Decizia nr. 4/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1529/1/2024

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.529/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.529/1/2024.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază că termenul prevăzut de art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, este un termen imperativ de 3 ani, iar trimiterea din textul de lege la termenul general de prescripţie are exclusiv semnificaţia determinării întinderii obligaţiei de restituire, limitată la 3 ani de la data constatării diferenţelor, atât pe cale administrativă, cât şi pe cale judecătorească. Dacă legiuitorul ar fi dorit să trimită la regimul juridic al prescripţiei in extenso ar fi folosit o altă formulare a textului legal. Or, în situaţia analizată, trimiterea vizează exclusiv limitarea în timp, iar termenul de 3 ani respectă proporţionalitatea atât pentru debitor, cât şi pentru creditor, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, pronunţată în Cauza Romeva împotriva Macedoniei de Nord.

La întrebările membrilor completului, reprezentanta Ministerului Public precizează că dreptul la revizuirea pensiei este imprescriptibil, iar întinderea dreptului de recuperare a sumelor este limitată la 3 ani, pentru situaţiile în care intervalul scurs de la momentul stabilirii iniţiale a pensiei este mai mare de 3 ani.

Nemaifiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti

Prin Hotărârea nr. 45 din 3 iunie 2024, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Dacă prevederile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, fac trimitere la regimul general al prescripţiei, stabilit prin legislaţia de drept comun aplicabilă în raport cu datele concrete ale speţei, sau instituie un regim propriu al prescripţiei, derogatoriu de la dreptul comun, ori reglementează un termen imperativ, de 3 ani, în care se acordă/se recuperează diferenţele, fără a fi incident regimul juridic al prescripţiei.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iulie 2024, formându-se Dosarul nr. 1.529/1/2024, cu termen de soluţionare la 7 octombrie 2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010): ” Art. 107. – (1) În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. (1 1 ) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV, care au depus declaraţia individuală de asigurare, dacă la definitivarea anului fiscal, pe baza datelor comunicate de organul fiscal central, se constată diferenţe între venitul lunar asigurat utilizat la stabilirea punctajelor lunare avute în vedere la calculul pensiei şi cel ales de contribuabil în declaraţia individuală de asigurare, casa teritorială de pensii operează, din oficiu, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire care se emite până la data de 31 decembrie a anului în curs pentru anul anterior. (2) Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) şi (1 1 ) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor. (2 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul unei erori materiale, de calcul sau al oricărei greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite, intervenite în procesul administrativ de evaluare, prelucrare şi redactare a datelor în vederea emiterii deciziei de pensionare sau a datelor înscrise în aceasta ori în sistemul electronic de punere în plată a deciziei, termenul general de prescripţie nu se aplică pentru recuperarea de către beneficiarul dreptului la pensie a sumelor neplătite de către casa teritorială de pensii competentă. (…)” III. Alte dispoziţii legale incidente

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958): ” Art. 3. – Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni. (…)” ” Art. 18. – Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil): ” Art. 2.512. – Invocarea prescripţiei de partea interesată (1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.” ” Art. 2.513. – Momentul până la care se poate invoca prescripţia Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.” ” Art. 2.516. – Domeniul de aplicare (1) Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. (…)” ” Art. 2.517. – Termenul general de 3 ani Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.”

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000): ” Art. 50. – Trimiterea la alte acte normative (1) În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine. Nu poate fi făcută, de regulă, o trimitere la o altă normă de trimitere. (2) Dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului şi a celorlalte elemente de identificare. (…)” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că problema de drept care a creat practica judiciară divergentă vizează, în esenţă, posibilitatea acordării/recuperării diferenţelor de drepturi de pensie la care face referire textul legal a cărui interpretare se solicită doar pentru ultimii 3 ani anteriori constatării diferenţelor între sumele plătite şi cele legal cuvenite, chiar dacă perioada totală în care drepturile de pensie au fost greşit stabilite şi plătite este mai mare, iar prin acţiuni în justiţie s-au solicitat diferenţele pentru întreaga perioadă.

