Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.880/2/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori şi o completare la raport, formulată de unul dintre judecătorii-raportori, ce au fost comunicate părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Totodată, se referă că intimatul-reclamant a depus un punct de vedere asupra chestiunilor de drept formulate, un punct de vedere cu privire la completarea la raport şi note scrise cu privire la aplicarea, în prezentul dosar, a dispoziţiilor Legii nr. 84/2023 pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 7 aprilie 2023.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către curţile de apel din ţară opinii teoretice asupra problemelor de drept semnalate, fiind înregistrate opiniile ştiinţifice ale: Institutului Naţional al Magistraturii – Catedra de drept administrativ; Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti – Catedra de drept administrativ; Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti – Centrul de procedură civilă din cadrul Departamentului de drept privat; Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara.

La dosar a fost depus şi un punct de vedere întocmit de un membru al completului de judecată.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.880/2/2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Dacă din interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu? Dacă din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării În ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă interpretării

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018 (Legea nr. 554/2004): – ” Art. 24. – (…) (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.”; – „Art. 28. – (1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. (…)”

Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018 (Legea nr. 310/2018): – ” Art. 906. – (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun.” În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă interpretării

Codul de procedură civilă: – „Art. 521. – (…) (3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei. (…)”; – ” Art. 430. – (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…)”; – „Art. 431. – (…) (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.” III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Istoricul litigiului

Prin Sentinţa civilă nr. 4.273/20.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 812/3/2018, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 462/31.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti au fost obligaţi, la cererea reclamantului A., să finalizeze şi să publice lista cu imobilele ce pot fi acordate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România coroborat cu art. 22 1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.404/5.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.335/27.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantul-creditor A. în contradictoriu cu pârâţii-debitori Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi au fost obligaţi debitorii să plătească în favoarea creditorului o penalitate de 300 de lei, stabilită pe zi de întârziere, calculată cu începere din ziua imediat următoare expirării termenului de 30 de zile prevăzut la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4.273/20.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 2.339/4.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.059/2/2020, care a reformat, în cererea de recurs a creditorului A, Sentinţa civilă nr. 2.537/30.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 117.000 de lei, cu titlu de penalităţi, calculate până la data de 27.05.2020.

În considerentele deciziei amintite s-au reţinut următoarele: „3.5 . . . textul art. 906 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost modificat, astfel: «. . . (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă … ». 3.6 Instanţa de control judiciar reţine, din interpretarea normelor mai sus redate, că această cuantificare a penalităţilor nu înlătură/epuizează obligaţia debitorilor de a pune în executare sentinţa ce constituie titlu executoriu, care subzistă în continuare. Astfel, la fiecare interval de 3 luni de zile de neexecutare, creditorul formulează cerere de fixare a penalităţilor datorate până la acel moment, după care, dacă în următoarele 3 luni debitorul tot nu execută obligaţia, creditorul formulează o nouă cerere de fixare a penalităţilor datorate până la acest nou moment, adică fixarea penalităţilor se face pentru câte 3 luni şi la cererea creditorului din 3 în 3 luni. (…) În această ordine de idei, instanţa de recurs consideră că recursul reclamantului este întemeiat în măsura ce se desprinde din cele ce preced, astfel că va acorda penalităţi pentru întreg intervalul 2.03.2019-27.05.2020, însemnând 450 de zile, din care se vor scădea cele 60 de zile (intervalul de suspendare pe perioada stării de urgenţă, 15.03.2020-14.05.2020), rezultând astfel 390 de zile, adică suma de 117.000 de lei. Pentru intervalele ulterioare de câte 3 luni, creditorul are la îndemână noi cereri de fixare a penalităţilor pentru fiecare interval de 3 luni epuizat de la momentul 27.05.2020.”

Prin Sentinţa civilă nr. 2.785/26.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 205/28.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.594/2/2021, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 83.400 de lei, cu titlu de penalităţi, aferente intervalelor 28.05.2020-28.08.2020, 29.08.2020-30.11.2020 şi 1.12.2020- 1.03.2021.

În considerentele sentinţei, Tribunalul Bucureşti a arătat că „6. Potrivit art. 906 alin. (4) teza a doua NCPC, «Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă»”.

