Decizia nr. 12/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2660/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.660/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.409/30/2021*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata-reclamantă a depus un punct de vedere la raport prin care a susţinut că sesizarea este admisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 3 noiembrie 2022, în Dosarul nr. 5.409/30/2021*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiul drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 – plata indemnizaţiilor de maternitate – este condiţionat de împlinirea stagiului minim de asigurare pentru acordarea acestor drepturi – 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical – la data emiterii concediului medical iniţial (data naşterii) sau respectivele indemnizaţii se acordă şi în măsura în care aceste 6 luni se împlinesc după momentul naşterii, însă înăuntrul termenului de 126 de zile de concediu medical pentru sarcină şi lăuzie şi, în caz afirmativ, începând cu ce moment? II. Dispoziţiile legale invocate de autorul sesizării II.1. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 158/2005) Art. 2. – (1) „Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt: (…) c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;” (…) Art. 7. – „Stagiul minim de asigurare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d1) este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.” II.2. Alte dispoziţii legale relevante Art. 1. – (…) ” (2) Se pot asigura în sistemul de asigurări sociale de sănătate, pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la alin. (1), pe bază de contract de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate. (3) Modelul şi conţinutul contractului prevăzut la alin. (2) sunt reglementate în normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.” (…) Art. 3. – (…) „(3) Dreptul la concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2), este condiţionat de plata unei contribuţii pentru asigurarea pentru concedii şi indemnizaţii în cotă de 1%, aplicată asupra venitului lunar ales înscris în contractul de asigurare, care se face venit la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.” Art. 3 1 . – ” (1) Pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, persoanele prevăzute la art. 1 trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) să îndeplinească stagiul minim de asigurare necesar deschiderii drepturilor prevăzute la art. 2; b) să prezinte adeverinţa eliberată de plătitorul de indemnizaţii din care să reiasă numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12/24 luni, după caz.” (…) Art. 5. – ” (1) Cota de contribuţie prevăzută la art. 3 alin. (3) se datorează şi se achită de către persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2). Venitul lunar pentru care se optează plata contribuţiei este un venit ales care nu poate fi mai mic decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit potrivit legii, şi nici mai mare decât valoarea a de 3 ori a acestuia, cu excepţia persoanelor care optează pentru încheierea contractului de asigurare pentru a beneficia de concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate, pentru care venitul lunar pentru care se optează plata contribuţiei este un venit ales care nu poate fi mai mic decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit potrivit legii, şi nici mai mare decât valoarea a de 12 ori a acestuia. (2) Salariul de bază minim brut pe ţară prevăzut la alin. (1) utilizat la stabilirea bazei lunare de calcul al contribuţiei este salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată stabilit prin hotărâre a Guvernului, aferent lunii pentru care se optează plata contribuţiei. (3) Persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate prevăzute la art. 1 alin. (2) efectuează plata contribuţiei lunar, prin aplicarea cotei asupra venitului lunar ales înscris în contract.” Art. 6. – (…) „(6) Pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii, persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) sunt obligate să încheie contractul de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii cu casa de asigurări de sănătate la care sunt luate în evidenţă ca persoane asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza declaraţiei fiscale depuse în vederea plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate potrivit art. 170 alin. (1), art. 174 alin. (6) şi art. 180 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Contractul se înregistrează la casa de asigurări de sănătate şi produce efecte de la data înregistrării.” (…) Art. 8. – ” (1) Stagiul de asigurare în sistemul de asigurări sociale de sănătate, prevăzut la art. 7, se constituie din însumarea perioadelor: (…) c) pentru care s-a achitat contribuţia prevăzută la art. 3 alin. (3); (…) (2) Se asimilează stagiului de asigurare în sistemul de asigurări sociale de sănătate perioadele în care: a) asiguratul beneficiază de concediile şi indemnizaţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă; (…) (3) Perioadele prevăzute la alin. (2) se asimilează stagiului de cotizare numai dacă în aceste perioade asiguratul nu a realizat stagii de cotizare în înţelesul prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.”

