Decizia nr. 5/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.155/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele delegat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către apelanta-intervenientă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul București - Secția IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 28 septembrie 2022, în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, la solicitarea apelantei-interveniente, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 724 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește modalitatea de restabilire a situației anterioare în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate, respectiv dacă, potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în materie fiscală modalitatea restabilirii situației anterioare în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate se poate face doar prin restituirea de către cel îndreptățit a sumei ce i se cuvine din valorificarea bunurilor." II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală): " Art. 262. - Judecarea contestației (1) La judecarea contestației instanța citează și organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, își are sediul sau domiciliul terțul poprit. (2) La cererea părții interesate instanța poate decide, în cadrul contestației la executare, asupra împărțirii bunurilor pe care debitorul le deține în proprietate comună cu alte persoane. (3) Dacă admite contestația la executare, instanța, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. (4) În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseși și al anulării titlului executoriu, instanța poate dispune prin aceeași hotărâre să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reținerile prin poprire. (5) În cazul respingerii contestației contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare silită, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el poate fi obligat și la plata unei amenzi potrivit art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă, republicat."

Codul de procedură civilă: " Art. 724. - Modalitatea de restabilire (1) În cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau însăși executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării. În cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanța va dispune asupra efectuării operațiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terții de bună-credință, potrivit regulilor de carte funciară. (2) Dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă fondul. (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere, pe cale separată, instanței de executare. Judecata se va face de urgență și cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la 3 iulie 2017, contestatoarea a solicitat anularea tuturor actelor de executare emise de intimată în dosarul de executare, inclusiv a Înștiințării din 19 iunie 2017 privind valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitație și a Înștiințării privind înființarea popririi din 12 iunie 2017, precum și suspendarea executării silite.

La data de 21 iulie 2017, contestatoarea a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat anularea actelor de executare emise în dosarul de executare după introducerea cererii de chemare în judecată, inclusiv a Procesului-verbal privind desfășurarea licitației nr. xxxxxx din 12.07.2017 și a Adresei de înființare a popririi nr. xx din 5.07.2017. De asemenea, contestatoarea a solicitat întoarcerea executării silite în sensul reintrării imobilului adjudecat în patrimoniul garantului ipotecar și restituirii sumelor rezultate în urma vânzării bunului la licitație.

Prin Încheierea de ședință din 4 aprilie 2019 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de garantul ipotecar.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin Sentința nr. 17.526 din 15 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă a admis contestația la executare și a dispus anularea Procesului-verbal privind desfășurarea licitației nr. xxxxxx din 12.07.2017. A admis cererea de întoarcere a executării silite și a dispus restabilirea situației anterioare, în sensul reintrării în patrimoniul intervenientei a imobilului, precum și obligarea intimatei la plata către adjudecatară a prețului încasat ca urmare a vânzării imobilului la licitația a cărei anulare a fost dispusă.

Prima instanță a reținut că nu poate fi primită susținerea adjudecatarei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă în procedura fiscală, considerând că dispozițiile Codului de procedură fiscală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.

Intervenienta accesorie adjudecatară a formulat apel, susținând că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală reprezintă o prevedere specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 723 din Codul de procedură civilă, iar obiectul dosarului îl reprezintă contestația la executare în materie fiscală, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală atât în ceea ce privește contestația la executare, cât și în ceea ce privește modalitatea de întoarcere a executării silite.

Prin întâmpinare, intimatele au arătat că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu are în vedere ipoteza anulării executării silite, ci doar a actelor de executare, a încetării executării sau a anulării titlului executoriu, iar, în al doilea rând, restituirea în natură reprezintă un principiu de bază al dreptului civil de la care nu se poate deroga. Din perspectiva anulării executării silite imobiliare, au apreciat că întoarcerea executării silite trebuie făcută obligatoriu în natură, prin repunerea părților în situația anterioară, ce reprezintă regula în materie (art. 1.639 din Codul civil). IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că, în speță, tribunalul este învestit cu un apel formulat împotriva unei sentințe pronunțate asupra unei cereri având ca obiect contestație la executare, urmând să statueze în ultimă instanță.

De asemenea, chestiunea de drept este determinantă pentru modul de soluționare a apelului, întrucât este unul dintre considerentele care fundamentează motivele de apel.

Titularul sesizării a mai constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-intervenientă (adjudecatarul) a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, apărările sale în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel, fiind în sensul că prevederile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală au caracter special, derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de art. 723 din Codul de procedură civilă.

