Decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.059/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 16.667/3/2019*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice asupra problemei de drept, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 20 septembrie 2022, în Dosarul nr. 16.667/3/2019*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, va reţine cauza pentru rejudecarea apelului? Dacă răspunsul este afirmativ, în rejudecarea apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt aplicabile prevederile art. 498 şi art. 501 din Codul de procedură civilă? Dacă răspunsul este negativ, în ce situaţii s-ar putea pronunţa o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 octombrie 2022, cu nr. 2.059/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 5 decembrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative Art. 497. – Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă. Art. 498. – Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs (1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat. Art. 501. – Judecata în fond după casare (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, la data de 30 mai 2019, cu nr. 16.667/3/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta X – S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea acesteia la plata sumei de 2.583 lei plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute, în perioada 1 septembrie 2017-31 mai 2019; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.133,08 lei, calculate până la data de 21 mai 2019 şi, în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 lei, reprezentând triplul remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 595 lei reprezentând onorariu avocat.

Prin Decizia civilă nr. 722A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta X – S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.583 lei (fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019, a respins capătul de cerere referitor la penalităţi, a păstrat în rest sentinţa şi a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel.

Prin Decizia civilă nr. 24 din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, a admis recursul declarat de pârâta X – S.R.L. împotriva Deciziei nr. 722A din 8 iulie 2020, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Prin Decizia civilă nr. 1.105 din data de 9 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.667/3/2019*, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta X – S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 lei reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019, pentru comunicare publică de fonograme, datorată artiştilor interpreţi sau executanţi; a respins acţiunea pentru rest; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 695 lei cheltuieli de judecată; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 50 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât, în opinia sa, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecându-se cauza, să se respingă pe fond acţiunea, întrucât nu există o comunicare aptă de a genera obligaţia de plată a remuneraţiei solicitate de intimata-pârâtă.

Prin încheierea de şedinţă din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat pronunţarea la data de 24 mai 2022, când a repus cauza pe rol în vederea punerii în discuţia părţilor a necesităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Prin încheierea pronunţată la 20 septembrie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, ce a formulat prezenta sesizare, este învestit cu soluţionarea unui recurs în cel de-al doilea ciclu procesual (într-un litigiu început la data de 30 mai 2019, aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018). Prin urmare, acest complet soluţionează cauza în ultimă instanţă, pronunţând o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiunea de drept supusă dezbaterii decurge din modul de interpretare a sintagmei „o singură dată în cursul procesului”, alăturată soluţiei de casare, din cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă şi interesează soluţionarea pe fond a recursului, întrucât de dezlegarea ce i se va da depinde modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda în ipoteza admiterii recursului, pentru a doua oară în prezentul proces.

În primul ciclu procesual parcurs în cauză, recursul a fost admis, dispunându-se, în consecinţă, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Astfel, se pune problema de a şti, în interpretarea şi aplicarea art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma conturată prin Legea nr. 310/2018, cum va proceda Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţia în care ar admite recursul şi ar casa decizia de apel, respectiv dacă este permis a se trimite din nou cauza spre rejudecare sau dacă instanţa supremă va reţine cauza spre judecare în fond. În acest ultim caz, se ridică problema dispoziţiilor legale aplicabile judecăţii în fond după casare.

Chestiunea de drept este una veritabilă, întrucât sunt posibile interpretări diferite ale art. 497 din Codul de procedură civilă, din cauză că acest text este incomplet şi nici nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

Astfel, introducerea în text în anul 2018 a sintagmei „o singură dată în cursul procesului” nu a fost însoţită de o modificare legislativă prin care să se indice ori din care să reiasă soluţia de trimitere sau de reţinere a cauzei, ce trebuie pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul unei noi casări, precum şi cazurile în care trebuie pronunţată una sau alta dintre soluţii. Nu a fost inserată nici vreo trimitere la alte dispoziţii legale care, eventual, să fie aplicate în mod corespunzător.

A fost păstrată, în schimb, distincţia între soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din art. 497, şi soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, din art. 498 din Codul de procedură civilă. Casarea cu trimitere continuă să reprezinte regula în cazul recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce, potrivit art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se păstrează regula casării cu reţinere în cazul tribunalelor şi al curţilor de apel, cu precizarea clară a situaţiilor de excepţie, în care cauza poate fi trimisă în vederea rejudecării.