În acest sens a arătat că pe rolul instanţelor de judecată s-au aflat şi se află permanent un număr considerabil de litigii în cadrul cărora se solicită, de către beneficiarii unui tip de pensii dintre cele reglementate de Legea nr. 263/2010, revizuirea pensiei şi obligarea caselor teritoriale de pensii la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită, conform legii, şi cea încasată, pentru perioade foarte variate, dintre care unele se încadrează în intervalul de timp la care face referire art. 107 alin. (2) din actul normativ menţionat, iar altele îl depăşesc.

Astfel, în practica judiciară s-au evidenţiat trei opinii cu privire la problema de drept în discuţie.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că textul legal în discuţie face trimitere la regimul general al prescripţiei, aşa cum este reglementat la un moment relevant într-o cauză, ceea ce face aplicabil regimul juridic al prescripţiei prevăzut de Decretul nr. 167/1958 sau de Codul civil.

În această opinie, dacă la momentul de la care se solicită plata diferenţelor nu era în vigoare actualul Cod civil, se aplică, în completarea art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, prevederile Decretului nr. 167/1958, iar instanţa de judecată trebuie să verifice din oficiu dacă este împlinit termenul de prescripţie, însă numai pentru pretenţiile anterioare datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare actualul Cod civil.

Pentru pretenţiile ulterioare acestei date sunt incidente dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, iar prescripţia nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, putând fi opusă numai de cel în folosul căruia curge şi numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. De asemenea, pârâtul are, potrivit art. 2.507-2.511 din Codul civil, posibilitatea de a renunţa la prescripţie.

Astfel, în situaţia în care casele teritoriale de pensii nu invocă excepţia prescripţiei în termen, diferenţele de drepturi de pensie se acordă şi pentru o perioadă mai mare de 3 ani, anterioară constatării diferenţelor. Dimpotrivă, dacă se invocă de către pârâtă excepţia prescripţiei în condiţiile impuse de Codul civil, drepturile de pensie se acordă doar pentru perioada celor 3 ani anteriori constatării diferenţelor.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale autorul sesizării a ataşat memoriului de recurs în interesul legii decizii definitive pronunţate la nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Suceava, Oradea, Iaşi şi Braşov.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 instituie un regim propriu al prescripţiei, derogatoriu de la dreptul comun, acordarea sau recuperarea sumelor neputând depăşi termenul de 3 ani.

Întrucât Legea nr. 263/2010 are caracter special şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011, iar actualul Cod civil, care a schimbat regimul juridic al prescripţiei, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, deci ulterior, având în vedere şi prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (referitoare la evenimentele legislative implicite care nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres), s-a apreciat că noul Cod civil nu ar putea modifica regimul prescripţiei instituit de textul în discuţie, ce are caracter special.

În ilustrarea acestei orientări jurisprudenţiale s-au ataşat hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate la nivelul curţilor de apel Piteşti şi Târgu Mureş.

A treia orientare jurisprudenţială este în sensul că textul legal analizat instituie un termen imperativ de 3 ani în care se acordă sau se recuperează diferenţele de drepturi de pensie rezultate din aplicarea primului alineat al art. 107 din Legea nr. 263/2010, ceea ce nu atrage regimul juridic al prescripţiei, întrucât norma legală face trimitere în mod expres doar la termenul general de prescripţie, şi nu la întreaga instituţie a prescripţiei extinctive, vizează un rezultat concret (acordarea sau recuperarea sumelor), instituind şi o regulă proprie privind calculul termenului (regresiv, începând de la data constatării diferenţelor).

Norma legală menţionată este imperativă şi, în consecinţă, se apreciază că nu se poate deroga de la aceasta, acordarea sau recuperarea sumelor neputând depăşi termenul de 3 ani calculat din oficiu, regresiv, de la data constatării diferenţelor.

Dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 reglementează chestiuni de interes general cu efect asupra bugetului de asigurări sociale, iar nu doar raporturi dintre particulari, astfel încât menţinerea caracterului de ordine publică al normelor care reglementează prescripţia în materia asigurărilor sociale de stat este pe deplin justificată.

Formularea textului legal supus interpretării a rămas aceeaşi încă de la momentul în care prescripţia era calificată ca fiind o instituţie juridică de ordine publică ale cărei norme trebuiau aplicate din oficiu. Menţinerea acestei dispoziţii în vigoare cu aceeaşi formulare şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, care modifică regimul juridic al prescripţiei, fără însă ca reglementarea în discuţie să conţină dispoziţii distincte nici în privinţa duratei termenului de prescripţie şi nici a momentului de la care acesta începe să curgă, are scopul de a prelua regimul instituit de vechea reglementare în materie de prescripţie, în aplicarea căruia dispoziţia a fost adoptată în această formă.

