Decizia nr. 5 din 30 ianuarie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.155/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către apelanta-intervenientă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 28 septembrie 2022, în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, la solicitarea apelantei-interveniente, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 724 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate, respectiv dacă, potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în materie fiscală modalitatea restabilirii situaţiei anterioare în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate se poate face doar prin restituirea de către cel îndreptăţit a sumei ce i se cuvine din valorificarea bunurilor.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală): ” Art. 262. – Judecarea contestaţiei (1) La judecarea contestaţiei instanţa citează şi organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit. (2) La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane. (3) Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. (4) În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reţinerile prin poprire. (5) În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare silită, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el poate fi obligat şi la plata unei amenzi potrivit art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă, republicat.”

Codul de procedură civilă: ” Art. 724. – Modalitatea de restabilire (1) În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării. În cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării operaţiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă, potrivit regulilor de carte funciară. (2) Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul. (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 3 iulie 2017, contestatoarea a solicitat anularea tuturor actelor de executare emise de intimată în dosarul de executare, inclusiv a Înştiinţării din 19 iunie 2017 privind valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie şi a Înştiinţării privind înfiinţarea popririi din 12 iunie 2017, precum şi suspendarea executării silite.

La data de 21 iulie 2017, contestatoarea a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat anularea actelor de executare emise în dosarul de executare după introducerea cererii de chemare în judecată, inclusiv a Procesului-verbal privind desfăşurarea licitaţiei nr. xxxxxx din 12.07.2017 şi a Adresei de înfiinţare a popririi nr. xx din 5.07.2017. De asemenea, contestatoarea a solicitat întoarcerea executării silite în sensul reintrării imobilului adjudecat în patrimoniul garantului ipotecar şi restituirii sumelor rezultate în urma vânzării bunului la licitaţie.

Prin Încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2019 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de garantul ipotecar.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin Sentinţa nr. 17.526 din 15 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.927/4/2017*, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia civilă a admis contestaţia la executare şi a dispus anularea Procesului-verbal privind desfăşurarea licitaţiei nr. xxxxxx din 12.07.2017. A admis cererea de întoarcere a executării silite şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reintrării în patrimoniul intervenientei a imobilului, precum şi obligarea intimatei la plata către adjudecatară a preţului încasat ca urmare a vânzării imobilului la licitaţia a cărei anulare a fost dispusă.

Prima instanţă a reţinut că nu poate fi primită susţinerea adjudecatarei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă în procedura fiscală, considerând că dispoziţiile Codului de procedură fiscală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.

Intervenienta accesorie adjudecatară a formulat apel, susţinând că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală reprezintă o prevedere specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 723 din Codul de procedură civilă, iar obiectul dosarului îl reprezintă contestaţia la executare în materie fiscală, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală atât în ceea ce priveşte contestaţia la executare, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de întoarcere a executării silite.

Prin întâmpinare, intimatele au arătat că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu are în vedere ipoteza anulării executării silite, ci doar a actelor de executare, a încetării executării sau a anulării titlului executoriu, iar, în al doilea rând, restituirea în natură reprezintă un principiu de bază al dreptului civil de la care nu se poate deroga. Din perspectiva anulării executării silite imobiliare, au apreciat că întoarcerea executării silite trebuie făcută obligatoriu în natură, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, ce reprezintă regula în materie (art. 1.639 din Codul civil). IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că, în speţă, tribunalul este învestit cu un apel formulat împotriva unei sentinţe pronunţate asupra unei cereri având ca obiect contestaţie la executare, urmând să statueze în ultimă instanţă.

De asemenea, chestiunea de drept este determinantă pentru modul de soluţionare a apelului, întrucât este unul dintre considerentele care fundamentează motivele de apel.

Titularul sesizării a mai constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-intervenientă (adjudecatarul) a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, apărările sale în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi prin motivele de apel, fiind în sensul că prevederile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală au caracter special, derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de art. 723 din Codul de procedură civilă.