Apelanta-contestatoare și apelanta-intervenientă (garantul ipotecar) au apreciat că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu are în vedere ipoteza anulării executării silite, ci doar a actelor de executare, a încetării executării sau a anulării titlului executoriu și că restituirea în natură reprezintă un principiu de bază al dreptului civil, de la care nu se poate deroga.

Apelanta-intervenientă (garantul ipotecar) a solicitat respingerea cererii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, apreciind că nu există nicio chestiune de drept controversată, neavând relevanță sub acest aspect pozițiile divergente ale părților din dosar. A considerat că se urmărește dilatarea termenului de soluționare a cauzei, într-un mod vădit artificial.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-intervenientă (adjudecatarul) a depus un punct de vedere prin care a susținut că sesizarea este admisibilă, apreciind că este îndeplinită condiția privind noutatea chestiunii de drept, și a indicat două hotărâri judecătorești din anii 2019, respectiv 2021, cu titlu de practică judiciară. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că cele două puncte de vedere exprimate de părți sunt pertinente în argumentație, astfel că se impune dezlegarea acestei chestiuni de drept prin mecanismul prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat că nu au identificat practică judiciară, fiind formulate doar puncte de vedere teoretice, care au evidențiat existența a două opinii.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 724 din Codul de procedură civilă, ci se completează cu acesta. În materie fiscală, modalitatea de restabilire a situației anterioare, în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate, nu se poate face doar prin restituirea de către cel îndreptățit a sumei ce i se cuvine din valorificarea bunurilor, ci și prin restituirea imobilului (Tribunalul București - secțiile a III-a - a V-a civile, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Argeș - Secția civilă, Tribunalul Vaslui - Secția civilă, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Brașov, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Novaci).

S-a argumentat că prevederile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu impun restituirea sumei cuvenite din valorificarea bunurilor ori din reținerile din poprire, ci creează doar o facultate în acest sens. De asemenea, în materia procedurii civile, restabilirea situației anterioare este guvernată de principiul ocrotirii bunei-credințe și de necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil, observându-se că, și în acest caz, drepturile dobândite în mod definitiv de terții de bună-credință se mențin, rațiunea fiind aceeași și în materie fiscală.

În opinia majoritară s-a considerat că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală derogă de la dreptul comun în ceea ce privește întoarcerea executării silite mobiliare/imobiliare, modalitatea de redactare a textului de lege conducând la concluzia că întoarcerea executării silite efectuate asupra bunurilor mobile/imobile se face doar prin restituirea sumelor obținute din valorificarea bunurilor, ceea ce implică, în lipsa oricărui alt indiciu contrar, imposibilitatea întoarcerii executării silite în natură. Așa fiind, nu există ipoteze lăsate în afara reglementării, în care legea să permită ca întoarcerea executării silite efectuate asupra bunurilor mobile/imobile să se poată face în natură, prin restituirea bunului valorificat. Pentru acest motiv, nu se poate aprecia că, într-o atare situație, norma specială s-ar completa cu cea generală.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Huși, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Bacău, Judecătoria Onești, Judecătoria Buhuși, Judecătoria Ploiești, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Tribunalul Dolj - Secția I civilă, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Slatina - Secția civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbunești.

Un punct de vedere nuanțat a fost exprimat de judecătorii de la Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și aceia de la Judecătoria Vaslui, care au apreciat că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu au în vedere ipoteza anulării executării silite înseși, ci doar a unor acte de executare, a încetării executării silite sau a anulării titlului executoriu, astfel că, în ipoteza anulării executării silite înseși, repunerea părților în situația anterioară poate consta și în restituirea în natură a bunului executat silit, conform solicitării reclamantului și cu aplicarea principiului disponibilității în procesul civil.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări și nici decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Cu titlu prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ, după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curții de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând întrunirea acestor cerințe, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că procesul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de soluționare, fiind în prezent dedus judecății în faza apelului, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

Este îndeplinită și condiția potrivit căreia cauza care face obiectul judecății trebuie să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluționarea litigiului în ultimă instanță. Astfel, litigiul are ca obiect o contestație la executare, cauza fiind soluționată în primă instanță de Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă, iar în această materie tribunalul judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 718 alin. (1) teza întâi și ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cu referire la cerința ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei respective se observă că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