Normele de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 15/2018/1.311/2017, cu modificările şi completările ulterioare (Normele de aplicare a O.U.G. nr. 158/2005) Art. 6. – ” (1) Stagiul minim de asigurare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. (2) În cazul în care nu au fost realizate venituri în ultimele 6 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical, stagiul de asigurare se consideră realizat dacă prin însumarea perioadelor din ultimele 12 luni anterioare producerii riscului rezultă un număr de zile de stagiu de asigurare cel puţin egal cu numărul total de zile lucrătoare din ultimele 6 luni anterioare producerii riscului.” (…) Art. 33. – (…) „(2) În situaţia în care unui asigurat i se acordă două sau mai multe concedii medicale pentru aceeaşi afecţiune, fără întrerupere între ele, durata lor se cumulează, iar plata se suportă conform art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare. În această situaţie, la calculul indemnizaţiilor pentru certificatele de concediu medical în continuare se menţine baza de calcul determinată pentru certificatul de concediu medical iniţial.” (…) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 10 decembrie 2021, cu nr. 5.409/30/2021, reclamanta B.P.M. a chemat-o în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Timiş, solicitând instanţei să dispună anularea adreselor nr. x şi y din 25 octombrie 2021 şi a răspunsului la plângerea prealabilă din 25 noiembrie 2021, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de concediu medical pentru lăuzie aferente perioadei cuprinse între 29 septembrie 2021-31 decembrie 2021 şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei sumelor cuvenite şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 158/2005.

Prin încheierea din 17 februarie 2022, Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile a aceluiaşi tribunal, cauza fiind reînregistrată sub nr. 5.409/30/2021*.

Prin Sentinţa civilă nr. 629/PI din 6 mai 2022, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a anulat adresele emise de pârâtă, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a indemnizaţiei de concediu medical pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 2021-31 decembrie 2021 şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei sumelor cuvenite şi până la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între pârâtă şi reclamantă s-a încheiat contractul de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate nr. x din 17 martie 2021, iar la data de 12 august 2021 a fost încheiat un nou contract între aceleaşi părţi.

A mai reţinut că reclamanta a născut la data de 30 septembrie 2021 şi că aceasta a depus certificate de concedii medicale pentru a primi indemnizaţia lunară cuvenită conform prevederilor contractuale (2 zile în septembrie 2021, 31 de zile în octombrie 2021, 30 de zile în noiembrie 2021 şi 31 de zile în decembrie 2021).

La data de 25 octombrie 2021, pârâta a refuzat plata indemnizaţiei de concediu medical aferente lunilor septembrie şi octombrie 2021 pentru neîndeplinirea stagiului minim de cotizare. Reclamanta a formulat plângere împotriva acestor refuzuri, care a fost respinsă de către pârâtă.

Prima instanţă a evocat art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005, după care a constatat că reclamanta a achitat lunar, începând cu 17 martie 2021, cotizaţia stipulată în cele două contracte de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, condiţia prevăzută de norma anterior evocată pentru acordarea indemnizaţiei de concediu medical impune existenţa unui stagiu minim de asigurare de 6 luni, realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamanta îndeplinea această condiţie la data de 1 octombrie 2021 pentru a beneficia de drepturile instituite de art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005, întrucât a achitat contribuţiile de asigurare aferente stagiului minim de 6 luni în perioada cuprinsă între aprilie şi septembrie 2021.

A mai reţinut că asigurata nu avea la data de 31 august 2021 un stagiu complet de 6 luni realizate în ultimele 12 luni pentru a beneficia şi de indemnizaţia aferentă lunii septembrie 2021.

Prin urmare, a apreciat că aceasta este îndreptăţită să obţină indemnizaţia de concediu medical numai pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 2021-31 decembrie 2021.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare a susţinut că intimata nu are stagiul complet de 6 luni realizate în ultimele 12 luni până la data de 31 august 2021, concediul medical iniţial fiind acordat pentru luna septembrie 2021. În consecinţă, intimata nu era îndreptăţită la plata indemnizaţiei de sarcină şi lăuzie aferente lunii septembrie 2021.

A mai arătat că, în situaţia în care se acordă, fără întrerupere, mai multe concedii medicale pentru aceeaşi afecţiune, durata lor se cumulează, fără a se modifica baza de calcul determinată pentru concediul medical iniţial, conform art. 33 alin. (2) din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 158/2005.

În acest context, a subliniat că baza de calcul iniţială reprezentând stagiul iniţial de 5 luni nu se poate modifica, indiferent de achitarea în continuare a cotizaţiilor şi a perioadei în care au fost efectuate plăţile.

