Decizia nr. 24 din 9 decembrie 2024

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.119/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.119/1/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a expus orientările jurisprudenţiale identificate, arătând că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în sensul de a se statua că este în litera şi în spiritul legii prima orientare a practicii judiciare.

Astfel, se apreciază că nu este permis ca după stabilirea valorii impozabile a clădirii pe baza declaraţiei de impunere a dobânditorului imobilului, prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) din Codul fiscal, contribuabilul să obţină stabilirea unei alte valori impozabile a clădirii, pe criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din acelaşi act normativ, şi anume printr-un raport de evaluare asupra valorii clădirii întocmit de către un evaluator autorizat, dacă nu au intervenit schimbări cu privire la starea fizică şi/sau la regimul juridic al clădirii, dispoziţiile art. 460 alin. (6) din Codul fiscal nefiind aplicabile.

Evidenţiind prin exemple concrete practica judiciară divergentă identificată la nivelul curţilor de apel Cluj şi Constanţa şi chiar în cadrul aceleiaşi curţi de apel, respectiv în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, reprezentantul Ministerului Public arată că soluţiile contradictorii indicate nu constituie rezultatul unor circumstanţe factuale distincte ale speţelor şi nici nu pun în discuţie simple chestiuni de aplicare concretă a legii, ci reprezintă consecinţa modului în care instanţele de judecată au procedat la corelarea prevederilor legale în discuţie cu ansamblul legislaţiei fiscale.

În susţinerea admisibilităţii recursului în interesul legii a fost invocată practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei, prin care a fost reţinută admisibilitatea procedurii din punctul de vedere al întinderii practicii judiciare, constatându-se că această cerinţă este îndeplinită şi atunci când aceasta acoperă un număr redus de curţi de apel/hotărâri judecătoreşti divergente pronunţate (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, paragrafele 46 şi 47, nr. 24 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2019, paragraful 19, nr. 16 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 septembrie 2019, paragrafele 38-40, şi nr. 29 din 9 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, paragraful 34).

În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie se susţine că enumerarea criteriilor stabilite de legiuitor pentru fixarea valorii impozabile a clădirilor aflate în proprietatea persoanelor juridice are caracter alternativ, în sensul că fiecare dintre criteriile indicate de text este aplicabil unei/unor ipoteze juridice distincte.

Faţă de topografia normei care consacră obligaţia de actualizare a valorii impozabile în contextul întregului art. 460 din Codul fiscal, alineatul respectiv fiind amplasat consecutiv alineatelor în care sunt indicate cotele de impunere, regulile de aplicare a acestor cote în anumite situaţii particulare, precum şi după alineatul în care sunt indicate criteriile de stabilire a bazei de impozitare a clădirilor, se poate concluziona că actualizarea valorii impozabile este o operaţiune cronologic consecutivă operaţiunii de stabilire a impozitului pe clădiri pe baza valorilor indicate în alineatul precedent.

Prin urmare, termenul de 5 ani în care contribuabilul are obligaţia actualizării valorii impozabile pe baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat este un termen progresiv, care curge de la data stabilirii impozitului pentru anul fiscal de referinţă pe baza declaraţiei fiscale a contribuabilului.

Din punctul de vedere al interpretării sistematice se apreciază că legislaţia fiscală nu instituie un drept de opţiune al contribuabilului în ceea ce priveşte modul de stabilire a valorii impozabile a clădirii dobândite printr-un act translativ de proprietate, însă stabileşte obligaţii în ceea ce priveşte termenul-limită şi condiţiile de depunere a declaraţiei de impunere.

Or, nu se poate admite o soluţie în sensul ca declaraţia de impunere, în forma sa iniţială, să fie lipsită de efecte, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 alin. (5) din Codul de procedură fiscală şi faptul că, pe baza acestei declaraţii, este emisă decizia de impunere.

Din punctul de vedere al interpretării teleologice se susţine că adoptarea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale ar lipsi complet de consistenţă procedurile de depunere a declaraţiilor de impunere şi de calculare a impozitului în baza acestora şi s-ar ajunge la litigii frecvente între contribuabili şi direcţiile de impozite şi taxe locale.