Apelanta-contestatoare şi apelanta-intervenientă (garantul ipotecar) au apreciat că art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu are în vedere ipoteza anulării executării silite, ci doar a actelor de executare, a încetării executării sau a anulării titlului executoriu şi că restituirea în natură reprezintă un principiu de bază al dreptului civil, de la care nu se poate deroga.

Apelanta-intervenientă (garantul ipotecar) a solicitat respingerea cererii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, apreciind că nu există nicio chestiune de drept controversată, neavând relevanţă sub acest aspect poziţiile divergente ale părţilor din dosar. A considerat că se urmăreşte dilatarea termenului de soluţionare a cauzei, într-un mod vădit artificial.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-intervenientă (adjudecatarul) a depus un punct de vedere prin care a susţinut că sesizarea este admisibilă, apreciind că este îndeplinită condiţia privind noutatea chestiunii de drept, şi a indicat două hotărâri judecătoreşti din anii 2019, respectiv 2021, cu titlu de practică judiciară. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că cele două puncte de vedere exprimate de părţi sunt pertinente în argumentaţie, astfel că se impune dezlegarea acestei chestiuni de drept prin mecanismul prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat că nu au identificat practică judiciară, fiind formulate doar puncte de vedere teoretice, care au evidenţiat existenţa a două opinii.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 724 din Codul de procedură civilă, ci se completează cu acesta. În materie fiscală, modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare, în cazul în care bunurile executate silit au fost valorificate, nu se poate face doar prin restituirea de către cel îndreptăţit a sumei ce i se cuvine din valorificarea bunurilor, ci şi prin restituirea imobilului (Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a – a V-a civile, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Argeş – Secţia civilă, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Braşov, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Novaci).

S-a argumentat că prevederile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu impun restituirea sumei cuvenite din valorificarea bunurilor ori din reţinerile din poprire, ci creează doar o facultate în acest sens. De asemenea, în materia procedurii civile, restabilirea situaţiei anterioare este guvernată de principiul ocrotirii bunei-credinţe şi de necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil, observându-se că, şi în acest caz, drepturile dobândite în mod definitiv de terţii de bună-credinţă se menţin, raţiunea fiind aceeaşi şi în materie fiscală.

În opinia majoritară s-a considerat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală derogă de la dreptul comun în ceea ce priveşte întoarcerea executării silite mobiliare/imobiliare, modalitatea de redactare a textului de lege conducând la concluzia că întoarcerea executării silite efectuate asupra bunurilor mobile/imobile se face doar prin restituirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor, ceea ce implică, în lipsa oricărui alt indiciu contrar, imposibilitatea întoarcerii executării silite în natură. Aşa fiind, nu există ipoteze lăsate în afara reglementării, în care legea să permită ca întoarcerea executării silite efectuate asupra bunurilor mobile/imobile să se poată face în natură, prin restituirea bunului valorificat. Pentru acest motiv, nu se poate aprecia că, într-o atare situaţie, norma specială s-ar completa cu cea generală.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Huşi, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Ploieşti, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Slatina – Secţia civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbuneşti.

Un punct de vedere nuanţat a fost exprimat de judecătorii de la Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi aceia de la Judecătoria Vaslui, care au apreciat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu au în vedere ipoteza anulării executării silite înseşi, ci doar a unor acte de executare, a încetării executării silite sau a anulării titlului executoriu, astfel că, în ipoteza anulării executării silite înseşi, repunerea părţilor în situaţia anterioară poate consta şi în restituirea în natură a bunului executat silit, conform solicitării reclamantului şi cu aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări şi nici decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Cu titlu prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând întrunirea acestor cerinţe, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că procesul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de soluţionare, fiind în prezent dedus judecăţii în faza apelului, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia cauza care face obiectul judecăţii trebuie să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă. Astfel, litigiul are ca obiect o contestaţie la executare, cauza fiind soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia civilă, iar în această materie tribunalul judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) teza întâi şi ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, instanţa de trimitere relevând aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi rezolvarea litigiului rezultă din observarea motivelor invocate de apelanta-intervenientă prin cererea de apel, care vizează modalitatea în care prima instanţă a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