Aceste inadvertenţe legislative denotă, în opinia completului de judecată, caracterul veritabil, dar şi dificultatea problemei de drept supuse clarificării, existând posibilitatea interpretării diferite a legii şi riscul creării unei practici judiciare neunitare în dezlegarea acestei chestiuni de drept.

Este îndeplinită şi cerinţa de admisibilitate a noutăţii, fiind vorba despre o reglementare relativ recent intrată în vigoare şi care, mai mult decât atât, se aplică în mod efectiv de puţină vreme, în litigii începute după data de 21 decembrie 2018 şi aflate pentru a doua oară în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în etapa procesuală a recursului.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că, la nivelul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au pronunţat până în prezent doar două decizii în litigii începute sub imperiul Legii nr. 310/2018, anume deciziile nr. 2.533 din 18 noiembrie 2021 şi nr. 572 din 17 martie 2022 (neredactată), ambele pronunţate de acelaşi complet de judecată. Prin cele două decizii s-au dispus, în al doilea ciclu procesual, admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi o nouă trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată nicio astfel de decizie relevantă.

Numărul redus de hotărâri pronunţate, comparativ cu numărul mare de litigii începute după data de 21 decembrie 2018 – ce vor deveni în curând preponderente în privinţa recursurilor ce se vor înregistra pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, indică faptul că nu s-a dezvoltat o anumită practică judiciară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, fiind necesară o dezlegare cu caracter obligatoriu a chestiunii de drept, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-pârâtă consideră că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate pronunţa în toate situaţiile o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare, deoarece dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă nu limitează numărul casărilor care pot fi dispuse de către această instanţă.

În opinia sa, Codul de procedură civilă distinge între soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi celelalte instanţe competente în materia recursului, regulile stabilite de lege în această privinţă fiind diferite; această diferenţiere se justifică prin rolul particular pe care îl joacă în cadrul sistemului nostru judiciar instanţa supremă.

Susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, nu are în competenţă rejudecarea procesului în fond după casare, iar această regulă vine în completarea art. 496 din Codul de procedură civilă, care a eliminat din competenţa instanţelor de recurs, cu titlu general, posibilitatea modificării hotărârii recurate. Aceste prevederi coroborate sprijină rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în scopul unificării practicii judiciare.

În realitate, art. 497 din Codul de procedură civilă se referă la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie după admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate. Faptul că, în caz de admitere a recursului, indiferent care este instanţa de recurs, singura soluţie posibilă actualmente este aceea a casării hotărârii – nu şi cea a modificării – rezultă, în opinia sa, din art. 496 alin. (2) din Codul de procedură civilă, iar pentru instanţa supremă se instituie regula casării cu trimitere spre rejudecare.

În speţă, dat fiind faptul că judecata după casare nu a respectat hotărârea instanţei de recurs şi limitele rejudecării impuse de art. 501 din Codul de procedură civilă asupra problemelor de drept dezlegate ce erau obligatorii pentru instanţa de apel, se impune o nouă casare.

Cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă consideră că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, se pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, nu va putea reţine cauza pentru rejudecarea apelului, deoarece dispoziţiile art. 498 din Codul de procedură civilă disting între instanţa supremă şi instanţele de drept comun în materia recursului.

În opinia sa, posibilitatea rejudecării pe fond a procesului vizează doar aspectele de nelegalitate a hotărârii atacate, nefiind admisibile criticile referitoare la temeinicia acesteia; aşadar, în condiţiile în care nu sunt permise expunerea criticilor de netemeinicie prin cererea de recurs şi nici susţinerea lor, instanţa supremă nu s-ar putea pronunţa asupra fondului procesului, pentru că s-ar încălca principiul contradictorialităţii, care presupune că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept care au fost suspuse dezbaterii contradictorii.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că reţinerea spre rejudecare, având în vedere dispoziţiile art. 497 şi 498 din Codul de procedură civilă, se referă la soluţiile care pot fi pronunţate după admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, însă de către alte instanţe de recurs decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv curţi de apel şi tribunale.

În opinia intimatului-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea casa pentru a doua oară decizia pronunţată de către instanţa de apel şi, în raport cu dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă, prin care se arată că trimiterea către instanţa de apel este limitată la una singură, va putea reţine şi judeca şi apelul.

Menţionează că dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă nu limitează numărul de casări pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci limitează la o singură trimitere rejudecarea de către instanţele de apel care au pronunţat hotărârea casată.