Or, asemenea consecinţe sunt vădit contrare principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: ” Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. (5) lit. b) şi d) şi alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale pct. 38 din titlul IX «Impozite şi taxe locale» capitolul II «Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri» secţiunea a 4-a «Calculul impozitului pe clădirile nerezidenţiale» din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, în sensul de a se stabili dacă, după depunerea declaraţiei de impunere şi stabilirea impozitului pe clădirile nerezidenţiale prin raportare la valoarea clădirii rezultată din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, valoarea impozabilă a clădirii mai poate fi sau nu stabilită, pentru acelaşi an fiscal de referinţă, pe baza unui raport de evaluare, dacă nu au intervenit schimbări cu privire la starea fizică şi/sau regimul juridic al clădirii.”

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2024, formându-se Dosarul nr. 2.119/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 227/2015 sau Codul fiscal) ” Art. 460. – Calculul impozitului/taxei pe clădirile deţinute de persoanele juridice (…) (5) Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor aflate în proprietatea persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului anterior celui pentru care se datorează impozitul/taxa şi poate fi: (…) b) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării; (…) d) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate. În situaţia în care nu este precizată valoarea în documentele care atestă proprietatea, se utilizează ultima valoare înregistrată în baza de date a organului fiscal; (…) (6) Valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 5 ani pe baza unui raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă. În situaţia depunerii raportului de evaluare după primul termen de plată din anul de referinţă acesta produce efecte începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor. (…)”

Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 13 ianuarie 2016 (Normele metodologice sau Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal) ” Titlul IX Impozite şi taxe locale, capitolul II – Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri Secţiunea a 4-a Calculul impozitului pe clădirile nerezidenţiale 38. Pentru stabilirea impozitului pe clădiri conform art. 458 şi art. 460 alin. (2) şi (3) din Codul fiscal, în cazul în care contribuabilul depune la organul fiscal local o declaraţie la care anexează un raport de evaluare, valoarea impozabilă a clădirii este considerată a fi cea care rezultă din raportul de evaluare, chiar şi în cazul în care clădirea a fost finalizată sau dobândită în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, în cazul persoanelor fizice, respectiv în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă, în cazul persoanelor juridice.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în practica judiciară, s-au evidenţiat două orientări cu privire la problema de drept în discuţie, care, în opinia sa, nu constituie rezultatul unor circumstanţe factuale diferite, ci o consecinţă a modului în care instanţele au procedat la corelarea prevederilor legale în discuţie cu ansamblul legislaţiei fiscale.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că nu este permis ca după stabilirea valorii impozabile a clădirii pe baza declaraţiei de impunere a dobânditorului imobilului, prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) din Codul fiscal, contribuabilul să obţină stabilirea unei alte valori impozabile a clădirii, pe criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din acelaşi act normativ, şi anume printr-un raport de evaluare asupra valorii clădirii întocmit de către un evaluator autorizat, dacă nu au intervenit schimbări cu privire la starea fizică şi/sau la regimul juridic al clădirii, dispoziţiile art. 460 alin. (6) din Codul fiscal nefiind aplicabile.

Ca argument primar în construcţia logico-juridică a tezei jurisprudenţiale, instanţele au considerat că, odată cu depunerea declaraţiei de impunere în condiţiile art. 102 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contribuabilul îşi asumă veridicitatea informaţiilor privind valoarea clădirii pentru care datorează impozit, iar dacă valoarea impozabilă a clădirii a fost determinată în raport cu criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) teza I din Codul fiscal (valoarea care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate), această valoare nu mai poate fi modificată (redusă), în favoarea contribuabilului, pentru anul fiscal de referinţă, prin întocmirea unui raport de evaluare pro causa, de către un evaluator autorizat, în condiţiile art. 460 alin. (5) lit. b) din Codul fiscal.

Criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din Codul fiscal devine incident în ipoteza prevăzută de art. 460 alin. (6) din Codul fiscal, atunci când este actualizată periodic valoarea impozabilă a clădirii, ipoteză care, însă, nu era incidentă în cauzele analizate.

În această linie de argumentaţie s-a reţinut, raportat la elementele din speţele deduse judecăţii, că, odată declarată valoarea impozabilă a clădirii, contribuabilul trebuie să dovedească existenţa unor schimbări semnificative care justifică modificarea acelei valori, mai ales dacă modificarea este consistentă şi dacă intervine la un interval relativ scurt după depunerea declaraţiei de impunere.