În cererea de apel, intervenienta accesorie adjudecatară a arătat că dispoziţia art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală este o prevedere specială derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 723 şi 724 din Codul de procedură civilă, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală atât în ceea ce priveşte contestaţia la executare, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de întoarcere a executării silite. Referitor la modalitatea de întoarcere a executării silite în materie fiscală a arătat că legea specială – art. 262 alin. (4) din Codul de procedură fiscală – dispune cu privire la modalitatea de întoarcere a executării silite în cazul admiterii contestaţiei la executare şi anularea actelor de executare, în sensul că se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reţinerile prin poprire.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

Cât priveşte cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a lipsei statuării asupra problemei de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în jurisprudenţa ei constantă, că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 şi jurisprudenţa citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional (idem, paragraful 124).

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că norma legală a cărei interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări nu este nouă, ci, dimpotrivă, are o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeaşi formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.

Astfel, se observă că Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 108/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare de la data de 30 aprilie 1996 până la 31 decembrie 2002, prevedea, la art. 81, următoarele: „Instanţa care a admis contestaţia, o dată cu desfiinţarea executării, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.”

Acest act normativ a fost abrogat prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002), care, la rândul său, prevedea, la art. 130 alin. (2), următoarele: „În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.”

După cum se poate observa, prevederea legală citată este identică cu norma supusă interpretării.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost păstrată şi în Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), care a abrogat Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002. Astfel, la art. 165 alin. (4) din actul normativ menţionat [devenit, prin renumerotări succesive, art. 170 alin. (4), art. 171 alin. (4) şi, respectiv, art. 174 alin. (4)] se prevedea textual: „În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.” Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 s-a aplicat până la intrarea în vigoare, la data de 1 ianuarie 2016, a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare şi, de asemenea, nu au fost evidenţiate circumstanţe particulare care să confere noutate problemei de drept, instanţa de trimitere nearătând, în cuprinsul încheierii de sesizare, „motivele care susţin admisibilitatea sesizării”, deşi avea o astfel de obligaţie potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă.

Noutatea problemei de drept se impunea a fi evaluată, primordial, de către autorul sesizării, prin relevarea tuturor aspectelor care pot susţine şi pot justifica nevoia instanţei de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept.

Trebuie subliniat faptul că nu este vorba de o normă legală susceptibilă să se aplice în situaţii izolate, pentru a se putea presupune că instanţele au început să se confrunte recent cu dificultăţile de interpretare a acesteia. Dimpotrivă, este vorba de o problemă fundamentală privind executarea silită în materie fiscală, referitoare la remediile posibile în situaţia admiterii unei contestaţii la executare. De asemenea, se observă că modificările survenite în procedura civilă în această perioadă de timp nu sunt de natură să schimbe coordonatele problemei de drept, reglementări care permiteau întoarcerea în patrimoniul debitorului a bunurilor executate silit regăsindu-se şi în vechiul Cod de procedură civilă (art. 404 1 din Codul de procedură civilă din 1865).

În aceste circumstanţe, condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, atâta vreme cât, potrivit datelor comunicate de instanţele naţionale, nu a fost identificată practică judiciară creată în dezlegarea acestei chestiuni de drept. Mai mult, faptul că multe dintre curţile de apel nu au exprimat niciun punct de vedere teoretic permite concluzia că aplicabilitatea textelor legale în discuţie nu a devenit frecventă, în ultima perioadă, iar chestiunea de drept semnalată nu prezintă un interes actual, nefiind o problemă cu un real potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială.

În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile apare a fi lipsit de utilitate, întrucât chestiunea de drept nu îndeplineşte cerinţa noutăţii.

Mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, având în vedere că legiuitorul a instituit anumite condiţii restrictive şi cumulative de admisibilitate, iar cel puţin una dintre acestea, aceea referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu este îndeplinită, motiv pentru care, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,