Prin urmare, apelanta a apreciat că intimata nu îndeplineşte condiţia impusă de art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005 referitoare la durata stagiului de cotizare nici pentru lunile octombrie-decembrie 2021.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apărare, a susţinut că stagiul minim de cotizare era împlinit la momentul la care a avut loc naşterea, acest fapt fiind atestat prin eliberarea adeverinţei necesare obţinerii concediului medical iniţial şi a celor depuse în continuare până la finalul celor 126 de zile de concediu de maternitate.

Totodată, a subliniat că dreptul la indemnizaţia de maternitate este condiţionat de plata de către asigurat a contribuţiei lunare de asigurare începând cu data încheierii contractului de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, pe care le-a achitat la termenele scadente.

A mai arătat că stagiul de cotizare în sistemul de asigurări sociale de sănătate se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a achitat contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de către asigurat, stagiul de 6 luni împlinindu-se la data de 17 septembrie 2021, cu 13 zile înainte de data naşterii copilului. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Timişoara este legal învestită cu soluţionarea apelului declarat într-un litigiu de asigurări sociale, care se judecă în primă instanţă de către tribunal, sentinţele pronunţate în această materie fiind supuse numai apelului, astfel încât curtea de apel judecă cauza în ultimă instanţă.

S-a mai arătat că este îndeplinită şi cerinţa referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept invocate, deoarece soluţionarea pe fond a cauzei (stabilirea dreptului la plata indemnizaţiei de maternitate) depinde de lămurirea acestei chestiuni.

Instanţa de sesizare a apreciat că este îndeplinită şi cerinţa noutăţii, având în vedere că nu s-a conturat o practică judiciară constantă care să împiedice activarea mecanismului cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile, fiind identificate doar trei hotărâri judecătoreşti relevante în cauză.

Totodată, a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o decizie obligatorie pronunţată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a apreciat că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005 trebuie interpretate în sensul că indemnizaţia de maternitate plătită în baza certificatelor succesive de concediu medical se acordă şi în cazul în care stagiul minim de asigurare de 6 luni se împlineşte după momentul naşterii (data concediului medical iniţial), însă înăuntrul termenului de 126 zile de concediu medical pentru sarcină şi lăuzie.

În schimb, pârâta a apreciat că este necesar ca stagiul minim de asigurare prevăzut de art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005 să fie realizat în luna anterioară producerii riscului asigurat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005, care definesc stagiul minim de cotizare, nu impun ca cele 6 luni de stagiu să fie împlinite la data producerii riscului (data naşterii, când s-a emis certificatul de concediu medical iniţial), ci să fie realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediu medical.

Astfel, a arătat că textul de lege anterior evocat nu face referire la concediul medical „iniţial”, iar art. 8 din O.U.G. nr. 158/2005 stabileşte că stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a achitat contribuţia (deci inclusiv perioada ulterioară producerii riscului, în măsura în care se achită contribuţia).

Prin urmare, a apreciat că stagiul de cotizare se poate împlini şi în decursul celor 126 de zile calendaristice prevăzute de lege drept concediu pentru sarcină şi lăuzie, iar persoana în cauză ar trebui să beneficieze de plata indemnizaţiei proporţional cu timpul rămas, respectiv din luna următoare realizării de stagiului de cotizare de 6 luni. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bucureşti, Cluj şi Timişoara au transmis practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Braşov, Cluj, Iaşi şi Ploieşti au transmis punctele de vedere ale judecătorilor asupra acestei chestiuni.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că plata indemnizaţiei de maternitate este condiţionată de împlinirea stagiului minim de cotizare de 6 luni la data emiterii concediului medical iniţial, respectiv data naşterii (tribunalele Covasna, Ialomiţa, Cluj, Vaslui şi Buzău).

În susţinerea acestei opinii au fost invocate dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 158/2005, care stabilesc că, în situaţia în care unui asigurat i se acordă două sau mai multe concedii medicale pentru aceeaşi afecţiune, fără întrerupere între ele, durata lor se cumulează, fără a se modifica baza de calcul determinată pentru certificatul de concediu medical iniţial.