Potrivit susţinerilor autorului sesizării, instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au respins acţiunile formulate împotriva direcţiilor de impozite şi taxe locale care, pe fondul unei practici administrative constante, nu au luat în considerare, la stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea imobilelor rezultată din rapoarte de evaluare întocmite de evaluatori autorizaţi, ci s-au raportat doar la valoarea imobilelor declarată iniţial de contribuabili în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (5) lit. d) teza I din Codul fiscal.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa civilă nr. 6.030 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.754 din 29 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 11.839/3/2022; Sentinţa civilă nr. 1.214 din 17 mai 2023 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.379 din 8 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.500/117/2022; Decizia nr. 1.162 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că legislaţia fiscală permite ca, după stabilirea valorii impozabile a clădirii conform criteriului prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) teza I din Codul fiscal, pe baza valorii din actul translativ de proprietate, contribuabilul să obţină stabilirea unei alte valori impozabile a clădirii, pe criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din Codul fiscal, şi anume printr-un raport de evaluare asupra valorii clădirii întocmit de către un evaluator autorizat, chiar dacă nu au intervenit schimbări cu privire la starea fizică şi/sau de regim juridic al clădirii.

Instanţele care s-au raliat acestei opinii au arătat că modalităţile de stabilire a valorii impozabile a clădirii, astfel cum sunt reglementate în art. 460 alin. (5) din Codul fiscal, sunt enumerate în mod alternativ, persoana juridică proprietară a clădirii nerezidenţiale având posibilitatea să aleagă între aceste modalităţi.

Întrucât legiuitorul nu a acordat prioritate niciunuia dintre criteriile prevăzute de art. 460 alin. (5) din Codul fiscal, contribuabilul are libertatea de a ataşa declaraţiei fiscale oricare dintre înscrisurile menţionate în mod alternativ de legiuitor, pentru stabilirea valorii impozabile.

Prin urmare, în cazul transferului dreptului de proprietate, valoarea impozabilă a clădirilor poate fi stabilită atât pe baza actului translativ de proprietate, cât şi pe baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat.

Codul fiscal nu prevede că, la stabilirea cotei de impozitare, se ţine seama de valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare, când clădirile sunt dobândite de mai mult de cinci ani, ci că, pentru stabilirea impozitului pe clădiri, valoarea impozabilă poate fi, printre altele, cea rezultată dintr-un raport de evaluare, întocmit de un evaluator autorizat, fără a reglementa vreun termen de la data dobândirii clădirii.

Dispoziţiile art. 460 alin. (5) şi (6) din Codul fiscal reglementează situaţii juridice diferite: prima este situaţia stabilirii valorii de impozitare, iar cea de-a doua este situaţia actualizării valorii impozabile a clădirii după o perioadă de cinci ani de la data stabilirii cotei de impozitare. Aceste situaţii sunt consecutive, nu se exclud reciproc şi nici a doua situaţie nu o înglobează pe prima.

Faptul că art. 460 alin. (6) din Codul fiscal stabileşte obligaţia şi modalitatea de actualizare a valorii impozabile a clădirii nu exclude de la aplicare prevederile art. 460 alin. (5) lit. b) din Codul fiscal şi deci posibilitatea persoanei juridice de a declara, ca valoare impozabilă a clădirii, valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare, persoana juridică având acest drept fără a fi ţinută de un termen, singura condiţie fiind aceea de a nu depăşi termenul de 5 ani stabilit de art. 460 alin. (6), caz în care nu se pune în discuţie declararea valorii construcţiei, ci actualizarea acestei valori.

Din modalitatea de redactare a dispoziţiilor art. 460 alin. (5) şi (6) din Codul fiscal nu se poate stabili că declararea de către persoana juridică a unei valori impozabile a clădirii rezultate dintr-un raport de evaluare, după ce, iniţial, valoarea impozabilă a fost stabilită de organul fiscal ca fiind valoarea clădirii rezultată din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, ar reprezenta o actualizare.