Totodată, învederează că dispoziţiile art. 498 din Codul de procedură civilă arată soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, în afară de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv, în condiţiile în care s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Spre deosebire de soluţionarea recursului de către instanţa supremă, unde regula este casarea cu trimitere, în cazul în care competenţa revine tribunalului şi curţilor de apel, regula este casarea cu reţinere.

În aceste condiţii, consideră că în situaţii excepţionale şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate adopta soluţia reţinerii cauzei spre rejudecare, în ipoteza în care pricina se află la a doua casare. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 16.667/3/2019* a apreciat că inadvertenţele legislative care au justificat declanşarea mecanismului de unificare jurisprudenţială conduc la nu mai puţin de trei interpretări posibile ale art. 497 din Codul de procedură civilă. A. Sintagma „o singură dată în cursul procesului”, cu referire la soluţia casării, este susceptibilă de o interpretare pur literală, textul trebuind a fi citit în sensul obişnuit al termenilor.

Intenţia legiuitorului la edictarea normei a fost aceea de a limita numărul de casări cu trimitere pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la una singură în tot cursul procesului. Restricţia se aplică, în absenţa oricărei distincţii, indiferent de întinderea casării, respectiv dacă trimiterea spre rejudecare se dispune în favoarea instanţei de apel ori, după caz, către prima instanţă.

Astfel, răspunsul la prima întrebare din sesizare este afirmativ. În al doilea ciclu procesual, după o primă casare cu trimitere, în ipoteza unei noi casări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond.

În acest cadru, şi răspunsul la cea de-a doua întrebare este afirmativ. Dispoziţiile art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile, chiar dacă această normă reglementează soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. În absenţa unei norme proprii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa rejudecării procesului în fond, este incident art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, din care rezultă că pricina poate fi judecată în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare.

Cât priveşte art. 501 din Codul de procedură civilă, ce vizează judecata în fond după casare, acest text este direct aplicabil, nefiind necesară recurgerea la analogie, întrucât legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de instanţa care rejudecă procesul. Cât timp nu este exclusă, prin art. 497 din Codul de procedură civilă, posibilitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reţină cauza spre judecare în fond după casare, nu există nicio raţiune pentru ca această etapă procesuală să nu urmeze regulile din art. 501 din Codul de procedură civilă. B. Sintagma „o singură dată în cursul procesului” nu poate fi interpretată ca o limitare a numărului de casări cu trimitere pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul unui proces, din moment ce o asemenea interpretare ar lipsi de conţinut reglementarea recursului soluţionat de instanţa supremă, care nu a suferit vreo altă modificare în afară de introducerea acestei sintagme.

Astfel, recursul nu este asimilat recursului soluţionat de tribunale şi curţi de apel, păstrându-şi regimul specific de soluţionare. Dacă s-ar fi intenţionat altfel, legiuitorul ar fi procedat la eliminarea art. 497 din Codul de procedură civilă, care instituie soluţii proprii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concomitent cu înlăturarea din cuprinsul art. 498 din Codul de procedură civilă a referirii exclusive la recursul de competenţa tribunalului sau a curţii de apel.

Pe de altă parte, chiar şi în contextul Legii nr. 310/2018, prima casare dispusă în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi cu trimitere spre rejudecare, în mod obligatoriu şi, în absenţa oricărei distincţii în text, indiferent de motivul de nelegalitate admis, dintre cele prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă. Aşadar, se va casa cu trimitere chiar în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, când situaţia de fapt este pe deplin stabilită şi s-ar fi pus problema în recurs doar a aplicării corecte a legii în raport cu faptele şi împrejurările constatate.

Constatarea firească ce decurge din integrarea modificării aduse art. 497 din Codul de procedură civilă în ansamblul nemodificat al reglementării recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aceea că nu se urmăreşte ca instanţa supremă să ajungă să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi asupra probelor administrate, prerogativă ce aparţine instanţelor de fond.

Or, cât timp spiritul reglementării recursului nu a fost schimbat printr-o modificare legislativă care să vizeze prima soluţie de casare din proces, pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în directă legătură cu motivele de casare, nu există nicio raţiune pentru a se socoti că o a doua casare cu trimitere temporizează nejustificat cursul procesului, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să judece cauza în fond, contrar intenţiei legiuitorului de la elaborarea reglementării codului.