În sensul primei opinii au fost identificate Decizia civilă nr. 1.681/A/2021 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi Decizia nr. 1.067 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că indemnizaţia de maternitate se acordă şi în măsura în care cele 6 luni de stagiu de cotizare se împlinesc după momentul naşterii, însă în decursul celor 126 de zile de concediu medical pentru sarcină şi lăuzie, plata indemnizaţiei urmând a fi făcută începând cu luna următoare realizării celor 6 luni (curţile de apel Cluj, Iaşi şi tribunalele Bucureşti, Giurgiu şi Ilfov).

În argumentare s-a arătat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 şi ale art. 8 din O.U.G. nr. 158/2005, care definesc stagiul minim de cotizare şi perioadele din care se constituie stagiul de cotizare, rezultă că acest stagiu se poate împlini şi în decursul celor 126 de zile calendaristice prevăzute de lege drept concediu pentru sarcină şi lăuzie.

În sensul acestei opinii a fost identificată Decizia civilă nr. 82 din 14 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2005 a format obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate care a fost respinsă prin Decizia nr. 584 din 29 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Acest text de lege reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cerinţa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, în componenta intrinsecă a acesteia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, care să prezinte un grad sporit de dificultate, nu este însă îndeplinită.

Astfel, se reţine că, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept”, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 19 septembrie 2022, şi Decizia nr. 71 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.169 din 6 decembrie 2022).

Aşadar, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, trebuie menţionat că sintagma „chestiune de drept”, la care face referire art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelaţie cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă aceasta nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare.

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una calificată, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale sau pentru că ar avea un caracter complex, susceptibil de interpretări diferite, ceea ce implică şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare.

În cauza dedusă spre soluţionare instanţei de trimitere, raportul juridic este grefat pe un contract de asigurare pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, încheiat între casa de asigurări de sănătate, în calitate de asigurator, şi o persoană fizică, în calitate de asigurat. Obiectul contractului este reprezentat de asigurarea în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru concedii medicale şi indemnizaţii de maternitate. Contractul s-a încheiat la data de 17 martie 2021 şi produce efecte de la data încheierii sale, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (6) teza finală din O.U.G. nr. 158/2005. În continuarea acestui contract, la data de 12 august 2021 s-a încheiat un nou contract, între aceleaşi părţi şi cu acelaşi obiect, justificat de apariţia unor modificări legislative, iar la data de 30 septembrie 2021 persoana asigurată a născut şi a solicitat plata indemnizaţiei de maternitate, începând cu această dată şi, în continuare, pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie ale aceluiaşi an.

Trebuie precizat că, potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005, stagiul de cotizare în sistemul de asigurări de sănătate, prevăzut la art. 7 din acelaşi act normativ, se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a achitat contribuţia pentru asigurarea pentru concedii şi indemnizaţii.

Disputa judiciară a fost generată de refuzul asiguratorului de a efectua plata indemnizaţiei de maternitate pentru lunile septembrie (2 zile din această lună), octombrie, noiembrie şi decembrie, motivat de faptul că reclamanta nu a realizat stagiul minim de cotizare pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G nr. 158/2005, în sensul că în luna septembrie a anului 2021 nu avea îndeplinit un stagiu de cotizare de minimum 6 luni, realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. Reclamanta consideră că, prin raportare la data de debut a contractului iniţial, 17 martie 2021, stagiul minim de asigurare de 6 luni s-a împlinit la 17 septembrie 2021, astfel că la data de 30 septembrie 2021 era îndeplinită condiţia privind stagiul minim de asigurare necesar deschiderii drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005. În subsidiar, aceasta apreciază că, şi dacă s-ar considera că stagiul de cotizare nu era îndeplinit la data acordării concediului medical în luna septembrie, totuşi acest stagiu s-a îndeplinit în luna octombrie, când se afla în interiorul termenului de 126 de zile calendaristice pentru sarcină şi lăuzie.

În ceea ce priveşte concediul de 126 de zile pentru sarcină şi lăuzie, se constată că pentru această perioadă asiguratele beneficiază de indemnizaţie de maternitate conform art. 23 din O.U.G. nr. 158/2005, acest concediu reprezentând un risc asigurat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

Instanţa de trimitere întreabă dacă beneficiul acestor drepturi – plata indemnizaţiilor de maternitate – este condiţionat de împlinirea stagiului minim de asigurare de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical – la data emiterii concediului medical iniţial (data naşterii) sau respectivele indemnizaţii se acordă şi în măsura în care aceste 6 luni se împlinesc după momentul naşterii, însă înăuntrul termenului de 126 de zile de concediu medical pentru sarcină şi lăuzie şi, în caz afirmativ, să se stabilească acest moment.