În aplicarea regulii conform căreia prescripţia trebuie aplicată din oficiu, textul normei indică nu doar momentul de la care termenul de prescripţie pentru plata diferenţelor de sume începe să curgă, astfel cum sunt dispoziţiile de drept comun ale art. 2.526 din Codul civil, ci şi perioada pentru care diferenţele se acordă.

Norma în discuţie se aplică independent de modalitatea în care dreptul la acordarea diferenţelor este recunoscut, respectiv din oficiu ori prin dispoziţia instanţei, sau de invocarea sau neinvocarea prescripţiei de către debitor şi exclude, prin chiar conţinutul ei, posibilitatea renunţării de către debitor la beneficiul împlinirii termenului de prescripţie ori al termenului scurs, pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

În ilustrarea acestei orientări jurisprudenţiale s-au ataşat hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate la nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Constanţa, Iaşi, Ploieşti şi Suceava. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 7 august 2015, şi Decizia nr. 715 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 23 februarie 2018, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, reţinând că „este lipsită de susţinere şi critica vizând inexistenţa unui termen în care casele teritoriale ori sectoriale de pensii pot revizui pensiile, de vreme ce dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 prevăd că «Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor», astfel că obligaţia de restituire nu se poate extinde în trecut în mod nelimitat” (paragraful 26 şi, respectiv, paragraful 17 din deciziile menţionate). VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că, prin trimiterea la termenul general de prescripţie, dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 au exclusiv semnificaţia determinării ope legis a întinderii obligaţiei de restituire care se naşte ca urmare a revizuirii pensiei, prin limitarea acestei obligaţii la o perioadă de 3 ani anterioară constatării diferenţelor dintre drepturile de pensie legal cuvenite şi cele efectiv plătite unui pensionar.

Astfel, art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 prevede posibilitatea revizuirii pensiei, fie din oficiu, fie la cererea pensionarului, în situaţia în care se constată o diferenţă între cuantumul stabilit al pensiei şi cel cuvenit potrivit dispoziţiilor legale.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că revizuirea pensiei constituie o operaţiune de punere în acord a cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la data stabilirii acesteia, ca urmare a descoperirii unor erori de orice natură, nu doar de calcul propriu-zis, dar şi a celor care decurg din aplicarea greşită a legii de către casele teritoriale de pensii.

În cauzele în care a fost sesizată problema de drept, pensionarii au solicitat pe cale administrativă, prin cereri adresate caselor teritoriale de pensii, revizuirea drepturilor de pensie, în scopul corectării unor erori de interpretare şi aplicare a legii, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, în mecanismele de unificare a jurisprudenţei, respectiv în cadrul controlului de constituţionalitate, prin decizii cu caracter obligatoriu, au invalidat interpretarea pe care casele teritoriale de pensii au dat-o legii în privinţa stagiului complet de cotizare utilizat în procedura de recalculare a pensiei în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005), şi a aplicării indicelui de corecţie prevăzut de art. 170 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 263/2010.

În procedurile judiciare subsecvente, nemulţumiţi de soluţiile pe care casele teritoriale de pensii le-au dat în procedura administrativă, pensionarii au solicitat revizuirea pensiilor şi acordarea diferenţelor de drepturi de pensie pentru perioade mai mari de 3 ani de la data constatării diferenţelor, în unele cazuri aceste perioade urcând în timp până la momentul comiterii erorii de interpretare şi aplicare a legii, adică până la data stabilirii iniţiale a pensiei în condiţiile Legii nr. 263/2010 sau, după caz, a recalculării acesteia în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Ministerul Public a observat că, deşi art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 face trimitere la termenul general de prescripţie, trimiterea nu este făcută la instituţia prescripţiei extinctive în integralitatea acesteia.

În plus, a arătat că termenul de 3 ani nu vizează dreptul material la acţiune pentru revizuirea pensiei, care este imprescriptibil, ci priveşte întinderea obligaţiei de restituire, limitată la un termen imperativ regresiv, care curge de la data constatării diferenţelor.

