.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a susţinut că nu există un punct de vedere unitar asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, fiind conturate două orientări jurisprudenţiale divergente.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere numai militarii armatei române, care au fost constituiţi sau menţinuţi în stare de prizonierat de către partea sovietică.

În argumentarea acestei orientări s-a arătat că se impune coroborarea metodei de interpretare gramaticală a termenilor utilizaţi în art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 cu metoda de interpretare istorico-teleologică, care are în vedere raţiunea pentru care au fost reglementate despăgubirile instituite prin decretul-lege menţionat.

Din utilizarea celor două metode de interpretare rezultă că legiuitorul a reglementat măsuri reparatorii pentru persoanele constituite sau menţinute în stare de prizonierat, care au făcut parte din armata română, devenită aliată a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice după încheierea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944.

În schimb, constituirea sau menţinerea în stare de prizonierat a cetăţenilor români înrolaţi în armata maghiară a avut la bază starea de beligeranţă existentă între această armată şi armatele devenite aliate cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

Prin urmare, numai prizonierii din armata română pot fi consideraţi persecutaţi politic ca urmare a nerespectării Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi beneficiază de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Braşov şi tribunalele Arad, Braşov, Harghita şi Timiş.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt aplicabile inclusiv cetăţenilor români înrolaţi în armata maghiară, care au fost constituiţi sau menţinuţi în stare de prizonierat de către partea sovietică.

S-a argumentat că aplicarea metodei de interpretare gramaticală relevă că singura condiţie impusă de norma anterior evocată este aceea a menţinerii sau constituirii stării de prizonierat de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Or, cetăţenii români înrolaţi în armata maghiară, care au fost luaţi prizonieri de către partea sovietică, îndeplinesc această condiţie, beneficiind astfel de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de tribunalele Brăila, Covasna, Harghita, Mureş şi Satu Mare.

Autorul sesizării a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 242 din 10 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 29 iulie 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, 5 şi 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi a dispoziţiilor art. 3 şi 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, reţinând că necuprinderea în categoriile beneficiare de drepturi şi a altor persoane, care se consideră îndreptăţite să beneficieze de drepturile acordate prin lege, nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, ci este o problemă de opţiune a legiuitorului pozitiv cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care beneficiază de drepturile respective.

Prin Decizia nr. 303 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, reţinând că: „(…) hotărârea legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravine principiului egalităţii în drepturi sau principiului nediscriminării, întrucât statului român nu îi revine nicio obligaţie faţă de cetăţenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziţii abuzive de autorităţile altor state, în afara teritoriului său”. Faptul că, prin corelarea unor prevederi legale, „unele persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, în acest fel, nu reprezintă o discriminare (…) Limitarea impusă de dispoziţiile legale criticate, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi anume aceea că statul român este responsabil faţă de cetăţenii săi numai în ceea ce priveşte dispoziţiile şi faptele proprii, aplicate de autorităţile române pe teritoriul său.” V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. I din 12 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi a stabilit că beneficiază de prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi persoana înrolată în armata maghiară, care a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului. În motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele: „Folosind termenul general «persoană», acest text de lege nu limitează sfera celor îndreptăţiţi să beneficieze de drepturile menţionate la o anumită categorie de cetăţeni, respectiv la cei constituiţi în prizonieri de către partea sovietică dintre militarii armatei române. De aceea, se impune să se considere că textul de lege menţionat se referă la orice persoană având cetăţenie română, care a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului. A da altă interpretare textului art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 ar însemna a depăşi voinţa legiuitorului, care nu putea să facă, în această privinţă, vreo diferenţiere între persoanele de cetăţenie română luate în captivitate de către partea sovietică în raport de apartenenţa lor la armata unui anumit stat, cunoscut fiind că înrolarea în armata maghiară a cetăţenilor români rămaşi pe teritoriul vremelnic ocupat de statul ungar a constituit o obligaţie de la care nu s-au putut sustrage. Dacă legiuitorul ar fi urmărit să limiteze acordarea vechimii în muncă pentru perioada cât s-au aflat în captivitate numai la persoanele constituite în prizonieri din armata română, ar fi exclus în mod expres de la acest beneficiu persoanele având cetăţenie română înrolate în armata maghiară, aşa cum, de altfel, a procedat, prin art. 14 din decret, în cazul persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi al celor care au desfăşurat activitate fascistă. Nefiind făcută o asemenea excepţie prin nicio dispoziţie a Decretuluilege nr. 118/1990, înseamnă că intenţia legiuitorului a fost să beneficieze de prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din acest decret-lege şi persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de către partea sovietică după 23 august 1944 ori care, fiind constituite ca atare înainte de această dată, au fost reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.”