Aşadar, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la determinarea momentului la care se consideră împlinit stagiul minim de asigurare pentru acordarea drepturilor constând în plata indemnizaţiei de maternitate prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că textele de lege ce formează obiectul întrebării prealabile sunt clar formulate, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.

Astfel, art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G nr. 158/2005 prevede următoarele: „Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt: (…) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate; (…)”, art. 7 din acelaşi act normativ stabileşte că „Stagiul minim de asigurare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d1) este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical”, iar art. 8 alin (2) din acelaşi act normativ stipulează că „Se asimilează stagiului de asigurare în sistemul de asigurări sociale de sănătate perioadele în care: a) asiguratul beneficiază de concediile şi indemnizaţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă”.

Totodată, modalitatea de calcul al celor 6 luni de stagiu minim de asigurare realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical este detaliată în art. 6 alin. (1), exemplul nr. 1 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 158/2005. Acest exemplu se referă la o situaţie în care există 6 luni integrale de stagiu de asigurare, realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical, precizându-se că luna 1, din intervalul celor 12 luni, „reprezintă prima lună anterioară producerii riscului”.

Aşadar, pentru rezolvarea chestiunii de drept invocate, instanţa de trimitere trebuie să stabilească cu precizie elementele de fapt specifice cauzei, iar apoi, prin recurgerea la metoda interpretării sistematice a prevederilor art. 7 şi 8 din O.U.G. nr. 158/2005 şi prin utilizarea reperelor temporale pe care le conţin aceste dispoziţii, urmează să verifice dacă este îndeplinită condiţia privind realizarea stagiului minim de cotizare de 6 luni, necesar pentru deschiderea dreptului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

Drept urmare, instanţa de trimitere dispune de suficiente detalii de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a prevederilor legale incidente, nefiind vorba, în mod real, de dispoziţii neclare sau incomplete, susceptibile de interpretări diferite, care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului în aplicarea legii la situaţia de fapt proprie cauzei.

Sub aspectul noutăţii chestiunii de drept, reamintind că scopul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „noutate” şi nici nu oferă criterii pentru conturarea caracterului de noutate.

În aceste condiţii revine instanţei supreme să stabilească dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare cărora instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

De asemenea, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aşadar, pentru evaluarea acestei cerinţe prezintă relevanţă nu doar jurisprudenţa conturată cu privire la chestiunea de drept invocată, ci şi momentul adoptării actului normativ în care sunt cuprinse dispoziţiile supuse interpretării.

Pornind de la aceste statuări, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că problema de drept invocată are la bază actul normativ reprezentat de O.U.G. nr. 158/2005, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2006.

Dispoziţiile legale supuse interpretării şi menţionate de autorul sesizării în întrebarea adresată instanţei supreme vizează art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005.

Prevederea de la art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005 nu a suferit modificări după data intrării în vigoare a acestui act normativ, neputând fi astfel considerată o normă recentă care să prezinte caracter de noutate.

Norma de la art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005, în forma de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, stipula că „Stagiul minim de cotizare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical”.

În prezent, acest text de lege prevede că „Stagiul minim de asigurare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d1) este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical”.

Astfel, se observă că între forma iniţială şi cea actuală a art. 7 din O.U.G. nr. 158/2005 nu există diferenţe semnificative de natură a releva o schimbare de optică a legiuitorului în privinţa modului de stabilire a stagiului minim de cotizare/asigurare.

În acest context, dat fiind că dispoziţiile legale supuse interpretării nu au suferit modificări substanţiale şi îşi au originea într-un act normativ mai vechi, rezultă că problema de drept antamată de instanţa de trimitere nu poate fi considerată una nouă.

Ca atare, considerentele anterior expuse conturează concluzia că sesizarea de faţă nu vizează o chestiune de drept dificilă, care să prezinte caracterul de noutate necesar pentru activarea mecanismului de pronunţare a hotărârii prealabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,