Un argument în plus în construcţia logico-juridică a acestei teze jurisprudenţiale a fost dat de dispoziţiile pct. 38 din titlul IX „Impozite şi taxe locale”, capitolul II „Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri”, secţiunea a 4-a „Calculul impozitului pe clădirile nerezidenţiale” din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care instituie un drept pentru contribuabili şi, corelativ, o obligaţie pentru organele fiscale locale, în sensul în care, dacă se depune la organul fiscal local o declaraţie a contribuabilului la care se anexează un raport de evaluare, valoarea impozabilă a clădirii este considerată a fi cea care rezultă din raportul de evaluare, chiar şi în cazul în care clădirea a fost finalizată sau dobândită de contribuabilul – persoană juridică în ultimii trei sau cinci ani anteriori anului de referinţă (în funcţie de reglementarea aplicabilă în timp).

Pe această linie de argumentaţie s-a reţinut în concret, raportat la elementele din speţele deduse judecăţii, că depunerea declaraţiei de impunere în termenul stabilit de Codul fiscal nu echivalează cu asumarea, din partea contribuabilului, a valorii impozabile pentru clădirea menţionată în declaraţie, întrucât dispoziţiile pct. 39 alin. (2) din titlul IX capitolul II secţiunea a 4-a din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal permit ca, în vederea stabilirii impozitului pe clădiri, rapoartele de evaluare să fie depuse în copie, la organul fiscal local, ca anexă la declaraţia contribuabilului, până la primul termen de plată din anul de referinţă, aşadar şi la un moment ulterior depunerii declaraţiei de impunere.

În situaţia particulară a clădirii nou dobândite de contribuabil, date fiind obligaţiile statornicite de art. 461 alin. (2) din Codul fiscal şi pct. 57 lit. a) din titlul IX capitolul II secţiunea a 6-a din Normele metodologice de depunere a declaraţiei de impunere în termen de 30 de zile de la data dobândirii clădirii, cu toate că declarantul datorează impozit pe clădiri abia începând cu data de 1 ianuarie a anului următor dobândirii clădirii, a valida opinia susţinută de organul fiscal înseamnă a accepta că, pentru stabilirea valorii impozabile în baza unui raport de evaluare, contribuabilul trebuie să depună la organul fiscal local acest raport de evaluare în 30 de zile de la data dobândirii clădirii, întrucât acesta este termenul în care este ţinut să depună declaraţia de impunere iniţială.

Or, pct. 39 alin. (2) din titlul IX capitolul II secţiunea a 4-a din Normele metodologice permite depunerea raportului de evaluare până la primul termen de plată din anul de referinţă (31 martie).

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa civilă nr. 690 din 15 februarie 2023 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia civilă nr. 275 din 9 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 19.560/3/2022; Decizia civilă nr. 1.317 din 30 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 17.255/3/2022, la care este ataşată Sentinţa civilă nr. 1.382 din 16 martie 2023 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal; Decizia civilă nr. 1.149 din 12 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 27.843/3/2022 la care este ataşată Sentinţa civilă nr. 2.387 din 1 noiembrie 2023 a Tribunalului Ilfov – Secţia civilă. IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 575 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 29 aprilie 2020, Curtea Constituţională a României a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. 460 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, care vizau încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, ale art. 4 privind nediscriminarea, ale art. 15 privind universalitatea drepturilor, ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 31 privind dreptul la informaţie, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

În considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut că anterior ” 15. (…) s-a mai pronunţat asupra unei soluţii legislative similare, cuprinsă în prevederile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Astfel, prin Decizia nr. 341 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din 27 octombrie 2016, Curtea a statuat că stabilirea unui anumit cuantum al impozitului, în ipoteza reglementată de norma legală criticată, nu încalcă prevederile art. 56 din Constituţie, care prevăd că cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impuneri asigură aşezarea justă a sarcinilor fiscale, fiind interzise doar alte prestaţii, în afara celor stabilite prin lege. Nu se poate ignora motivul esenţial al reglementării, şi anume acela al obligaţiei contribuabilului de a-şi reevalua clădirile şi a plăti impozitul aferent diferenţei rezultate din recalculare, astfel încât textul apare mai degrabă ca o sancţiune aplicabilă celor care nu au respectat obligaţia de a-şi reevalua clădirile. 16. Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 139, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege, în sensul că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, precum şi cuantumul acestora. Numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a stabili impozite, taxe şi cuantumul acestora, bineînţeles cu condiţia ca acestea să fie rezonabile şi echitabile. 17. Curtea a mai reţinut faptul că dispoziţiile legale criticate care măreau procentul impozitului anual pentru situaţia în care clădirile nu au fost reevaluate în termenele prevăzute de lege aveau, pe de o parte, scopul de a disciplina contribuabilul, iar pe de altă parte, un rol sancţionator în situaţia în care acesta nu înţelegea să se conformeze prevederilor legale. În aceste condiţii, Curtea nu a putut reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale invocate. 18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în privinţa art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 227/2015, inclusiv prin raportare la art. 44 privind dreptul de proprietate privată sau la art. 45 privind libertatea economică din Constituţie.”