Elementele prezentei sesizări pun în evidență existența legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, instanța de trimitere relevând aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, în condițiile în care legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și rezolvarea litigiului rezultă din observarea motivelor invocate de apelanta-intervenientă prin cererea de apel, care vizează modalitatea în care prima instanță a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

În cererea de apel, intervenienta accesorie adjudecatară a arătat că dispoziția art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală este o prevedere specială derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 723 și 724 din Codul de procedură civilă, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală atât în ceea ce privește contestația la executare, cât și în ceea ce privește modalitatea de întoarcere a executării silite. Referitor la modalitatea de întoarcere a executării silite în materie fiscală a arătat că legea specială - art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală - dispune cu privire la modalitatea de întoarcere a executării silite în cazul admiterii contestației la executare și anularea actelor de executare, în sensul că se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reținerile prin poprire.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

Cât privește cerința referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a lipsei statuării asupra problemei de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată.

În absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în jurisprudența ei constantă, că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 și jurisprudența citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici judiciare neunitare la nivel național (idem, paragraful 124).

În acești parametri de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că norma legală a cărei interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări nu este nouă, ci, dimpotrivă, are o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeași formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.

Astfel, se observă că Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 108/1996, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare de la data de 30 aprilie 1996 până la 31 decembrie 2002, prevedea, la art. 81, următoarele: "Instanța care a admis contestația, o dată cu desființarea executării, va dispune, prin aceeași hotărâre, să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile prin poprire."

Acest act normativ a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 61/2002), care, la rândul său, prevedea, la art. 130 alin. (2), următoarele: "În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseși și anulării titlului executoriu, instanța poate dispune prin aceeași hotărâre să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile prin poprire."

După cum se poate observa, prevederea legală citată este identică cu norma supusă interpretării.

Aceeași soluție legislativă a fost păstrată și în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), care a abrogat Ordonanța Guvernului nr. 61/2002. Astfel, la art. 165 alin. (4) din actul normativ menționat [devenit, prin renumerotări succesive, art. 170 alin. (4), art. 171 alin. (4) și, respectiv, art. 174 alin. (4)] se prevedea textual: "În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseși și al anulării titlului executoriu, instanța poate dispune prin aceeași hotărâre să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile prin poprire." Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 s-a aplicat până la intrarea în vigoare, la data de 1 ianuarie 2016, a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare și, de asemenea, nu au fost evidențiate circumstanțe particulare care să confere noutate problemei de drept, instanța de trimitere nearătând, în cuprinsul încheierii de sesizare, "motivele care susțin admisibilitatea sesizării", deși avea o astfel de obligație potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă.

Noutatea problemei de drept se impunea a fi evaluată, primordial, de către autorul sesizării, prin relevarea tuturor aspectelor care pot susține și pot justifica nevoia instanței de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept.

Trebuie subliniat faptul că nu este vorba de o normă legală susceptibilă să se aplice în situații izolate, pentru a se putea presupune că instanțele au început să se confrunte recent cu dificultățile de interpretare a acesteia. Dimpotrivă, este vorba de o problemă fundamentală privind executarea silită în materie fiscală, referitoare la remediile posibile în situația admiterii unei contestații la executare. De asemenea, se observă că modificările survenite în procedura civilă în această perioadă de timp nu sunt de natură să schimbe coordonatele problemei de drept, reglementări care permiteau întoarcerea în patrimoniul debitorului a bunurilor executate silit regăsindu-se și în vechiul Cod de procedură civilă (art. 404 1 din Codul de procedură civilă din 1865).

În aceste circumstanțe, condiția noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, atâta vreme cât, potrivit datelor comunicate de instanțele naționale, nu a fost identificată practică judiciară creată în dezlegarea acestei chestiuni de drept. Mai mult, faptul că multe dintre curțile de apel nu au exprimat niciun punct de vedere teoretic permite concluzia că aplicabilitatea textelor legale în discuție nu a devenit frecventă, în ultima perioadă, iar chestiunea de drept semnalată nu prezintă un interes actual, nefiind o problemă cu un real potențial de a crea divergență jurisprudențială.

În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile apare a fi lipsit de utilitate, întrucât chestiunea de drept nu îndeplinește cerința noutății.

Mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, având în vedere că legiuitorul a instituit anumite condiții restrictive și cumulative de admisibilitate, iar cel puțin una dintre acestea, aceea referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu este îndeplinită, motiv pentru care, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,