Având în vedere caracterul imprescriptibil al dreptului la revizuirea pensiei şi faptul că termenul de 3 ani stabilit de legiuitor prin trimitere la termenul general de prescripţie priveşte doar întinderea obligaţiei de plată a diferenţelor de drepturi băneşti, consecutiv revizuirii pensiei, rezultă că schimbarea de viziune legislativă în domeniul reglementării generale de drept civil sub aspectul caracterului instituţiei prescripţiei extinctive, având consecinţe semnificative în privinţa regimului invocării excepţiei prescripţiei, nu influenţează aplicarea obligatorie a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 în procesele în care pensionarii solicită revizuirea pensiei şi acordarea diferenţelor băneşti aferente.

Astfel, fiind în prezenţa unei norme imperative, de la care nu se poate deroga, instanţele de judecată au obligaţia să limiteze acordarea diferenţelor drepturilor de pensie la o perioadă de 3 ani anterioară constatării acestora, independent de invocarea excepţiei prescripţiei extinctive de către pârâtele casele teritoriale de pensii, în condiţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil.

În subsidiar, chiar şi în situaţia în care se consideră că trimiterea la termenul general de prescripţie trebuie înţeleasă ca fiind făcută şi la regimul juridic general al invocării excepţiei prescripţiei extinctive, Ministerul Public solicită a se observa că intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Codului civil actual nu poate determina aplicarea dispoziţiilor art. 2.512 şi 2.513 din acest act normativ, chiar şi în privinţa prescripţiilor începute după această dată.

Astfel, Legea nr. 263/2010 este o lege cu caracter special, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011, anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, regimul juridic general al prescripţiei extinctive era cel reglementat prin Decretul nr. 167/1958. În concepţia reglementării contemporane intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, excepţia prescripţiei extinctive era o excepţie de ordine publică, motiv pentru care, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, iar părţile interesate puteau invoca excepţia prescripţiei în orice stadiu procesual al cauzei.

Prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, nu au fost aduse modificări Legii nr. 263/2010, iar, potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 referitor la evenimentele legislative implicite, acestea nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.

Aşadar, chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 consacră incidenţa instituţiei prescripţiei extinctive in integrum, nu se poate considera şi că, după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, a fost modificat regimul prescripţiei extinctive, instituit prin legea specială, întrucât o atare concluzie ar contraveni normelor de tehnică legislativă anterior menţionate.

Totodată, s-a observat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 este aplicabil atât atunci când diferenţele de drepturi de pensie sunt acordate prin decizii de revizuire emise în procedura administrativă de către casele teritoriale de pensii, cât şi atunci când revizuirea este dispusă de instanţele judecătoreşti.

În cazul în care diferenţele sunt constatate prin decizia de revizuire emisă de casa teritorială de pensii, diferenţele se acordă pentru o perioadă de 3 ani anterioară deciziei de revizuire.

Adoptarea primei orientări de jurisprudenţă conduce la acordarea acestor diferenţe încă de la data stabilirii iniţiale a pensiei, atunci când excepţia prescripţiei nu a fost invocată in limine litis de către casele teritoriale de pensii, ceea ce determină întinderea diferită a obligaţiei de plată a diferenţelor de drepturi de pensie, deşi voinţa legiuitorului a fost ca, în orice situaţie, indiferent de modalitatea în care se dispune revizuirea pensiei, la cerere sau din oficiu, în procedură administrativă sau în urma parcurgerii unei proceduri judiciare, obligaţia de restituire să nu depăşească o perioadă de 3 ani de la data constatării diferenţelor.

În concluzie, procurorul general a apreciat că dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 instituie un termen imperativ de 3 ani în care se acordă sau, după caz, se recuperează drepturile de pensie stabilite în urma revizuirii, fără a fi incident regimul juridic al invocării excepţiei prescripţiei extinctive prevăzut de art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil. VII. Opinia judecătorilor-raportori

În cauză au fost întocmite două rapoarte de către judecătorii-raportori. Soluţia propusă de unul dintre judecătorii-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, sintagma „în cadrul termenului general de prescripţie” indică perioada de timp pentru care se acordă/se recuperează sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) şi (1 1 ) ale aceluiaşi articol, calculată regresiv de la data constatării diferenţelor, în timp ce prin soluţia propusă de ceilalţi doi judecători-raportori s-a apreciat că dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 fac trimitere la regimul general al prescripţiei extinctive, stabilit prin legislaţia de drept comun aplicabilă în raport cu datele concrete ale cauzei. VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi

Prin opinia juridică înregistrată la 11 noiembrie 2024, specialiştii Facultăţii de Drept a Academiei de Studii Economice Bucureşti au apreciat că dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 instituie un termen imperativ de 3 ani ce se calculează regresiv de la data constatării diferenţelor între cuantumul pensiei stabilit iniţial, eronat, şi cuantumul actual, rezultat din aplicarea corectă a legii, termen care limitează astfel posibilitatea de acordare/recuperare a acestor diferenţe, sub aspectul întinderii lor, cu excluderea aplicării regimului juridic al prescripţiei extinctive.

La data de 12 noiembrie 2024 a fost înregistrată la dosar opinia specialiştilor din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, potrivit căreia termenul prevăzut de art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 este termenul general de prescripţie extinctivă; acesta are durata de 3 ani, potrivit art. 2.517 din Codul civil, şi împlinirea sa nu poate fi invocată, din oficiu, de către organul de jurisdicţie, potrivit art. 2.512 alin. (2) din Codul civil.

Opinia juridică a specialiştilor de la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, înregistrată la 12 noiembrie 2024, a fost în sensul primei orientări jurisprudenţiale, apreciindu-se că trimiterea din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 este făcută integral la regimul juridic de drept comun al prescripţiei extinctive. În condiţiile în care legea specială, prin textul legal menţionat, nu face decât să trimită la regimul general de prescripţie, pentru prescripţiile care au început să curgă sub imperiul legii civile noi, instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă în cadrul unei proceduri judiciare, atât timp cât normele de drept comun, la care trimite legea specială, nu mai permit o astfel de invocare din oficiu. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acesteia.

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov în vederea pronunţării deciziei de recurs în interesul legii, titularul sesizării făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: (i) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; (ii) această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; (iii) dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; (iv) hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării, se constată că toate acestea sunt îndeplinite.

Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, solicitându-se a se stabili în ce măsură acestea fac referire la regimul general al prescripţiei extinctive, stabilit prin legislaţia de drept comun aplicabilă în raport cu datele concrete ale speţei, sau instituie un regim propriu al prescripţiei, derogatoriu de la dreptul comun, ori reglementează un termen imperativ de 3 ani în care se acordă/se recuperează diferenţele de pensie, fără a fi incident regimul juridic al prescripţiei.

În acelaşi timp, din înscrisurile anexate memoriului înaintat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul instanţelor; în acest sens, tribunalele şi curţile de apel, în cazuri de speţă, au exprimat puncte de vedere diferite, concretizate în hotărâri judecătoreşti definitive, conturându-se orientările divergente menţionate de instanţa de trimitere şi întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenţei.

În ceea ce priveşte actualitatea problemei de drept ce formează obiectul sesizării, se apreciază că aceasta subzistă chiar şi în condiţiile în care Legea nr. 263/2010 a fost abrogată prin Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023, cu modificările ulterioare (Legea nr. 360/2023), cu începere de la data de 1 septembrie 2024, în considerarea litigiilor aflate sau care urmează a fi înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect cereri de chemare în judecată ce privesc raporturi juridice guvernate, în temeiul principiului tempus regit actum, de prevederile legale supuse interpretării prin prezentul recurs în interesul legii, dar şi a faptului că soluţia normativă referitoare la întinderea efectelor revizuirii pensiei este menţinută în actuala reglementare, dispoziţiile art. 94 alin. (3) din Legea nr. 360/2023 având un conţinut identic cu cele cuprinse în art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului recursului în interesul legii

Referitor la problema de drept soluţionată în mod neunitar de către instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, este reglementată procedura revizuirii pensiilor de către casele teritoriale de pensii, la cerere sau din oficiu, în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite.

Prin alin. (2) al aceluiaşi text de lege, într-o manieră care asigură succesiunea logică a soluţiilor preconizate de legiuitor în ipoteza în care se impune revizuirea pensiei, în acord cu exigenţele impuse de art. 35 din Legea nr. 24/2000, se stabileşte că „Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) şi (11) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor”.