Argumente similare se regăsesc şi în Decizia nr. 572 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 27 aprilie 2020, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. (8) din Codul fiscal, criticate, împreună cu alte prevederi legale care au format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, pentru încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi şi în art. 56 alin. (2) privind justa aşezare a sarcinilor fiscale. VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În considerentele Hotărârii din 23 februarie 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în Cauza Stere şi alţii împotriva României (Cererea nr. 25.632/02), au fost reţinute următoarele: ”

De asemenea, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menţinut un «just echilibru» între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Preocuparea de a instaura acest echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în cel de-al doilea alineat; în consecinţă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (vezi Hotărârea Building Societies citată mai sus, § 80).” 49. Prin Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2023, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel şi alţii împotriva României (Cererea nr. 57.265/08), C.E.D.O. a făcut trimitere la jurisprudenţa anterioară, după cum urmează: ” 41. Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr. 169). (…) 49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporţionale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar evitând totodată înrăutăţirea situaţiei sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speţă, tratamentul aplicat reclamanţilor a făcut posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc.” VII. Opinia titularului sesizării 50. Autorul sesizării indică prima orientare jurisprudenţială ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii, invocând argumentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte stabilirea raportului dintre criteriul prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) teza I din Codul fiscal şi cel prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din acelaşi cod, autorul sesizării consideră că enumerarea criteriilor stabilite de legiuitor pentru fixarea valorii impozabile a clădirilor aflate în proprietatea persoanelor juridice are caracter alternativ, în sensul că fiecare dintre criteriile indicate de text este aplicabil unor ipoteze juridice distincte, diferenţiat şi circumstanţiat în raport cu situaţia juridică specifică, proprie fiecăreia dintre ipotezele aferente.

Legiuitorul nu consacră, în actul normativ cu forţă juridică superioară, un drept de opţiune în favoarea subiectului impunerii, în sensul că, indiferent de situaţia concretă incidentă în speţă, acesta ar putea să aleagă una dintre valorile impozabile enumerate în art. 460 alin. (5) lit. a)-f) din Codul fiscal, pe care o consideră mai avantajoasă, raportat la propriile interese fiscale. Aceasta, întrucât, în materie fiscală, ca o consecinţă a apartenenţei acestei materii la dreptul public, normele sunt, în general, imperative, de ordine publică, existând limitări semnificative ale principiului autonomiei de voinţă a contribuabilului, principiu cu o largă incidenţă în sfera dreptului privat.

În aceste coordonate s-a susţinut că criteriul prevăzut la lit. b) este aplicabil în ipoteza actualizării valorii impozabile, iar criteriile prevăzute la lit. d) teza I şi teza a II-a sunt aplicabile în ipoteza transmiterii dreptului de proprietate asupra clădirii (obiect al impunerii); legiuitorul consideră că valoarea rezultată din actul translativ al dreptului de proprietate este noua valoare impozabilă a clădirii (criteriul principal) şi, în lipsa unei menţiuni sub acest aspect în actul translativ de proprietate, se consideră ope legis că valoarea impozabilă a rămas neschimbată (criteriu subsidiar); criteriul valorii rezultate din actul prin care se transferă dreptul de proprietate nu este alternativ criteriului valorii rezultate dintr-un raport de evaluare, astfel că, atunci când se solicită înregistrarea fiscală a clădirii nerezidenţiale dobândite prin actul translativ al dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste criterii are propriul său domeniu de aplicare.