Este evident că dispoziţiile codului din reglementarea recursului soluţionat de celelalte instanţe de recurs nu sunt compatibile cu recursul soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu se pune problema aplicării prin analogie a art. 498 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre situaţii asemănătoare.

Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este negativ, în sensul că, în al doilea ciclu procesual, dacă s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, nu va reţine cauza pentru rejudecarea apelului, ci va putea trimite, încă o dată, cauza spre rejudecare.

În absenţa oricărei distincţii în conţinutul art. 497 din Codul de procedură civilă, şi cea de-a doua casare cu trimitere va putea fi pronunţată pentru oricare dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, sens în care ar urma să se răspundă la a treia întrebare, care depinde de primul răspuns. C. Într-o a treia interpretare, se consideră că trebuie să se dea eficienţă voinţei legiuitorului prin introducerea sintagmei „o singură dată în cursul procesului” în cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă, în sensul limitării numărului de casări cu trimitere pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul unui proces.

Aşadar, în cazul unei a doua casări în cursul aceluiaşi proces, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre rejudecare în fond.

În acelaşi timp, însă, pentru argumentele arătate în cadrul celei de-a doua interpretări, nu se poate conchide că legiuitorul a urmărit, prin reglementarea recursului de competenţa instanţei supreme, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reţină cauza spre rejudecare în fond, chiar şi în ipoteza în care situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită.

Mai mult decât atât, dacă s-ar dispune, în cel de-al doilea ciclu procesual, casarea hotărârii primei instanţe (ipoteză pe care, teoretic, art. 497 din Codul de procedură civilă nu o exclude), s-ar putea ajunge ca, prin casarea cu reţinere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească situaţia de fapt, întocmai ca o instanţă de apel sau chiar ca prima instanţă de fond – şi poate chiar pentru prima dată în cursul procesului -, pe baza aprecierii sau a reaprecierii probelor, posibil administrate chiar în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 501 din Codul de procedură civilă.

Din acest motiv, răspunsul la prima întrebare este afirmativ, dar nuanţat prin raportare la rolul constituţional al instanţei supreme, în sensul că, deşi casarea cu reţinere va reprezenta regula în cel de-al doilea ciclu procesual, o a doua casare cu trimitere va putea fi, totuşi, dispusă atunci când situaţia de fapt nu a fost pe deplin clarificată (similar soluţiei prevăzute prin art. 314 din Codul de procedură civilă din 1865).

Pe cale de consecinţă, se poate răspunde şi la celelalte două întrebări, cu toate că, prin modul de formulare, acestea par să se excludă, în condiţiile în care răspunsul la prima întrebare permite atât casarea cu reţinere, cât şi o nouă casare cu trimitere, în anumite situaţii.

Astfel, în privinţa dispoziţiilor legale aplicabile în ipoteza casării cu reţinere, nu există niciun impediment pentru aplicarea prevederilor art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că rejudecarea procesului în fond se va face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, pronunţându-se o singură decizie, fie la un alt termen de judecată stabilit în acest scop.

În schimb, art. 501 din Codul de procedură civilă nu se poate aplica şi în cazul casării cu reţinere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care acest text obligă instanţa de rejudecare la stabilirea situaţiei de fapt şi la administrarea oricăror probe prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare, din cele ce precedă rezultă că o a doua casare cu trimitere este posibilă atunci când situaţia de fapt nu este deja pe deplin clarificată, acesta reprezentând motivul trimiterii spre rejudecare, fie la instanţa de apel, fie la prima instanţă, în lumina dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare.

Instanţa de trimitere consideră că sunt viabile argumentele pentru toate cele trei interpretări posibile ale legii, redate anterior, fără a o susţine, în mod unanim, pe una anume dintre acestea. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat exclusiv opinii teoretice asupra problemei de drept, în sensul tuturor celor trei dezlegări posibile.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că, în situaţia vizată de sesizare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, va reţine cauza spre rejudecare, dar va putea dispune casarea cu trimitere, atunci când situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită. În prima ipoteză nu există niciun impediment pentru aplicarea prevederilor art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile art. 501 nu sunt însă aplicabile, având în vedere că acest text obligă instanţa de rejudecare la stabilirea situaţiei de fapt şi administrarea oricăror probe prevăzute de lege.

În acest sens au opinat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Gorj – Secţia I civilă.