Prin Legea nr. 113/2021 pentru completarea art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 29 aprilie 2021, la art. 107 din Legea nr. 263/2010, după alin. (2) s-a introdus alin. (2 1 ), potrivit căruia: „Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul unei erori materiale, de calcul sau al oricărei greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite, intervenite în procesul administrativ de evaluare, prelucrare şi redactare a datelor în vederea emiterii deciziei de pensionare sau a datelor înscrise în aceasta ori în sistemul electronic de punere în plată a deciziei, termenul general de prescripţie nu se aplică pentru recuperarea de către beneficiarul dreptului la pensie a sumelor neplătite de către casa teritorială de pensii competentă.”

Fiind învestite cu soluţionarea unor acţiuni prin care fie se contestă răspunsul nefavorabil emis de casa teritorială de pensii la solicitarea de revizuire adresată de reclamantul pensionar ori absenţa oricărui răspuns la o astfel de solicitare, fie se solicită în mod direct instanţei să dispună revizuirea pensiei în condiţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi, subsecvent, să oblige casa teritorială de pensii la plata sumelor rezultate în urma revizuirii, instanţele judecătoreşti au interpretat în mod diferit prevederile alin. (2) al art. 107 din Legea nr. 263/2010, în ceea ce priveşte natura juridică a termenului în care se acordă reclamantului pensionar diferenţele rezultate în urma revizuirii, ceea ce a determinat consecinţe importante în plan procesual, din perspectiva calificării apărărilor prin care se invocă nerespectarea termenului, drept apărări de fond sau procedurale, şi, implicit, a regimului de invocare a acestora.

Pentru argumentele care succedă, cea de-a treia orientare jurisprudenţială, care consideră că prevederile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 reglementează, în mod imperativ, un termen de drept substanţial, având o durată egală cu cea a termenului general de prescripţie prevăzut de lege, în care se acordă/se recuperează diferenţele, fără a fi incident regimul juridic al prescripţiei extinctive, corespunde unei corecte aplicări a legii.

Prealabil, pentru o viziune de ansamblu asupra normelor legale care au generat practica judiciară neunitară, prezintă utilitate clarificarea unor aspecte cu privire la instituţia juridică a revizuirii pensiei, dar şi cu privire la rolul şi atribuţiile caselor teritoriale de pensii în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 263/2010.

Referindu-se la revizuire, Curtea Constituţională a statuat, cu prilejul verificării constituţionalităţii prevederilor art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, că aceasta constituie „o modalitate de punere în acord a cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei”, subliniind că „textul de lege criticat nu are în vedere doar ipoteza diminuării pensiei, ci şi pe cea a măririi cuantumului acesteia, atunci când pensionarul solicită constatarea unei diferenţe între suma legal cuvenită şi cuantumul pensiei stabilit şi aflat în plată, astfel că poate fi privit şi ca un mijloc de protecţie a dreptului la pensie” şi, totodată, că „obligaţia de restituire nu se poate extinde în trecut în mod nelimitat” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 439 din 9 iunie 2015, paragrafele 22, 23 şi 26).

În acelaşi timp, în practica judiciară s-a reţinut că revizuirea constituie operaţiunea de corectare a cuantumului pensiei ca urmare a unei erori de calcul, prin preluarea greşită a datelor referitoare la stagiul de cotizare, la contribuţia de asigurări sociale etc., dar şi ca o consecinţă a aplicării sau interpretării greşite a legii.

Prin urmare, revizuirea implică o reapreciere a documentelor existente în dosarul de pensie, în vederea restabilirii stării de drept încălcate la stabilirea pensiei.

Privit ca o componentă a dreptului la pensie, care este imprescriptibil, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 263/2010, literatura de specialitate a recunoscut dreptul pensionarului de a beneficia de revizuirea pensiei stabilite prin decizie, chiar rămasă definitivă prin necontestare în condiţiile art. 149-151 din Legea nr. 263/2010, sub rezerva de a nu se înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare.

Cu referire la cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine dispoziţiile art. 1 şi art. 104 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, care prevăd că dreptul la asigurări sociale se exercită, în condiţiile acestei legi, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, respectiv că pensiile se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii, emisă în condiţiile aceleiaşi legi.