În contextul în care Codul fiscal (act normativ cu forţă juridică superioară) nu conţine nicio dispoziţie expresă care să permită contribuabilului alegerea între criteriile indicate la lit. b) şi d) ale art. 460 alin. (5), iar existenţa unui atare drept de opţiune nu poate fi dedusă nici pe calea interpretării prevederilor din Codul fiscal, interpretarea dispoziţiilor pct. 38 din titlul IX capitolul II – secţiunea a 4-a din Normele metodologice în sensul că, în cazul clădirilor dobândite printr-un act translativ de proprietate, contribuabilul are un drept de opţiune între valoarea rezultată din actul translativ al dreptului de proprietate şi cea rezultată dintr-un raport de evaluare contravine principiului ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. (6) din Codul fiscal şi ale punctului 38 din titlul IX capitolul II secţiunea a 4-a din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, în cadrul coordonatelor cauzei, autorul sesizării arată că, din analiza dispoziţiilor art. 461 alin. (1), (2), (5) şi (6) din Codul fiscal, pct. 57 şi 58 din titlul IX capitolul II secţiunea a 6-a din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, art. 336 alin. (1) lit. b), art. 336 alin. (2) lit. d), art. 1 pct. 18 lit. c), art. 95 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, se desprinde concluzia potrivit căreia declaraţia depusă conform art. 461 alin. (2) din Codul fiscal şi pct. 58 din titlul IX capitolul II secţiunea a 6-a din Normele metodologice, în care contribuabilul persoană juridică indică bunul impozabil (clădirea nerezidenţială dobândită în proprietate) şi elementele bazei de impozitare (în cauzele care fac obiectul problemei de drept din prezentul recurs în interesul legii, valoarea clădirii indicată în actul translativ al dreptului de proprietate), anexând şi actele doveditoare ale dobândirii clădirii, este asimilată ope legis unei decizii referitoare la baza de impozitare, constituind, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, o operaţiune administrativ-fiscală care serveşte la emiterea deciziei de impunere.

Astfel, printr-un act opozabil autorităţii fiscale, noul titular al dreptului de proprietate asupra clădirii nerezidenţiale şi-a asumat, în raport cu această autoritate, atât calitatea de contribuabil pentru clădirea respectivă, cât şi valoarea impozabilă a clădirii rezultată din actul translativ de proprietate, devenind subiect al raportului de drept fiscal ale cărui elemente şi, mai ales, bază de impozitare au fost configurate pe baza acestei declaraţii.

Faţă de topografia normei, care consacră obligaţia de actualizare a valorii impozabile în contextul întregului art. 460 din Codul fiscal, act normativ de rang superior raportat la pct. 38 şi 39 alin. (2) din titlul IX capitolul II secţiunea a 4-a din Normele metodologice, alineatul menţionat fiind amplasat consecutiv alineatelor în care sunt indicate cotele de impunere, regulile de aplicare a acestor cote în anumite situaţii particulare, precum şi după alineatul în care sunt indicate criteriile de stabilire a bazei de impozitare a clădirilor, se poate concluziona că actualizarea valorii impozabile este o operaţiune cronologic consecutivă operaţiunii de stabilire a impozitului pe clădiri pe baza valorilor indicate în alineatul precedent.

Prin urmare, termenul de cinci ani în care contribuabilul are obligaţia actualizării valorii impozabile pe baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat este un termen progresiv, care curge de la data stabilirii impozitului pentru anul fiscal de referinţă pe baza declaraţiei fiscale a contribuabilului.

Soluţia actualizării valorii impozabile consacrate în Codul fiscal este firească în raport cu scopul urmărit de legiuitor, acela ca impozitarea să se facă la o valoare cât mai apropriată de valoarea reală a imobilului, având în vedere şi faptul că administraţia fiscală trebuie să se raporteze, în fiecare an, atunci când determină impozitul pe clădiri, la valoarea impozabilă avută de imobil la data de 31 decembrie a anului precedent.

Măsura legislativă are în vedere şi considerente de ordin factual, deloc neglijabile, anume că, în decursul celor cinci ani indicaţi de legiuitor, pot exista fluctuaţii ale pieţei imobiliare, clădirile pot înregistra creşteri sau scăderi ale valorii ca urmare a unor modificări fizice care, fără a prezenta, în mod necesar, importanţa modificărilor la care se referă art. 461 alin. (6) din Codul fiscal (extinderi, îmbunătăţiri, desfiinţări parţiale sau alte modificări care determină creşterea sau diminuarea valorii impozabile a clădirii cu mai mult de 25%), influenţează în mod direct valoarea lor impozabilă.