Prin considerentele Deciziei civile nr. 205/28.01.2022 s-au reţinut şi următoarele argumente: „Dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri, pronunţată de orice instanţă, trebuie aşadar considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40). (…) Curtea atrage atenţia că în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României din 7 ianuarie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea art. 46 CEDO, constatând o situaţie de nerespectare sistemică a dreptului prevăzut de art. 6 CEDO de către debitori instituţii ale statului care fie refuză pur şi simplu executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive sau execută tardivă hotărârea. (…) S-a constatat că această situaţie, identificată şi în prezenta cauză, este consecinţa unei disfuncţionalităţi structurale persistente, fiind o practică incompatibilă cu Convenţia [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 135] . . .”.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.517/22.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 110.700 de lei, cu titlu de penalităţi, aferente intervalelor 2.03.2021-2.06.2021, 3.06.2021-3.09.2021, 4.09.2021-4.12.2021 şi 5.12.2021-5.03.2022.

În considerentele sentinţei respective, Tribunalul Bucureşti a arătat că: „Potrivit art. 906 alin. (4) teza a doua NCPC, «Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă». 8. În cauză, debitoarele nu au reuşit să demonstreze, în cursul prezentei etape a procedurii execuţionale judiciare, că obligaţia stabilită prin titlul executoriu pe care creditorul îşi întemeiază pretenţiile ar fi fost adusă la îndeplinire, până la data finalizării dezbaterilor.” Recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.517/22.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019

Împotriva Sentinţei civile nr. 1.517/22.03.2022, pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti au declarat recurs, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu Dosarul nr. 4.880/2/2022.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au criticat soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată, invocând, în drept, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Printre criticile aduse sentinţei recurate, părţile recurente au susţinut şi inadmisibilitatea cererii reclamantului-creditor de fixare, din nou, a penalităţilor de întârziere în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, susţinând, în esenţă, că din analiza acestui text legal reiese că după expirarea unui termen de trei luni se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează la stabilirea unor sume definitive, atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului. În plus, prin aceeaşi încheiere se acordă şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, o dată în plus, faptul că, în concepţia legiuitorului, o executare a sentinţei, după expirarea termenului de 3 luni de la momentul aplicării amenzilor şi penalităţilor, nu mai este previzibilă. Pornind de la aceste considerente s-a apreciat că, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a prezumat că, la expirarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, executarea în natură a obligaţiei de către autoritatea publică nu mai este posibilă, motiv pentru care creditorul are dreptul să ceară stabilirea sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, însă, în acelaşi timp şi obligatoriu, şi despăgubirile pentru neexecutarea în natură a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. În raport cu această interpretare rezultă că sintagma „până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu” trebuie înţeleasă în sensul că cel târziu până la împlinirea termenului de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât după împlinirea acestui termen nu mai este posibilă o executare în natură a obligaţiei. Ar fi, de altfel, disproporţionat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influenţa întinderea sancţiunilor prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor finale. Penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă). Raţiunile pentru care legiuitorul a permis o sporire a patrimoniului creditorului cu valoarea penalităţilor, raţiuni care sunt legate de efortul de a impune executarea în natură a obligaţiei principale, încetează din momentul în care o astfel de executare în natură nu mai este previzibilă, acceptându-se transformarea obligaţiei de a face, în mod definitiv, într-o obligaţie de a da o sumă de bani.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant creditor A. a solicitat respingerea recursului.

În motivare, a subliniat că prin Decizia definitivă nr. 2.339/4.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.059/2/2020, s-a soluţionat prima cerere de stabilire a sumei fixe cu titlu de penalităţi întemeiată pe art. 25 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, statuându-se asupra procedurii de formulare succesivă de cereri de stabilire de sume fixe cu titlu de penalităţi, chestiune intrată în puterea lucrului judecat, iar instanţa de executare – atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs – este ţinută să respecte cele stabilite prin decizia definitivă. Fiind foarte clare cele statuate prin Decizia definitivă nr. 2.339/4.12.2020, creditorului i-au fost admise până în prezent, în mod definitiv, două cereri de stabilire de sume fixe cu titlu de penalităţi, respectiv pentru intervale de câte 3 luni epuizate între 2.03.2019-27.05.2020 (Decizia nr. 2.339/4.12.2020, Dosar nr. 5.059/2/2020) şi între 28.05.2020- 1.03.2021 (Sentinţa nr. 2.785/26.04.2021, definitivă prin Decizia nr. 205/28.01.2022, Dosar nr. 4.594/2/2021).

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de recurenţi, partea intimată a solicitat a fi respinsă, fiind nefondată şi întemeiată pe o interpretare abuzivă a art. 24 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prin invocarea acestei excepţii, recurenţii pretind, în esenţă, ca instanţa de control judiciar să le creeze posibilitatea de a nu respecta legea şi titlul executoriu, fapt inacceptabil din partea unor persoane juridice de drept public.

Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trimite la ansamblul prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă, prin urmare, şi la forma art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, modificată de Legea nr. 310/2018, care instituie în favoarea creditorului termene de 3 luni pentru formularea succesivă de cereri de stabilire a sumei fixe cu titlu de penalităţi. Prin urmare, este vorba despre un beneficiu legal prevăzut în folosul creditorului, nicidecum despre o sancţiune juridică, astfel că nu poate fi primită interpretarea făcută de recurenţi, în sensul că după expirarea termenului de trei luni se consideră că mijloacele coercitive nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Este evident că, prin instituirea dreptului creditorului de a formula cereri succesive, din 3 în 3 luni, pentru a se stabili în favoarea sa sume fixe cu titlu de penalităţi, legiuitorul a dorit să sancţioneze conduita pasivă a debitorului de neexecutare a titlului executoriu, până la stingerea completă a obligaţiei, exprimare pe care legiuitorul o foloseşte, în mod expres, în partea finală a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Totodată, în cauză, deja s-a pronunţat o decizie definitivă prin care se stabileşte dreptul creditorului de a pretinde sume fixe cu titlu de penalităţi pentru fiecare interval de 3 luni de neexecutare a obligaţiei din titlul executoriu până în momentul executării efective a acesteia, anume Decizia nr. 2.339/4.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, pretenţia creditorului de stabilire a celei de-a treia sume fixe cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea titlului executoriu nu are doar fundament legal, ci are şi fundament judiciar, context în care excepţia inadmisibilităţii invocată de către recurenţi desconsideră hotărârile definitive ale instanţei de contencios administrativ. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2022, instanţa de trimitere a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după ce, în prealabil, pusese acest aspect în discuţia părţilor. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea A. Asupra admisibilităţii sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: (i) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 4.880/2/2022 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; (ii) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 25 alin. (3) şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ca instanţă de recurs; (iii) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este competentă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 25 alin. (3) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal într-un proces având ca obiect cuantificarea/lichidarea penalităţilor de întârziere stabilite anterior în cursul procedurii de executare silită specifică materiei contenciosului administrativ; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în recurs depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, respectiv: (1) interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018), spre a se analiza dacă reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu, precum şi (2) interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, spre a se verifica dacă în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme. Astfel, interpretările în discuţie sunt esenţiale pentru a se stabili admisibilitatea acţiunii (ca o condiţie sine qua non pentru soluţionarea pe fond a litigiului) şi eventualul caracter fondat al căii de atac cu care a fost învestită instanţa de sesizare. Totodată, chestiunea de drept sesizată este una reală, cu un grad de dificultate suficient de mare; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu rezultă a face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau pronunţat ori al unei alte hotărâri obligatorii pronunţate de instanţa supremă. Referitor la prima întrebare adresată, normele juridice menţionate sunt reflectate de forme de reglementare intrate în vigoare în cursul anului 2018, fie ca efect al Legii nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018, fie ca efect al Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Într-adevăr, prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018, s-a decis cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: – termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; – penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; – în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru.” În considerentele deciziei sus-menţionate, instanţa supremă a arătat între altele că „75… art. 906 alin. (4) are un conţinut similar art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, existând raţiuni pentru care, cel puţin sub aspectele care se suprapun, cele două articole să fie interpretate în mod similar, afară de situaţia în care există argumente contrare deduse din specificitatea raporturilor de contencios administrativ … 93. În schimb, în ceea ce priveşte data până la care se stabilesc penalităţile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalităţile se stabilesc «până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu». 94. Această sintagmă trebuie interpretată în contextul întregului articol 24 din Legea nr. 554/2004, analiza coroborată conducând la concluzia că aceste penalităţi nu pot curge după împlinirea termenului de trei luni, în care debitorul ar fi trebuit să îşi execute obligaţia.” Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a raportat în analiza efectuată la reglementarea art. 906 din Codul de procedură civilă, forma de reglementare relevantă avută în vedere a fost „(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.”, în legătură cu care se pronunţase, de altfel, şi Decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi”. Or, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, reglementarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Procesului de faţă, implicând o procedură de executare silită specifică materiei contenciosului administrativ, declanşată la nivelul anului 2019 (Dosar nr. 6.119/3/2019), îi este incidentă forma de reglementare a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, fiind contemporană totodată şi noua reglementare a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultat al modificării şi completării prin Legea nr. 310/2018. În consecinţă, ulterior pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018 a intervenit o modificare în cadrul normativ avut în vedere de către instanţa supremă la momentul respectiv, ce implică o analiză a măsurii în care noul context de reglementare este susceptibil de interpretarea deja existentă în considerarea deciziei amintite, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, în sensul că penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare, sau a avut ca efect conferirea în beneficiul creditorului a unui drept de a obţine fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. Într-adevăr, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a mai fost învestit cu necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi cu ocazia pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21/2021, prin care s-a dispus că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, după pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de prescripţie a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului.” Totuşi, în cazul acestei decizii, instanţa supremă a exclus relevanţa Legii nr. 310/2018 pentru analiza efectuată, arătând că „52… , este de observat că atât părţile litigante, cât şi instanţa titulară a sesizării se raportează în mod greşit, în propriile analize, la art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin coroborare cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate, începând cu data de 21 decembrie 2018, prin Legea nr. 310/2018, deşi aceste modificări se aplică – potrivit art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă – doar executărilor silite începute după intrarea lor în vigoare. Or, în speţă, procedura specială de executare a fost demarată de creditor anterior acestui moment, respectiv la data de 7 noiembrie 2014 (Dosarul nr. 7.895/118/2014 al Tribunalului Constanţa, înregistrat ulterior ca Dosarul nr. 842/99/2015 pe rolul Tribunalului Iaşi). 53. În prezenta decizie vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data începerii procedurii speciale de executare silită – 7 noiembrie 2014, precum şi ale art. 891 şi 905 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 (care au devenit art. 892 şi, respectiv, art. 906 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015), doar în aceste condiţii chestiunea de drept sesizată putând fi considerată că are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei. . .”. În concluzie, nici prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, şi nici prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21/2021 nu s-a realizat vreo analiză asupra dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018. În consecinţă, apreciază instanţa de trimitere, condiţia noutăţii chestiunii de drept apare a fi îndeplinită. Referitor la cea de-a doua întrebare propusă spre analiză, instanţa de trimitere arată că o lămurire a raportului dintre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat asociat unei hotărâri judecătoreşti definitive şi efectul unei decizii pronunţate în condiţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu se identifică într-o decizie cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ipoteza în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în lipsa unei definiţii legale a „noutăţii” şi a unor criterii de determinare a acesteia, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În practica instanţei supreme cu privire la criteriile de stabilire şi de identificare a cerinţei „noutăţii” s-a statuat cu caracter de principiu că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor. Or, în speţă, deşi reglementarea legală nu este de dată recentă, implicând analiza dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în vigoare începând cu data de 15.02.2013, totuşi nu reiese a exista o jurisprudenţă suficient de consistentă care să fi statuat cu privire la problema de drept în discuţie şi care să permită deci conturarea unei practici stabile a instanţelor de judecată. Instanţa de trimitere conchide în sensul îndeplinirii condiţiei noutăţii şi în cazul celei de-a doua întrebări adresate, deşi reglementările vizate, anume art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se aplică deja de aproximativ 9 ani, fără însă a exista coordonate consistente în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din care să rezulte necesitatea de a favoriza în raporturile juridice dintre părţi fie efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fie caracterul obligatoriu al hotărârii pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când hotărârea judecătorească definitivă şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar interpreta de manieră contrară contextul normativ invocat într-un proces. Se apreciază că utilitatea, în dosarul principal, a unui răspuns pentru cea de-a doua întrebare intervine în măsura în care răspunsul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-ar da de manieră directă (prin dispozitivul deciziei ce se va pronunţa) sau indirectă (prin considerentele deciziei ce se va pronunţa) primei întrebări ar fi într-un sens similar sau identic soluţiei din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, întrucât, într-o astfel de ipoteză, ar fi contrară modului de interpretare a normelor juridice ale art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă reieşit din hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior în cursul aceleiaşi proceduri de executare silită vizându-i pe creditorul A. şi pe debitorii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general. B. Asupra fondului chestiunii de drept

Cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere şi-a argumentat punctul de vedere în sensul următor: Prima chestiune de drept supusă dezlegării

Raportându-se la dispoziţiile art. 24 alin. (3) şi (4) şi ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, instanţa de trimitere arată că art. 24 din lege stabileşte două etape ale procedurii de executare silită proprii materiei contenciosului administrativ: a) în prima etapă, ca urmare a omisiunii debitorului de respectare a obligaţiilor instituite prin titlul executoriu, instanţa judecătorească aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă; b) în cea de-a doua etapă, în măsura în care debitorul a persistat în conduita de neexecutare a obligaţiilor instituite prin titlul executoriu, instanţa judecătorească fixează/stabileşte suma datorată statului în considerarea amenzii aplicate în prima etapă, respectiv suma datorată creditorului ca urmare a penalităţilor acordate tot în prima etapă.

Lectura atentă a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 permite constatarea faptului că doar art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 906 din Codul de procedură civilă, fără însă ca o astfel de trimitere să se mai regăsească de manieră explicită şi la art. 24 alin. (4) amintit.

Astfel, instanţa de trimitere apreciază că este evident că, în situaţia art. 24 alin. (3), corespunzător primei etape a procedurii de executare silită reglementate de Legea nr. 554/2004, există o completare a acestei norme juridice cu art. 906 din Codul de procedură civilă, fără însă ca o astfel de certitudine să mai existe şi în cazul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, vizând cea de-a doua etapă indicată anterior, textul legal nemaiconţinând nicio trimitere explicită la art. 906 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiţii, pentru ca art. 906 din Codul de procedură civilă să fie relevant în cea de-a doua etapă a procedurii de executare silită, aplicabilitatea sa ar trebui dedusă pe cale de interpretare, fie în considerarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fie ca urmare a faptului că norma juridică respectivă era incidentă în prima etapă de executare silită.

Analiza art. 906 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018, indică următoarele concluzii: – alin. (1) al textului legal nu prezintă relevanţă pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004 în vederea completării, întrucât legea specială a contenciosului administrativ detaliază propriile condiţii pentru declanşarea şi desfăşurarea procedurii de executare silită; – alin. (2) şi (3) ale textului legal sunt relevante în principiu pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât stabilesc modul de aplicare a penalităţilor atât pentru obligaţiile evaluabile în bani, cât şi pentru cele neevaluabile în bani, ceea ce norma juridică din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu detaliază, ci indică posibilitatea de acordare a unor penalităţi în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă; – alin. (6) şi (7) ale textului din Codul de procedură civilă nu sunt relevante pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 detaliază la art. 25 procedura de judecată proprie materiei şi conţine la art. 24 alin. (4) dispoziţii specifice privind acordarea despăgubirilor; – alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă nu este relevant pentru analiza de faţă; – alin. (4) al textului legal prezintă, în prima sa teză, o formulare similară art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fiind în legătură cu fixarea/lichidarea penalităţilor de întârziere, dar dezvoltă o a doua teză care nu se regăseşte în conţinutul art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, anume posibilitatea de fixare/lichidare în mod repetat a penalităţilor respective pentru intervale succesive de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.

Referitor la alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, din moment ce textul legal este menit a reglementa un aspect privind fixarea/lichidarea penalităţilor de întârziere, iar nu stabilirea lor, se poate afirma că este lipsit de relevanţă în contextul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât această din urmă normă juridică reglementează prima etapă a procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ, anume aceea în care se aplică amenda şi se acordă penalităţile, iar nu cea de-a doua etapă a procedurii de executare silită, când sumele respective se fixează/lichidează.

Pe de o parte, dacă cele două etape ale procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ prezintă autonomie, faptul că art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trimite la art. 906 din Codul de procedură civilă este indiferent pentru art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, din moment ce ultima normă juridică nu mai trimite la art. 906 din Codul de procedură civilă, lipsind deci voinţa legiuitorului de completare expresă şi a celei de-a doua etape a procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ cu principiile dreptului comun de la art. 906 alin. (4) din cod.

Pe de altă parte, dacă cele două etape amintite se găsesc într-o simbioză esenţială, trimiterea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la art. 906 din Codul de procedură civilă este suficientă pentru ca ansamblul reglementării acestei din urmă norme juridice din dreptul comun să fie relevant prin prisma principiilor sale fundamentale şi pentru procedura de executare silită proprie contenciosului administrativ, deci inclusiv pentru art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Totuşi, apreciază instanţa de trimitere, reţinând şi dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 24 în discuţie este incontestabil o normă specială în raport cu art. 906 amintit, primul text legal fiind reglementat într-o lege cu caracter special, ce stabileşte o procedură cu caracter derogatoriu, specifică materiei contenciosului administrativ, inclusiv sub aspectul executării silite.

Or, modificarea operată de legiuitor asupra Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 priveşte dreptul comun, fără însă ca o modificare similară să se regăsească şi în cazul legii speciale a contenciosului administrativ.

În aceste condiţii, nu este excesivă îndoiala că modificarea operată de legiuitor prin Legea nr. 310/2018 cu privire la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă ar