Totodată, se impune a fi avute în vedere prevederile art. 116 din aceeaşi lege, care statuează că „Încetarea, suspendarea sau reluarea plăţii pensiei, precum şi orice modificare a drepturilor de pensie se fac prin decizie emisă de casele teritoriale de pensii, în condiţiile respectării regimului juridic al deciziei de înscriere la pensie”.

Concluzia care se desprinde din aceste prevederi legale este aceea că, odată constituit dreptul asiguratului la primirea indemnizaţiei de asigurări sociale, prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, acesta nu poate fi modificat decât tot printr-o decizie, prin care să se dispună asupra dreptului la pensie, în sensul încetării, suspendării ori modificării plăţii pensiei.

Revizuirea reglementată prin dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 reprezintă o ipoteză particulară de modificare a dreptului la pensie, care presupune parcurgerea în faţa caselor teritoriale de pensii a două etape, respectiv emiterea deciziei de revizuire, la cerere sau din oficiu, „în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite”, urmată de acordarea/recuperarea sumelor rezultate în urma revizuirii, „în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor”, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, sau fără a se face aplicarea termenului general de prescripţie, în ipotezele reglementate la alin. (2 1 ).

Coroborat cu aceste dispoziţii, art. 179 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 stabileşte că sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale se stabilesc cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, pe baza unei decizii de recuperare emise de casele teritoriale de pensii.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 263/2010, în legătură cu aplicarea prevederilor art. 107 alin. (1) din lege, casele teritoriale de pensii nu îndeplinesc o activitate jurisdicţională, guvernată de normele de procedură cuprinse în Codul de procedură civilă, ci una administrativă, asupra căreia instanţele judecătoreşti competente exercită un control de legalitate la cererea părţii interesate.

Pornind de la aceste coordonate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că interpretarea dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în vederea stabilirii naturii juridice a limitei temporale fixate de legiuitor pentru acordarea/recuperarea sumelor rezultate în urma revizuirii, nu poate avea loc decât cu luarea în considerare, pe de o parte, a caracterului normei, a câmpului de aplicare şi a destinatarilor acesteia, iar, pe de altă parte, a cadrului procesual în care se desfăşoară controlul de legalitate asupra deciziei de revizuire a pensiei emise de casa teritorială de pensii ori asupra actului administrativ care cuprinde răspunsul nefavorabil la solicitarea de revizuire a pensiei adresată de persoana îndreptăţită.

În acest sens trebuie remarcat că, din perspectiva conduitei prescrise şi a naturii interesului ocrotit prin edictarea normei, art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 reprezintă o normă de ordine publică imperativă, prin care se protejează un interes general, în strânsă legătură cu bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu necesitatea asigurării stabilităţii acestuia, impunând caselor teritoriale de pensii o conduită determinată, de la care acestea nu se pot abate, în sensul de a acorda/a recupera sumele rezultate în urma revizuirii pensiei, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat regresiv de la data constatării diferenţelor.

Ipoteza normei, respectiv condiţiile şi împrejurările în care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecte de drept cărora li se adresează, elemente care configurează părţile şi conţinutul raportului juridic de drept substanţial la care norma dă naştere, rezultă din coroborarea alin. (1) şi (2) ale art. 107 din Legea nr. 263/2010.

Astfel, în alin. (2) al art. 107 se statuează explicit că sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

Prin excepţie de la regula înscrisă în alin. (2), alin. (2 1 ) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul în care revizuirea este impusă de existenţa unei erori materiale, de calcul sau a oricărei greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite, intervenite în procesul administrativ de evaluare, prelucrare şi redactare a datelor în vederea emiterii deciziei de pensionare sau a datelor înscrise în aceasta ori în sistemul electronic de punere în plată a deciziei, acordarea sumelor rezultate în urma revizuirii de către casa teritorială de pensii competentă are loc fără aplicarea termenului general de prescripţie.

Prin urmare, în ipoteza în care se impune revizuirea pensiei în sensul majorării cuantumului acesteia, raportul juridic civil abstract cuprinde dreptul pensionarului de a obţine diferenţele rezultate în urma revizuirii şi obligaţia corelativă a casei teritoriale de pensii de a plăti sumele respective, înăuntrul termenului general de prescripţie sau fără aplicarea acestuia, în raport cu motivele care justifică revizuirea.