Actualizarea prevăzută de art. 460 alin. (6) din Codul fiscal este o obligaţie a contribuabilului, dar şi un drept al acestuia, pe care şi-l poate exercita oricând, în decurs de cinci ani de la data stabilirii ultimei valori impozabile, pentru a înlătura de la aplicare o valoare impozabilă devenită caducă şi a determina stabilirea sarcinii fiscale în raport cu valoarea actuală a clădirii la data de 31 decembrie a anului precedent celui pentru care se datorează impozitul pe clădiri.

În acest context, dispoziţiile pct. 39 alin. (2) din titlul IX capitolul II secţiunea a 4-a din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal dau expresie unei politici fiscale de încurajare a contribuabililor în sensul de a proceda la actualizarea valorii impozabile a clădirilor nerezidenţiale pentru care datorează impozitul pe clădiri, de vreme ce actualizarea poate fi realizată până la primul termen de plată din anul fiscal de referinţă.

Principiul de tehnică legislativă consacrat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 se opune şi atribuirii, pe baza dispoziţiilor din Normele metodologice, a unui caracter regresiv termenului de cinci ani în care trebuie efectuată actualizarea valorii impozabile, în raport cu data dobândirii imobilului.

În realitate, concepţia Codului fiscal a fost în sensul caracterului progresiv al termenului, actualizarea urmând să se facă în decurs de cinci ani prin raportare la ultima valoare impozabilă declarată autorităţii fiscale, pe baza valorii bunului, rezultată din actul translativ al dreptului de proprietate.

Prima orientare jurisprudenţială este în deplină concordanţă cu practica administrativă constantă a direcţiilor de impozite şi taxe locale.

În materia dreptului public, principiul autonomiei de voinţă şi corolarul acestuia, regula revocabilităţii actelor juridice unilaterale, cunosc serioase limitări, astfel încât nu se poate accepta ca, după ce în temeiul declaraţiei iniţiale s-a determinat baza de impunere care concură la stabilirea impozitului pe clădiri nerezidenţiale datorat pentru un întreg an fiscal, contribuabilul să revină unilateral asupra valorii impozabile a bunului şi să solicite stabilirea impozitului prin aplicarea cotei de impunere la o altă valoare a clădirii, pe care o consideră mai avantajoasă prin prisma propriilor interese financiare.

Din punctul de vedere al interpretării sistematice se apreciază că legislaţia fiscală nu instituie un drept de opţiune al contribuabilului în ceea ce priveşte modul de stabilire a valorii impozabile a clădirii dobândite printr-un act translativ de proprietate, însă reglementează obligaţii în ceea ce priveşte termenul-limită şi condiţiile de depunere a declaraţiei de impunere. Or, nu se poate admite o soluţie în sensul ca declaraţia de impunere, în forma sa iniţială, să fie lipsită de efecte, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 alin. (5) din Codul de procedură fiscală şi faptul că, pe baza acestei declaraţii, este emisă decizia de impunere.

Organul fiscal are posibilitatea să procedeze la verificarea corectitudinii datelor înscrise în declaraţia de impunere, însă nu poate fi obligat ca, după ce a stabilit impozitul pe clădiri conform criteriului aplicabil în situaţia dată, să facă un nou calcul, deoarece contribuabilul s-a răzgândit şi a optat pentru un alt criteriu, pe care îl consideră mai avantajos.

În felul acesta, contribuabilul este responsabilizat să îşi exercite drepturile prevăzute de legislaţia fiscală cu bunăcredinţă.

Totodată, din punctul de vedere al interpretării teleologice, se arată că adoptarea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale ar lipsi complet de consistenţă procedurile de depunere a declaraţiilor de impunere şi de calculare a impozitului în baza acestora, determinând litigii frecvente între contribuabili şi direcţiile de impozite şi taxe locale, care, pe de o parte, ar perturba activitatea organelor fiscale, iar, pe de altă parte, ar încărca rolul instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.