Într-o a doua opinie, s-a considerat că instanţa supremă nu poate reţine cauza pentru rejudecarea apelului, cea de-a doua casare putând fi dispusă pentru oricare dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă (Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Tribunalul Giurgiu).

Alte instanţe au opinat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate apela o singură dată în cursul procesului civil la casarea cu trimitere, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reţine cauza spre rejudecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât şi al judecării în fond a cauzei (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a IV-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Judecătoria Slatina – Secţia civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bihor, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Arad – Secţia I civilă, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare înaintea modificării introduse prin Legea nr. 310/2018, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018 (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018), prin care, respingând obiecţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, a reţinut că: ” 43. (…) modificarea operată asupra art. 497 din Codul de procedură civilă limitează posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa şi trimite spre o nouă judecată cauza la instanţa de apel sau prima instanţă, după caz. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate apela la procedeul casării cu trimitere o singură dată în cursul procesului civil, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reţine cauza spre judecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât şi al judecării pe fond a cauzei. (…) 49. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că este limitată posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa cu trimitere o singură dată, aceasta este o opţiune a legiuitorului, opţiune care este normativizată şi în privinţa tribunalelor/curţilor de apel pentru două ipoteze, respectiv situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. 50. (…) Faptul că instanţa supremă este una de casaţie nu înseamnă că soluţia pe care o poate pronunţa în legătură cu soluţionarea recursului poate fi numai casarea cu trimitere, ci şi casarea cu reţinere. (…)” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel ori la prima instanţă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se îndeplinirea acestor condiţii, se constată că ele sunt întrunite cumulativ de sesizarea formulată.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare, fiind în prezent dedusă judecăţii în faza procesuală a recursului, pe rolul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dosarul se află în ultimă instanţă pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă în judecarea pricinii.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se observă că interpretarea sintagmei „o singură dată în cursul procesului”, vizând soluţia casării, din cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă, are influenţă directă asupra soluţionării pe fond a recursului, întrucât de dezlegarea ce i se va da depinde modul în care instanţa de trimitere – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – va proceda în ipoteza în care va decide admiterea recursului, pentru a doua oară în prezentul proces.

Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este nerelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea instituţiei hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat în mod constant că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina sau influenţa soluţionarea pe fond a raportului de drept dedus judecăţii. În acest sens au fost pronunţate, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020, paragraful 73; nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 74; nr. 33 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 23 iunie 2021, paragraful 64 etc.

Este, de asemenea, îndeplinită condiţia de admisibilitate a noutăţii, faţă de împrejurarea că Legea nr. 310/2018, prin care a fost modificat conţinutul normativ al art. 497 din Codul de procedură civilă, este relativ recent intrată în vigoare. Importantă în analiza acestei cerinţe este însă împrejurarea că aplicarea efectivă a acestor dispoziţii legale a devenit abia acum de actualitate, din verificările efectuate rezultând existenţa unui număr mic de litigii începute după 21 decembrie 2018 şi aflate pentru a doua oară în recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se constată însă că problema de drept semnalată are potenţialul de a crea divergenţă jurisprudenţială, câtă vreme punctele de vedere ale instanţelor consultate (exprimate la nivel teoretic, în absenţa unei jurisprudenţe proprii până la acest moment) sunt diferite şi chiar completul de judecată care a formulat sesizarea apreciază că sunt posibile trei interpretări ale textului de lege în discuţie.

Nu este de neglijat nici aspectul că există la nivel naţional un număr mare de litigii începute după 21 decembrie 2018 ce pot ajunge în faţa instanţei supreme în calea de atac a recursului, ceea ce impune o dezlegare de principiu a problemei de drept, în vederea preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare.

Este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, având în vedere că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. X.2. Asupra fondului sesizării

Astfel cum rezultă din cele ce precedă, problema de drept cu privire la care autorul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile este următoarea: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018: În cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, va reţine cauza pentru rejudecarea apelului? Dacă răspunsul este afirmativ, în rejudecarea apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt aplicabile prevederile art. 498 şi art. 501 din Codul de procedură civilă? Dacă răspunsul este negativ, în ce situaţii s-ar putea pronunţa o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare?

În forma sa anterioară, art. 497 din Codul de procedură civilă avea următorul conţinut: ” Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”

În forma rezultată după modificarea adusă prin Legea nr. 310/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1.074 din 18 decembrie 2018), art. 497 din Codul de procedură civilă a primit următorul conţinut: ” Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”

Prezintă interes şi prevederile art. 498 şi 501 din Codul de procedură civilă, al căror conţinut a fost redat la pct. II din prezenta decizie.