Alin. (2) al art. 107 din Legea nr. 263/2010 nu conţine o normă de trimitere, în sensul prevederilor art. 16 alin. (1) teza finală din Legea nr. 24/2000, întrucât nu indică un text de lege cu care să se întregească, ci foloseşte sintagma „termenul general de prescripţie” exclusiv cu scopul de a determina întinderea efectelor revizuirii, respectiv a dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative care intră în conţinutul raportului juridic născut din dispoziţia legală supusă analizei.

Concluzia care decurge din această constatare este aceea că individualizarea perioadei de timp pentru care pensionarul este îndreptăţit să obţină diferenţele de pensie constituie o chestiune de drept substanţial care ţine de însăşi temeinicia dreptului subiectiv afirmat de acesta şi care se verifică prin raportare la modul de calcul reglementat expres prin art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, şi anume regresiv, cu începere de la data constatării diferenţelor.

Cu alte cuvinte, limita temporală fixată de legiuitor trebuie privită în legătură cu acea componentă a dreptului subiectiv civil care conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să aibă o anumită conduită, respectiv să îi acorde diferenţele rezultate în urma revizuirii pensiei pe perioada determinată de lege, şi nu în legătură cu dreptul la revizuirea pensiei, care este imprescriptibil, ori cu dreptul material la acţiune.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut o durată fixă a termenului, ci a înţeles să facă trimitere pentru determinarea acestuia la noţiunea de „termen general de prescripţie” nu schimbă această concluzie, faţă de câmpul de aplicare a normei şi destinatarii acesteia.

Astfel, raportat la faptul că în procedura administrativă derulată în faţa caselor teritoriale de pensii în legătură cu aplicarea art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 nu sunt incidente dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la regimul invocării excepţiilor procesuale în cursul procesului civil, casele teritoriale de pensii competente trebuie să ducă la îndeplinire obligaţia ce le revine în temeiul prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, în coordonatele trasate în mod imperativ de legiuitor, prin acordarea din oficiu a diferenţelor rezultate în urma revizuirii pensiei, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat regresiv de la data constatării acestora.

Aducerea în faţa instanţelor judecătoreşti a raportului juridic de drept substanţial născut din prevederile art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, în vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative emise de casele teritoriale de pensii în legătură cu incidenţa acestor dispoziţii, nu determină reconfigurarea acestuia din perspectiva întinderii drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul său şi, ca atare, nu schimbă natura juridică a termenului prevăzut de legiuitor, din termen care intră în conţinutul dreptului subiectiv recunoscut pensionarului, pe care îl caracterizează sub aspectul întinderii sale, în termen care marchează stingerea dreptului material la acţiune.

O consecinţă a acestei calificări este aceea că apărarea prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 din perspectiva perioadei pentru care se solicită acordarea diferenţelor de pensie nu îmbracă forma unei excepţii de fond, ca apărare procedurală strâns legată de dreptul la acţiune, ci reprezintă o apărare de fond prin care se pune în discuţie îndeplinirea condiţiei de exercitare a acţiunii civile privind afirmarea unui drept, astfel încât regimul juridic al invocării prescripţiei dreptului material la acţiune nu prezintă relevanţă.

Întrucât practica judiciară anexată prezentei sesizări relevă faptul că, în mod izolat, instanţele judecătoreşti soluţionează pe fond cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, adresate în mod direct acestora, în absenţa parcurgerii procedurii administrative în faţa caselor teritoriale de pensii, se reţine că şi într-o astfel de situaţie analiza temeiniciei capătului de cerere în pretenţii nu poate avea loc decât în acelaşi cadru în care o solicitare similară ar fi soluţionată în procedura administrativă.

Cu alte cuvinte, chiar şi atunci când nu exercită controlul de legalitate asupra actului administrativ emis de casa teritorială de pensii, instanţele judecătoreşti nu pot acorda mai mult decât o pot face înseşi casele teritoriale de pensii în procedura administrativă, întrucât ar nesocoti caracterul imperativ al normei supuse interpretării.

Cu referire la interpretarea avansată de o parte a practicii judiciare, în sensul că art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 face trimitere la regimul general al prescripţiei, se observă că aceasta înlătură distincţia operată prin dispoziţiile alin. (2 1 ) al aceluiaşi articol, în sensul că, în funcţie de conduita procesuală