Prin Decizia nr. 27 din 3 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 19 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere şi persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după data de 23 august 1944?”. În considerentul de la paragraful 62 din această decizie s-a reţinut că: „Astfel, chiar dacă dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită sunt relativ recente, problema de practică judiciară este deja una de amploare pe rolul instanţelor de judecată, pe rolul acestora fiind înregistrate şi soluţionate deja numeroase cauze, cu caracter definitiv (fiind cauze ce se judecă în primă şi ultimă instanţă de tribunal), cu soluţii divergente conform celor comunicate în cadrul punctelor de vedere exprimate în cadrul jurisprudenţei comunicate de curţile de apel.”

Prin Decizia nr. 20 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 31 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b), art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 şi reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului, perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizaţiei potrivit art. 4 alin. (1) din decretul-lege menţionat nu include şi perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944.” În considerentele de la paragrafele 63 şi 64 ale acestei decizii s-a reţinut că: „interpretarea teleologică contribuie la lămurirea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece scopul edictării acestora nu a fost acela de a indemniza persoanele (ori urmaşii acestora) pentru starea de prizonierat în U.R.S.S., derivată din situaţia de beligeranţă dintre cele două ţări, ci a avut în vedere starea de prizonierat nejustificată, continuată după data de 23 august 1944, când armata română nu a mai luptat împotriva armatei sovietice, devenind aliat de iure al acesteia. Având în vedere încetarea de către România a operaţiunilor militare împotriva U.R.S.S. la data de 23 august 1944 şi alianţa consfinţită între aceste state prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, apar ca injuste constituirea de prizonieri şi prelungirea acestei stări după data de 23 august 1944.” VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, iar ulterior, a precizat că aderă la soluţia propusă prin raport. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov care, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.

Referitor la cerinţele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Prima condiţie menţionată este îndeplinită, deoarece prezentul recurs în interesul legii vizează o problemă de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul de a se stabili: Dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, au în vedere şi persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 sau, fiind constituite ca atare, înainte de această dată, au fost menţinute în captivitate după data de 23 august 1944? 33. Şi a doua condiţie este îndeplinită, de vreme ce hotărârile judecătoreşti invocate de autorul sesizării au soluţionat diferit problema de drept în discuţie.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere numai militarii armatei române, care au fost constituiţi sau menţinuţi în stare de prizonierat de către partea sovietică.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt aplicabile inclusiv cetăţenilor români înrolaţi în armata maghiară, care au fost constituiţi sau menţinuţi în stare de prizonierat de către partea sovietică.

Autorul sesizării a anexat hotărâri judecătoreşti definitive prin care a făcut dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, precum şi a documentelor ataşate rezultă că sunt îndeplinite cerinţele formale de admisibilitate enunţate anterior.

Pe de altă parte, este necesar ca sesizarea să fie de natură să conducă la atingerea scopului recursului în interesul legii, respectiv unificarea jurisprudenţei divergente prin asigurarea interpretării şi aplicării textelor de lege supuse examinării, sub forma unei dezlegări de principiu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziţie legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia” (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016).

Or, astfel de premise nu sunt asigurate dacă norma legală indicată ca sursă a practicii judiciare neunitare a fost anterior lămurită de către instanţa supremă prin intermediul deciziilor obligatorii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aceeaşi problemă de drept a mai făcut obiectul analizei Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, fiind pronunţată Decizia nr. I la data de 12 februarie 1996, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general, stabilindu-se că beneficiază de prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi persoana având cetăţenie română, înrolată în armata maghiară, care a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.

Astfel, se constată că, deşi decizia obligatorie, pronunţată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, a avut în vedere textul de lege într-o variantă anterioară, statuarea instanţei supreme se impune, pentru identitate de raţiune, şi în noua reglementare care a păstrat soluţia normativă anterioară, art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 având o redactare similară cu varianta sa anterioară. Ca atare, considerentele care au stat la baza soluţiei obligatorii de interpretare a textului menţionat îşi menţin actualitatea şi valabilitatea şi în privinţa textului din noul act normativ supus analizei de faţă.

La momentul pronunţării Deciziei nr. I din 12 februarie 1996, forma în vigoare a art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedea că „de aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului”.

Ulterior, Legea nr. 210/2022 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, care a reprezentat ultima modificare adusă actului normativ de bază, a stabilit că „de aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului, indiferent de locul reţinerii”.

Se observă astfel că textul de lege supus analizei la momentul pronunţării Deciziei nr. I din 12 februarie 1996 nu a suferit modificări structurale care să poată fi considerate semnificative şi care să determine o schimbare a interpretării realizate prin decizia menţionată, fiindu-i doar adăugată sintagma „indiferent de locul reţinerii”, aspect care nu face decât să potenţeze dezlegarea dată în cadrul mecanismului de unificare.