Elementul modificator introdus prin Legea nr. 310/2018 este reprezentat de sintagma „o singură dată în cursul procesului”, conţinută în partea introductivă a textului art. 497, şi în raport cu care, ţinând seama inclusiv de reglementarea de ansamblu a recursului şi de particularităţile acestuia atunci când este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorul sesizării a considerat că este necesară o intervenţie clarificatoare prin întemeiere pe dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această particularitate a soluţiilor pe care, în forma sa anterioară Legii nr. 310/2018, art. 497 din Codul de procedură civilă le stabilea, precum şi modificarea adusă acestor dispoziţii prin Legea nr. 310/2018 fac utile unele referiri la evoluţia în timp, precum şi, tot din perspectivă istorică, la scopul şi funcţiile recursului soluţionat de instanţa supremă, astfel cum se va arăta în continuare.

Prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 12 ianuarie 1861 (publicată în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861 şi în Monitorul Oficial al Ţării Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861) se prevedea, în art. 35 alin. (1), că „În cauze de drept privat, Curtea funcţionează ca o curte de casaţie”, în vreme ce prin art. 39 alin. (1) se instituia, în caz de admitere a recursului, regula potrivit căreia casarea hotărârii atacate are ca efect trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţele fondului: „Curtea de Casaţie, când va casa o hotărâre sau va anula o procedură, va orândui întotdeauna o altă judecătorie (Tribunal au Curte) care va fi mai apropiată de judecătoria ce a judecat întâiu, şi care va urma să judece fondul pricinii, dacă pricina este de fire a primi o urmare de judecată, afară de cazurile prevăzute de art. 40”.

Art. 40 din lege stabilea cinci cazuri în care, consecutiv casării, Curtea de Casaţie nu trimitea cauza spre o nouă judecată la instanţa inferioară, aceste cazuri fiind însă dintre acelea care excludeau orice verificare a corectitudinii faptelor stabilite de instanţele fondului, legiuitorul urmărind să evite casarea cu trimitere în situaţii în care, precum s-a spus 1 , trimiterea ar fi inutilă şi, deci, nejustificată: „În cazul în care Curtea casează fără trimitere, aceasta nu însemnează, însă, că Curtea de Casaţiune va judeca ea însăşi fondul afacerii, ci numai că nu este nimic de judecat, deoarece trimiterea ar fi fără obiect”. 1 Grigore G. Tocilescu, Curs de procedură civilă (organizaţiune judecătorească, competenţă şi procedură civilă propriu-zisă), partea a III-a, Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, Bucureşti, 1895, vol. III, pag. 295.

Reglementarea oferită recursului în casaţie prin Legea din 1861 permitea identificarea caracteristicilor lui fundamentale, înţelese în relaţie cu natura particulară a atribuţiilor Curţii de Casaţie. Între aceste caracteristici, astfel cum rezultă ele din legea fondatoare a instanţei supreme şi a recursului în casaţie, se cuvin remarcate, pentru valoarea lor principială, următoarele: a) Curtea de Casaţie are ca principală funcţie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii [„Fiindcă (…) legea s-ar interpreta în diverse moduri de judecătorii deosebitelor localităţi, s-a simţit nevoie de a se limita numai la două numărul instanţelor judecătoreşti (instanţele fondului, s.n.), dar totodată de a pune mai presus de dânsele o Curte unică şi supremă, care, asociată, puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să menţină unitatea legislaţiunei în toate părţile teritoriului naţional, prin uniformitatea jurisprudenţei, şi să nu permită magistraţilor a interpreta în diferite moduri legile ţării, ci să-i oblige a conforma deciziunile lor regulilor pozitive edictate de legiuitori. 2 „]. 2 Idem pag. 209. În acelaşi sens, Gh. Nedici, Const. Gr. C. Zotta, Recursul în casare. Comentariul legislaţiei uzuale, cu doctrina şi jurisprudenţa la zi; însoţit de un studiu juridic şi istoric al recursului în legislaţia vechiului Regat şi a provinciilor desrobite şi de un index alfabetic, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 18. Potrivit autorilor, „Acum începe să se evidenţieze marele avantagiu ce prezintă existenţa une