Or, asemenea consecinţe sunt vădit contrare principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

În concluzie, autorul sesizării apreciază că soluţia corectă din perspectivă logico-juridică este de a nu permite ca, după stabilirea valorii impozabile a clădirii conform criteriului prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. d) teza I din Codul fiscal, contribuabilul să obţină, pentru acelaşi an fiscal, stabilirea unei alte valori impozabile a clădirii, prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 460 alin. (5) lit. b) din Codul fiscal, dacă, în anul fiscal de referinţă, nu au intervenit schimbări semnificative cu privire la starea fizică şi/sau de regim juridic al clădirii, operaţiunile analizate în cauzele care au determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii neputând fi considerate actualizări ale valorii impozabile în sensul art. 460 alin. (6) din Codul fiscal. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate instituite de art. 515 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii.

Aşa cum se prevede în art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

În acest scop, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În temeiul art. 515 din Codul de procedura civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, trebuie să se identifice în mod concret dispoziţia legală interpretată şi aplicată, precum şi silogismul juridic de interpretare a normei legale, care a condus la o aplicare neunitară a aceluiaşi text de lege. Soluţiile diferite trebuie să rezulte din chiar conţinutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una şi aceeaşi situaţie juridică, şi nu din aplicări nuanţate ale normei raportat la aspecte factuale reţinute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiţii se justifică intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 5 din 15 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 27 iunie 2023, paragraful 43).

Examinând sesizarea de faţă în coordonatele determinate de textele normative menţionate anterior, care stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 460 alin. (5) lit. b) şi d) şi alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale pct. 38 din titlul IX „Impozite şi taxe locale” capitolul II „Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri” secţiunea a 4-a „Calculul impozitului pe clădirile nerezidenţiale” din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, în sensul de a se stabili dacă, după depunerea declaraţiei de impunere şi stabilirea impozitului pe clădirile nerezidenţiale prin raportare la valoarea clădirii rezultată din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, valoarea impozabilă a clădirii mai poate fi sau nu stabilită, pentru acelaşi an fiscal de referinţă, pe baza unui raport de evaluare, dacă nu au intervenit schimbări cu privire la starea fizică şi/sau regimul juridic al clădirii.

Aşadar, din conţinutul sesizării rezultă că autorul ei tinde la a obţine o interpretare obligatorie a prevederilor legale menţionate anterior, care să asigure aplicarea lor unitară într-o situaţie factuală determinată, descrisă cu un grad relativ ridicat de precizie: întocmirea unor rapoarte de evaluare şi solicitarea stabilirii, pe baza lor, a impozitului anual pentru clădiri nerezidenţiale în privinţa cărora, pentru acelaşi an fiscal de referinţă, impozitul a fost deja stabilit prin decizii de impunere care au luat în considerare, pentru determinarea bazei impozabile, valoarea clădirii astfel cum reiese din actul translativ de proprietate, fără să fi intervenit vreo modificare cu privire la starea fizică sau regimul juridic al clădirii, care să se repercuteze asupra valorii ei.

Cu alte cuvinte, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea unei decizii de recurs în interesul legii, să stabilească dacă, după stabilirea iniţială a valorii impozabile a clădirilor prin aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. (5) lit. d) din Codul fiscal, pentru acelaşi an de referinţă şi în aceleaşi condiţii referitoare la starea fizică sau la regimul juridic al clădirilor, poate interveni o modificare sau o actualizare a valorii de impunere în raport cu dispoziţiile art. 460 alin. (5) lit. b) şi ale art. 460 alin. (6) din Codul fiscal.

Pentru ilustrarea primei orientări jurisprudenţiale indicate de autorul recursului în interesul legii, pe care acesta o consideră în acord cu litera şi cu spiritul legii, au fost anexate hotărârile judecătoreşti pronunţate în trei cauze: Sentinţa civilă nr. 6.030 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.754 din 29 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 11.839/3/2022; Sentinţa civilă nr. 1.214 din 17 mai 2023 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.379 din 8 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.500/117/2022; Decizia nr. 1.162 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Verificând conţinutul acestora, se constată că numai în hotărârile pronunţate în Dosarul nr. 11.839/3/2022 (Sentinţa civilă nr. 6.030 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.754 din 29 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) a fost analizată şi încadrată juridic o stare de fapt