De asemenea, procedând la o examinare comparativă a sesizării pendinte în raport cu cea soluţionată de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin Decizia nr. I din 12 februarie 1996, se reţine că prezenta sesizare se circumscrie, în esenţă, aceleiaşi probleme de drept care a fost analizată de instanţa supremă, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o normă legală fără diferenţe semnificative faţă de cea a cărei interpretare se solicită prin sesizarea de faţă.

Astfel, sesizarea are acelaşi conţinut, problema de drept invocată având în esenţă acelaşi înţeles, respectiv dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 se aplică şi persoanei înrolate în armata maghiară, care a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după 23 august 1944 ori care, fiind constituită ca atare înainte de acea dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.

Armistiţiul la care se referă norma juridică anterior evocată are la bază Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, încheiată între Guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte.

Prin urmare, nici sub aspectul conţinutului sesizărilor adresate instanţei supreme, problema de drept avută în vedere nu este diferită.

Chiar dacă ulterior Deciziei nr. I din 12 februarie 1996 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie au fost pronunţate soluţii de speţă care au conturat o practică judiciară neunitară, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, aceasta nu înseamnă că se poate apela din nou la mecanismul recursului în interesul legii, câtă vreme prin decizia menţionată au fost deja interpretate dispoziţiile legale pretins a fi neclare. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că problema de drept ce formează obiectul sesizării a primit deja o interpretare, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile legalităţii învestirii.

Perpetuarea divergenţelor jurisprudenţiale poate fi explicată şi prin prisma faptului că dispoziţiile procesuale în vigoare la momentul pronunţării Deciziei nr. I din 12 februarie 1996, respectiv cele ale art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865, prevedeau că: „(…) Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei. (…) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”

Aşadar, în reglementarea anterior menţionată, în vigoare la momentul pronunţării Deciziei nr. I din 12 februarie 1996 de către Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, deciziile pronunţate în cadrul acestui mecanism nu se publicau în Monitorul Oficial al României, însă erau obligatorii pentru instanţe de la data comunicării acestora de către Ministerul Justiţiei.

Abia prin Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României a fost reglementată publicarea deciziilor pronunţate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie în Partea I a Monitorului Oficial al României (art. 5 lit. L).

Cu toate acestea, o nouă învestire a instanţei supreme cu privire la aceeaşi problemă de drept dezlegată anterior în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială este în măsură să golească de conţinut acest mecanism al cărui scop, într-un astfel de context, nu mai poate fi atins.

Totodată, verificând dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă, ce reglementează încetarea efectelor deciziei în interesul legii, se aplică Deciziei nr. I din 12 februarie 1996, se reţine că, potrivit principiului tempus regit actum, decizia a fost pronunţată în baza art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de acest din urmă cod.

Spre deosebire de noua dispoziţie procesual civilă care, în art. 518 din Codul de procedură civilă, include şi o reglementare ratione temporis a întinderii efectelor juridice ale deciziilor pronunţate în interesul legii, vechea reglementare nu avea o astfel de normă ce ar fi putut fi interpretată cu privire la efectele Deciziei nr. I din 12 februarie 1996. Or, art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică deciziilor pronunţate în interesul legii după intrarea în vigoare a acestui act normativ (Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015).

Acest text de lege prevede că „decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării”. În condiţiile în care dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost modificate, sunt similare cu cele care au fost interpretate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin Decizia nr. I din 12 februarie 1996 şi această decizie a fost pronunţată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, rezultă că soluţia trebuie să fie identică, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, dacă norma legală ce constituie temeiul sesizării a fost anterior lămurită prin decizia pronunţată în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, prezentului recurs în interesul legii îi lipseşte însăşi premisa promovării sale, respectiv aceea ca textul de lege invocat să necesite clarificare sub aspectul modalităţii de interpretare (Decizia nr. 22 din 17 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 5 ianuarie 2023).

Astfel, dezlegările din Decizia nr. I din 12 februarie 1996 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie sunt aplicabile mutatis mutandis şi problemei de drept care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, păstrându-şi valabilitatea reperele de analiză stabilite prin decizia menţionată.

Din această perspectivă, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a relevat că interpretarea ce a constituit deja obiect al procedurii de unificare printr-o decizie în interesul legii se opune cu autoritate de lucru interpretat oricărei alte soluţii (Decizia nr. 38 din 29 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017).

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile în care art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, interpretat prin Decizia nr. I din 12 februarie 1996, are un conţinut normativ nemodificat substanţial de la data interpretării obligatorii, decizia menţionată se bucură în continuare de autoritate de lucru interpretat, care face inadmisibilă sesizarea (în acelaşi sens este şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023).

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,